Aşteptându-l pe Vişniec, Chişinăul a infirmat practicile beckettiene de mise-en-abîme şi chiar i-a pregătit un randevu fastuos… Teatrele au explodat de vişniecitate, universităţile şi-au primenit garderoba, editurile şi librăriile s-au alertat. În speţă, Teatrul Municipal Satiricus „I. L. Caragiale” îi dedică Zilele Matei Vişniec la Chişinău (25-28 martie a.c.) „De la Cehov la Vişniec”, demarate cu spectacolul Angajare de clown, cu vizionări spectaculoase, lansări de carte şi sesiuni de autografe; zile în contextul cărora Teatrul poetic „Alexe Mateevici” prezintă spectacolul Opt nopţi şi jumătate (după Frumoasa poveste a urşilor panda…), Teatrul „Geneza-Art” – Frumoasa poveste a urşilor panda…, Teatrul „Eugene Ionesco” – Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal; de asemenea, spectacolul-lectură la Casa Actorului Artur, osânditul; spectacolul Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi Cabaretul cuvintelor; întâlnirile cu studenţii Universităţii de Stat, Facultatea de Jurnalism; orele de master-class cu studenţii Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi cu liceenii Liceului Teoretic „Spiru Haret” – toate acestea încununate cu Premiul de Excelenţă la Gala premiilor UNITEM!
În pofida acestor evenimente pline de fast, de muncă şi jubilaţie a zeiţelor Melpomene, Talia şi Euterpe, adeverindu-se parcă sindromul de panică în Oraşul Luminilor, totuşi scriu aceste rânduri cu cerneală neagră şi strop sărat pe ecranul tragicelor imagini ale actelor teroriste de la Aeroportul Zaventem şi Metroul din Bruxelles, cu legături care duc spre Paris şi cu gândul firesc şi neliniştitor la cei de departe, la cei pe care-i cunoşti, îi aştepţi, ca şi la toţi acei suferinzi… 
Şi astfel, realitatea oglindită în cronica faptelor tulburătoare te izbeşte cu fruntea de zid şi te aduce, iar şi iar, la necesitatea cronicii ideilor tulburătoare, iar de aici până la un Vişniec-cronicar al zilei de azi nu-i decât un pas. Aşa se face că Vişniec-dramaturgul este în permanenţă concurat de Vişniec-jurnalistul şi în loc să încep cu dramaturgia lui Matei Vişniec sunt forţat de evenimente s-o încep cu dramaturgia publicisticii lui Matei Vişniec, căci există şi o astfel de dramaturgie, de mizanscenă în absurd a unei lumi zguduite de dezastre, polarizate şi virtualizate, înglodate în hăţişurile globalizării, din care scăfârlia gânditoare a Omului, această cunună a creaţiei divine, aproape că nu se mai vede, devenindu-i practic inutilă. Este senzaţia de ansamblu în urma lecturii vibrantului volum de publicistică Cronica ideilor tulburătoare (Polirom, 2010), semnat de redutabilul jurnalist Matei Vişniec. „Cronicile ideilor tulburătoare sunt născute din prudenţa şi stupoarea cu care am învăţat să privesc actualitatea, după 20 de ani de exercitare a profesiei de jurnalist, mai întâi în cadrul BBC la Londra şi apoi – în cadrul Radio France Internationale la Paris”, punctează autorul. Cu discernământ şi promptitudine, ingenios, şocant şi paradoxalist, ca şi faptele acestei lumi, autorul desfăşoară sub ochii noştri un evantai din cele mai neobişnuite şi actuale subiecte, de la politică, ecologie, economie, totalitarism, mondializare, „poezie-sărăcie” şi, fireşte, teatrum mundi, până la „note iraniene”, landşaft japonez, parizian sau amfiteatru antic, totul colorat şi răsfrânt emoţional în pasteluri „vişniece”, adeseori cu tuşe dintre cele mai sumbre şi reci, cu presimţiri apocaliptice.
Cât de fragile şi nestabile sunt limitele toleranţei şi multiculturalismului european îţi dai seama (apropo de Bruxelles!) citind, bunăoară, eseul Şoc sau convergenţă despre posibila „islamizare a Europei, aceasta urmând să devină „Eurabia” (!), ne avertizează autorul, rememorând: „În 1974 preşedintele Houari Boumédiènne pronunţa următoarea frază la tribuna Organizaţiei Naţiunilor Unite: „Într-o bună zi, milioane de oameni vor părăsi emisfera sudică pentru a lua drumul emisferei nordice. Şi nu se vor instala acolo ca prieteni, ci pentru a o recuceri. Şi o vor cuceri prin fiii lor. Pântecele femeilor noastre ne vor aduce victoria”. Ce a înţeles sau va înţelege Europa din acest avertisment rămâne de văzut. „Capitalizarea necondiţionată a terorismului”? Hm! Tot mai puţine spirite lucide, precum se vede, împărtăşesc credinţa „ca lumea arabo-musulmană însăşi, dezgustată de islamismul radical, să devină aliata Occidentului”…
Dar, să revenim la Vişniec-dramaturgul. Într-o cronică la cele două volume de Teatru, lansate de Editura Cartea Românească, Alex. Ştefănescu vorbea în „România literară” (nr. 20, 1996) de „Clasicizarea lui Matei Vişniec”. Un clasic în viaţă care de 20 de ani îşi refuză mantia clasicizării, acesta este Matei Vişniec, autorul inepuizabil a noi şi noi piese de teatru despre subiecte şi nume deja clasicizate, rămânând în continuare, spune A. Şt., „politicos şi distant faţă de viaţă, faţă de literatură şi faţă de propriul său scris”.
Raportat la spaţiul basarabean, Matei Vişniec nu este un necunoscut, ba, am putea afirma, este chiar un răsfăţat al scenei. Personal am numărat peste 12 montări, cu frecvenţă diferită şi pe diverse scene, începând cu Angajare de clown, la Bălţi, continuând, bineînţeles, cu Teatrul „Eugene Ionesco”, un spectacol generos în regia lui Vutcarău, Drucec, Andriuţă; apoi la Naţionalul „Mihai Eminescu” (Uşa, Teatrul descompus şi Buzunarul cu pâine) şi, încheind spectaculos, cu excepţionala Angajare de clown („O capodoperă”, după aprecierea lui Nicolae Manolescu în a sa Istorie…), în regia lui Sandu Grecu de la „Satiricus”, o magnifică şi tragică poveste, asigurată de măiestria actoricească a tragicomicului trio Mihai Curagău, Jan Cucuruzac, Valeriu Cazacu. Pentru bufonii noştri politici este cea mai veridică oglindă, demnă chiar de o reprezentaţie parlamentară!
Marcat de celebritate, Matei Vişniec este, în acelaşi timp, un personaj social modest, extrem de harnic, retras şi umil ca un erou kafkian, preparându-şi în laboratoarele sale secrete magicele elixiruri literare… 
Lipsit de vanitate, ştie a-şi omagia cu orice ocazie prietenii, profesorii, înaintaşii şi originile sale de neuitat (Macondo al meu este Bucovina, recunoaşte poetul-dramaturg, cu gândul faulknerian la un roman despre luminile din august ale copilăriei sale rădăuţene). Într-un interviu-destăinuire, acordat Danielei Magiaru pentru o revistă de specialitate şi reluat în Cronica ideilor tulburătoare, Vişniec evocă nostalgic şedinţele Cenaclului de luni, desfăşurate sub egida lui Nicolae Manolescu, cu gânduri bune pentru Laurenţiu Ulici, Mircea Sântâmbreanu, Mircea Ciobanu, Mihai Şora, Al-dru Paleologu, Valentin Silvestru, Ioana Crăciunescu, Ion Caramitru, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, pe care i-a topit organic în metaforele sale poetico-dramaturgice.
Marilor săi înaintaşi, universităţi şi modele de inspiraţie – Shakespeare, Cehov, Beckett, Cioran, Meyerhold, Ionesco – le-a dedicat piese-poeme-eseuri foarte apreciate şi jucate pe scenele lumii. Maşinăria Cehov, Ultimul Codot, Richard al III-lea se interzice, sau Scene din viaţa lui Meyerhold, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (despre ultimul Cioran) sau Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre (scrisă la centenarul naşterii lui Eugéne Ionesco) sunt tristele elegii pontice de tandră disecţie ale unor universuri încă vii, temerare. Iată cum este venerat autorul Rinocerilor în Nota autorului la piesă: „La ora la care descopeream piesele lui Ionesco, într-o Românie comunistă unde absurdul cotidian rivaliza cu teatrul absurdului, am găsit în ele… o expresie a libertăţii absolute şi o armă extrem de eficientă în lupta împotriva oprimării, a prostiei şi a dogmatismului ideologic. După ce am citit piesele lui Ionesco nu mi-a mai fost niciodată frică de nimic, în cursul vieţii. Mai mult decât orice sistem filozofic sau carte de înţelepciune, Ionesco m-a ajutat să înţeleg omul şi contradicţiile sale, desfigurările sufletului uman, precum şi viaţa şi lumea în general”.
Pentru exegeţi rămâne de văzut cât Ionesco, Cioran, Cehov sau Beckett şi cât Vişniec este în piesele sale. La lectura textelor, senzaţia noastră este de joc al oglinzilor, unde imaginea personajelor se fluidizează, în locul eroului(lor) strecurându-se discret autorul. De pildă, iată ultimele cuvinte ale personajului Cioran: „Iat-o, e umbra mea… În timp ce eu mor la Paris, umbra mea umblă haihui prin Sibiu… Nimeni însă, niciodată, n-a ştiut că în Franţa n-am avut umbră, că umbra mea nu era cu mine… Nu vă pot spune ce greu mi-a fost să mă descurc, timp de 60 de ani, la Paris, fără umbră…”
Este, în fond, aceeaşi Umbră paternă, shakespeariană a arheităţii matriciale, despre care atât de frumos vorbeşte Vişniec în aceleaşi confesiuni dialogale: „Cosmosul meu este Bucovina, tărâm al unor mari emoţii sacrale; acolo este localizată frumuseţea pentru mine. Port în memoria mea imaginea unor sate de o unitate stilistică exemplară, gustul unor anotimpuri clare, ecourile unor ceremonii interioare şi exterioare aproape misterioase. Da, toate acestea au rămas în mine şi, deşi nu scriu foarte mult despre Bucovina, toate aceste evenimente mă susţin în drumul meu prin lume şi prin viaţă”.
Precum se vede, poet prin excelenţă, oricât s-ar distanţa el de poezie („cinci cărţi de poezie semnate într-o viaţă sunt suficiente pentru destinul unui Poet”, subliniază categoric M.V.), Vişniec-Poetul îşi secondează de la distanţă dublura sa dramaturgică, furnizându-i din abundenţă imagini, metafore şi viziuni. Atuurile poeticii lui Matei Vişniec sunt, în linii generale, bine conturate şi comentate nuanţat. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu îl taxează (destul de grăbit) drept un sorescian, soresciene fiindu-i „atât motivele (violenţa şi absurditatea existenţei), cât şi limbajul prozaic, amestecul de seriozitate şi farsă…” (pag. 1390). „Poemele  ulterioare, după ce poetul a emigrat, au rămas în umbra teatrului său”, mai notează criticul. Noi considerăm că o relectură detaşată a textelor poetice vişniece este oportună, apariţia antologiei Opera poetică la Editura chişinăuiană Cartier fiind un bun prilej pentru aceasta. Despre Poeme ulterioare (2000) Dan Cristea spune: „Sunt poeme încărcate de întrebări şi nelinişti, tensionate, directe, fără fast metaforic”, iar Alex Ştefănescu în postfaţa antologiei Oraşul cu un singur locuitor (Ed. Paralela 45, 2004) subliniază tocmai economia şi efortul restaurator al materiei poetice originare: „Poemele sale durează exact atât cât trebuie”. Şi, mai jos: „Puţini poeţi de azi reuşesc să restaureze, ca Matei Vişniec, autoritatea originară a cuvintelor” (Op.cit., pag. 229). Uimitor de nouă, străbătută de intuiţia metafizicului, este chiar metafora de deschidere a cărţii de debut La noapte va ninge (1980): „Hei, e cineva-năuntru? întreabă fluturele/ aşezându-se pe gura fierbinte a puştii/ hei, e cineva-năuntru? repetă ecoul (…) E cineva în miezul adormit al materiei/ şi are nevoie de ajutor?” (Despre materie).
Înţeleptul la ora de ceai (1984), cu cele trei compartimente: I. Viaţa arhaică, II. Viaţa simbolică şi III. Viaţa concretă, sugerează ipostazele contemplativului introvertit într-o profundă meditaţie post(zen)modernistă. A se vedea, drept exemplu, Poemul care se citeşte pe sine, Călătorii sumare sau Ieşirea prin gura neagră a cuvântului: „Există o ieşire sigură din univers ieşirea/ prin gura neagră a cuvântului univers”… Epistemicul Înţelept… însumează o serie de texte care merită a fi citate integral pe lângă cele menţionate, cum ar fi Poem crepuscular, O iluminare, Către poetul Lucreţiu, Schiţe pentru o tăcere perfectă, Textul sau antologicul poem Corabia, comentat elogios şi în Istoria… lui Alex Ştefănescu. Corabia este o parabolă esopic-antitotalitară, cu un motiv ulisean în derivă, asemănător altui poem, Ceva dur şi metalic, din Poeme ulterioare. E un leitmotiv caracteristic stilisticii vişniece, cultivând surpriza poantei, deducţia paradoxistă şi religia ineditului bine temperat şi subsumat imaginilor domestic-apocaliptice (Nu, nu sunt o insectă, Eu şi tu, S-a dovedit: nu ronţăie, monstruoasa parabolă Puiul sau elegant-zguduitoarea Ieşire: „Dintr-un poem fragil se poate ieşi/ printr-o piruetă (…) cu doi paşi la dreapta şi o plecăciune/ se poate ieşi dintr-o cafenea în/ care ai băut o cafea, ai plătit şi/ unde nu ţi se mai poate/ întâmpla nimic/ cu un zâmbet pe buze se poate/ ieşi de oriunde (cu excepţia pântecului matern)”!
Scrisul vişniac („scrisul, singurul însoţitor al singurătăţii”) este, în acelaşi timp, şi scriitura care-l singularizează în contextul literaturii şi culturii moderne. Surprins pe gânduri în reflectorul sumbru al mefienţelor lumeşti ca şi în baia de flori din luminile rampei, Matei Vişniec îşi păstrează vocaţia rostirii detaşat mito-poetice şi filosofice, cristalizate într-o dicţie aproape neutră, „fără fast metaforic”, vorba lui Dan Cristea, prin care vocea Înţeleptului… se estompează în autoironie, ludic şi rezonează în angoasă metafizică…
În contextul Zilelor Vişniec, Editura Cartier, precum am menţionat, lansează în prestigioasa deja colecţie POESIS integrala poeziei vişniece. Faţă de antologia Oraşul cu un singur locuitor (2000), antologia Cartier Matei Vişniec. Opera poetică în 2 vol. (2016) reia aceeaşi structură, aproape clasicizantă, a anterioarelor ediţii, plus nouă poeme inedite (cinci menţionate în cuprins – Dacă toate au un început, Păscut de o sută de cai, Aşteptăm învierea florilor, Ochi, inimă, creier, Tot ce v-a dezamăgit la naştere, plus altele patru omise în cuprins dintr-un regretabil lapsus tipografic – Ştie când trebuie să o ia la dreapta, Proastă cum e, Căutătorul de aur pierde tot şi Se aude un ţipăt); minus favorabila postfaţă a lui Alex Ştefănescu Matei Vişniec la o nouă lectură, minus cuvântul autorului în loc de prefaţă Ca un hoţ care-şi iubeşte calul furat. Este probabil că însuşi poetul, duşman al canonizărilor, se lasă cu greu încorsetat  în regii academice, dar repetarea ediţiei cu mici variaţiuni deja prefigurează o viitoare inerentă ediţie critică, aceasta insinuându-se, precum resemnat admite poetul, „ca o repetiţie generală/ pentru o altă viaţă” (Ştie când trebuie să o ia la dreapta). 
Tardiv dar spectaculos, Matei Vişniec revine, după antologia din 2004, la uneltele poeziei, povestindu-le în proze distilat-poetice Cabaretul cuvintelor (Ed. Cartea Românească, 2012). Mai ales pentru poeţi, filologi, redactori de carte, autori de dicţionare, stilişti, actori, profesori etc. Cabaretul cuvintelor este o comoară generoasă a nivelelor de interpretări lexicale, metapoetice şi postmodern-diseminatoare ale bogăţiei de cuvinte din limba română. Pentru că Matei Vişniec este un cunoscător şi mânuitor neîntrecut al Maternei! 
…Prestidigitator al personajelor-măşti, dirijor al simfoniei cuvintelor, maestru al mizanscenelor şi toreador al coridelor de coliziuni dramaturgice, inegalabilul egal cu sine Matei Vişniec îşi rămâne sieşi fidel producător de regii existenţiale fulminante şi explorator neobosit al încă inepuizabilului univers pre nume Vişniec. Cortina a căzut şi, în mod paradoxal, tot aşteptându-l pe Vişniec la Chişinău, constatasem că ne-am întâlnit, rând pe rând, cu Cehov şi Cioran, cu Ionesco şi Caragiale, cu Beckett, Arrabal şi Mrožec, cu acelaşi Marin Sorescu, astfel întâlnindu-ne, până la urmă, cu Noi…