Nu l-am găsit în podul unei case vechi sau în vreun loc tăinuit (trucul ar fi eficient pentru pigmentarea intrigii într-o proză de ficțiune). Mi l-a dat chiar autorul, Serghei Câșleanu, unchiul meu octogenar, ca imediat să regrete – serpentinele vieții l-au învățat să fie vigilent, în sensul că ceea ce scrii cu penița nu mai tai cu bărdița vreodată, nici chiar după mai mult de șase decenii. Să „te denunți”, fie și propriei nepoate – nu e defel prudent!