Lumea modernă a așezat omul în centrul atenției sale, revendicându-și ipso facto o formă sau alta a umanismului. Nu există intelectuali și, îndeobște, oameni de bine care să nu-și alinieze ideile la tradiția umanistă: toți cred în emanciparea prin cunoaștere a ființei umane, în virtuțile abordării critice și raționale etc.

Ce știm despre nebunie? Aparent totul și esențialmente nimic, încearcă să demonstreze Andrew Scull în O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă (Polirom,  2017). Cinci mii de ani de civilizație nu ne-au fost de ajuns ca să aflăm răspunsuri satisfăcătoare la întrebările pe care le-a ridicat nebunia – aceasta pare să fie teza principală a cărții distinsului autor britanic, acum profesor la Universitatea din California.

Primii istorici ai omenirii au fost și ultimii povestitori de istorie. Începând cu Tucidide și Polibiu, grecii și, respectiv, romanii nu se mai mulțumesc să relateze faptele din trecut, ei vor deja să le explice. Evul Mediu aranjează evenimentele în ordinea cronologică a dinastiilor domnitoare, la un capăt al istoriei fiind Creația, la celălalt – Judecata de Apoi. Secolul națiunilor transformă interpretarea trecutului în „știința supremă”. Istoria devine discurs fondator, transformându-se în instrumentul principal al emancipării popoarelor.

Mai importantă decât cronologia este, desigur, natura însăși a actului filozofic. Pentru a o preciza, Gabriel Liiceanu încearcă să răspundă la alte câteva întrebări: Cât timp se poate sta pe gânduri? Ce înseamnă a gândi ceva până la capăt, dar și a asuma până la capăt ceea ce ai gândit? 

Calitatea unui gânditor se vede după felul în care știe să-și facă rezumatul ideilor. L-am putea parafraza pe Boileau: „Ce qui se conçoit bien se conclut clairement”, căci nu poți rezuma bine și cu atât mai mult convingător un argument prost elaborat, un gând neterminat sau confuz, o judecată lacunară.

Evul Mediu cultural a fost pasiunea de o viață, dar și una dintre temele predilecte de cercetare ale lui Umberto Eco. Ca și alți contemporani ai săi, celebrul autor italian a înțeles că unele discipline filologice ar putea supraviețui numai dacă revin și revalorizează această perioadă, catalogată de pozitivistul veac XIX drept epocă obscură, depășită și, în linii mari, irelevantă a istoriei și culturii occidentale. 

Viața lui Dan Alexe este o carte în sine. Sau un film. Deși te aștepți să ai de-a face cu un tip serios și cuminte, dată fiind vocația sa de lingvist, Dan Alexe este mai curând eroul unei cărți de aventuri. De asemenea, deși pasiunea sa e filmul documentar, datele experienței urzesc mai curând trama unui film de acțiune.

I-am admirat întotdeauna pe bețivii de geniu. Deoarece nu am crezut și nu cred că poți crea ceva sub influența alcoolului, aceștia mi-au părut nu atât excepția de la regulă, cât instrumentele alese de Providență pentru a ne comunica și delecta cu ceva ce nu am putea obține pe alte căi decât deconectați cu desăvârșire de la rațiune și lăsați în voia simțurilor excitate și a nesăbuinței.

Civilizația spectacolului de Mario Vargas Llosa este o reflecție asupra culturii contemporane. Conștient de numărul mare de cărți la acest subiect, un număr tot mai impunător pe măsură ce cultura, „în sensul tradițional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară”, nobeliatul peruan afirmă că nu face decât o „mărturie despre metamorfozele suferite de cultură” așa cum le-a perceput pe durata întregii sale vieți.

Criza culturii occidentale e un subiect de dezbatere vechi. Spiritul critic însuși al Occidentului derivă nemijlocit din conștiința acestei crize, reale sau imaginare: primul reflex critic ia naștere în clipa în care omul european devine conștient de tensiunile și clivajele din interiorul modelelor sale culturale.