Undeva în Confesiunile sale, Augustin enunță un splendid paradox, pe care îl redau din memorie: „cînd nu sînt întrebat ce este timpul, știu să răspund. Cînd sînt întrebat, nu mai știu”.

Ce am putea spune astăzi despre cineva care pretinde că vede spirite, că stă de vorbă cu ele, se împotrivește celor rele (demonilor) și este apărat de cele bune? Evident, că suferă de o gravă psihoză. O căutare rapidă pe internet ne arată cît de lungă este lista disfuncțiilor psihice (psihice sau mentale?; o întreagă discuție se ascunde aici) din nomenclatorul maladiilor psihiatrice. A fost însă o vreme cînd prezența demonilor în viața oamenilor nu era socotită deloc anormală.

Profesor la Universitatea din Los Angeles (UCLA) și – din 2013 – la Collège de France (ca invitat recurent), Sanjay Subrahmanyam (născut la New Dehli, dar stabilit în S.U.A.) este, ca mulți dintre istoricii originari din această parte a lumii, specialist în istorie globală. În mare vogă pînă în urmă cu un deceniu, acest tip de abordare a trecutului cunoaște astăzi un reflux vizibil, sub asaltul nenumăratelor istorii memoriale cu tentă identitară, care au ajuns norma aproape curentă a examinării trecutului.

Pînă a nu citi cartea lui Jérémie Koering, nu mi-a trecut vreodată prin minte cît de ciudat este modul în care ne exprimăm plăcerea intelectuală sau estetică față de un text bine scris sau o operă de artă. Aproape toți termenii folosiți în asemenea situații sînt împrumutați din sfera culinară (gastronomică). Cîți dintre noi nu am spus despre o carte bună că am „devorat-o”?

Puține sînt subiectele mai intens explorate decît etnicitatea și naționalismul. Despre componentele acestui binom s-a scris, literalmente, enorm și aproape că o viață nu ar fi de ajuns pentru a citi totul.

Căderea „Cortinei de Fier” și reunificarea Europei, în urmă cu mai bine de 30 de ani, au dat un impuls decisiv globalizării. Ele au creat însă și probleme noi, care au devenit cu timpul din ce în ce mai acute. Una dintre ele este „memoria bifurcată” a nazismului și comunismului, manifestare a unui fenomen mai general, născut după 1989: dispariția unității trecutului și pulverizarea sa în microstructuri memoriale distincte și conflictuale.

Introdusă printr-un titlu curios și provocator (ce înseamnă, de fapt, „copil al nopții” și istorie „abisală”?), cartea lui Hervé Mazurel propune o cercetare perfect concordantă cu stranietatea celor două expresii. Adică, insolită.

Istoric italian de expresie franceză, Enzo Traverso nu este un necunoscut pentru cititorii acestei rubrici. În urmă cu patru ani, încheiam cronica la cartea lui despre „melancolia stîngii” (Mélancolie de gauche.

În cacofonia de opinii din spațiul public contemporan (de la noi și de oriunde), aprecierile care întrunesc un consens general sînt rarisime. În grupurile de pe internet, bunăoară, comunitatea de opțiuni și interpretări este evidentă. Ideile care trec „frontiera” și se bucură de o audiență mai largă aproape că pot fi numărate pe degete. Cu una, totuși, pare a fi toată lumea de acord: aceea că sîntem supuși, zi de zi, ceas de ceas, unui veritabil bombardament informațional căruia cu greu îi mai facem față.

Am remarcat de mai multe ori, în rubrica de față (ultima dată – chiar în numărul trecut) cît de în vogă a ajuns, în deceniile din urmă, ego-istoria. Mă ocup și astăzi de acest tip de scriere, dar nu pentru că volumul pe care l-am ales este la fel de interesant ca cele dinainte, ci dintr-un alt motiv: fiindcă ilustrează unde poate duce, în această privință, abuzul de subiectivitate, convingerea că orice experiență trebuie povestită.

Atunci cînd a propus mai multor istorici eminenți să se gîndească cît datorează gustul lor pentru istorie și concepția despre trecut propriei biografii, Pierre Nora nu și-a imaginat ce succes urma să aibă, peste ani, ideea sa cu ego-istoria.

Apărută într-o nouă ediție și în același format (dialogic) ca și biografia lui Dinu C. Giurescu, povestea vieții academicianului Dan Berindei din cartea de care mă ocup astăzi (prefațată de Ioan-Aurel Pop și Răzvan Theodorescu) are multe asemănări cu cealaltă (comentată, recent, tot în aceste pagini). Pentru cei mai tineri, eventual neștiutori, trebuie să spun că Dinu C.

Pînă a începe să citesc cartea de care mă ocup astăzi, nu aveam nici cea mai mică idee despre cît de multe sînt textele privitoare la impactul mijloacelor digitale asupra istoriei. Constat acum că volumul lor este copleșitor. Avem de a face cu un domeniu de cercetare care nu mai este de multă vreme marginal. Nu numai că el se extinde văzînd cu ochii, dar este și foarte divers (nu mai spun cît de contradictoriu).

Ca modalitate de reprezentare a puterii suverane, corpul constituie unul din subiectele de predilecție ale antropologiei politice. Începînd cu Ernst H. Kantorowicz (fondatorul en titre al domeniului) nenumărate studii au explorat diversele aspecte și semnificații ale acestui simbol, transformîndu-l, încet-încet, într-un cîmp de cercetare de sine stătător.

La bogata memorialistică apărută la noi în ultimii 30 de ani s-a adăugat, la finele anului trecut, încă un volum și nu unul oarecare. Este cel de față – o amplă autobiografie a lui Dinu C. Giurescu, elaborată pe parcursul mai multor convorbiri purtate de reputatul istoric cu Narcis Dorin Ion, de-a lungul a două luni, în noiembrie - decembrie 2017 și la începutul anului următor. Din păcate, academicianul Giurescu nu a mai apucat să vadă publicată cartea.

Cel mai longeviv istoric din generația sa, Eric J. Hobsbawm (1917-2012) a devenit cu adevărat cunoscut mai ales în ultima parte a vieții (după 1990), cînd a fost tradus cam peste tot pe continent și a fost invitat să dea numeroase conferințe.

Cura heliomarină estivală și însăși noțiunea de concediu sînt de nedespărțit de tenul bronzat. Știu – și o recunosc –, constatarea este mai mult decît banală. De cîte ori, întorși din vacanță, nu ni s-a spus (admirativ): „Vai, ce bronzat ești!”? Sau (potențialii privitori departe fiind) nu ne-am auzit întrebați: „Te-ai înnegrit?”.

Două sînt, grosso modo, interpretările privitoare la unirea Basarabiei cu România și la administrarea acestei provincii între 1918-1940. Prima consideră că revenirea teritoriului dintre Prut și Nistru între hotarele României a fost un act democratic și firesc, iar efectele acestei schimbări de regim pentru Basarabia au fost, în general, pozitive, deși de scurtă durată.

Dintre biografiile și autobiografiile („ego-istoriile”) de istorici pe care le-am citit în ultimii ani, aceea a lui Emmanuel Le Roy Ladurie, semnată de Ștefan Lemny, este printre cele mai spectaculoase. Meritul este al biografului (voi arăta îndată de ce), dar și al marelui istoric însuși, care i-a pus la dispoziție lui Ștefan Lemny toate sursele posibile pentru a-i facilita o reconstituire cît mai amplă a vieții și operei sale.

Cartea pe care o comentez astăzi este, din toate punctele de vedere, una neobișnuită. În primul rînd – desigur! – prin subiectul ei. Cine s-ar fi gîndit să scrie o carte despre ceva atît de „banal”, de imediat perceptibil, ca „echilibrul”? Probabil că numai cineva ca Joel Kaye. Profesor de istorie la Columbia University, Barnard College din New York, Kaye are, pînă acum, la activ (cînd tocmai a împlinit...72 de ani), numai două cărți, publicate la 16 ani distanță, și doar patru-cinci studii. Este primul lucru care îl face original.