Noi, cei vechi, avem o memorie laminată de cilindrul compresor al propagandei sovietice. Odată cu poncifele acesteia, în cutele encefalului nostru s-a înscris, ca pe o pistă a discului de ebonită, întreaga dramă a ridicolului şi a frustrării trăite atunci. Figuram zilnic într-o commedia dell’arte azi greu de imaginat. Distribuiţi alternativ în roluri de actori sau spectatori, jucam cea mai falsă piesă din lume. Am avut mereu impresia că şi „regizorii” ştiau cât de inautentic e spectacolul, dar commedia trena.