|
Cea mai incitantă întâmplare pentru eroul principal, în perioada imediat următoare răsturnării lui Ceauşescu, a fost întâlnirea de gradul III cu colonelul Marin Ionescu, care îl aştepta chiar acasă la el, unde Matei nu mai trecuse de câteva zile. Fostul torţionar alesese să-şi caute adăpost la fosta victimă, recte la cel mai redutabil adversar al său, a cărui forţă morală îi trezise respectul. A venit la Matei după ce propriii turnători se lepădaseră de el, îi smulseseră epoleţii şi-l huiduiră. Un moment al "sincerităţii", al confesiunilor brutale. De fapt, mai vechiul lor duel psihologic continua, doar rolurile se inversară: Matei este şeful comitetului revoluţionar care conducea oraşul, iar prigonitorul său - ipochimenul hăituit. Colonelul le ştie pe toate, inclusiv faptul că adevăraţii învingători "încă nu şi-au lepădat pijamalele", cã în orice revoluþie, naivilor, idealiºtilor din primul rând le vor lua în curând locul oportuniºtii ºi...profesioniştii puterii. (Dacă ne-am uita la felul cum au evoluat lucrurile în realitate, am zice cã Marin Ionescu a avut o remarcabilã capacitate de previziune...) Altfel, nu refuză să fie judecat într-un proces cinstit. Se teme doar de glonţul bezmetic, se teme să nu cadă victima unei răfuieli întâmplătoare, ca atâţia alţii în acele zile demente. Colonelul e foarte lucid, analizează situaţia, se judecă pe sine retroactiv. Se dă şi el, uimitor, drept victimă a fostului regim, sigur, o victimă a dorinţei sale de a parveni, de a urca în ierarhie, numai că atunci când şi-a dat seama de monstruozitatea sistemului, a fost prea târziu, trebuia să-şi facă datoria. Interesantă cazuistică, pasionant dialogul dintre cele două arhetipuri umane, cu rolurile schimbate - un mic... desert pentru apetitul speculativ al prozatorului. Marin Ionescu: "Acum bem, e bine, deocamdatã nu se trage, revoluþia a învins definitiv, comunismul e mort sau aproape mort, mâine, însã, când ne vom trezi, vom vedea lucrurile dintr-o altã perspectivã... Au rămas comuniştii şi asta nu trebuie să uiţi. Cei ce s-au născut azi, au nevoie de nişte decenii pentru a-şi impune punctul de vedere." (p.445) Matei Popa: "A urât de asemenea dictatura, i-a fost şi lui frică, a suferit, a fost umilit, depersonalizat, a dorit libertatea şi aşa mai departe, atâta doar că ne-am situat mereu în tabere diferite: el apăra cu consecvenţă şi pricepere ceea ce eu vroiam să distrug. Apoi: a venit la mine să-i întorc un serviciu pe care nu-mi amintesc să mi-l fi făcut. Iar dacă nu s-ar fi întâmplat să fie o revoluţie, n-aş fi aflat niciodată ocazia să descopăr că gândim la fel, că avem aceleaşi spaime, aceiaşi duşmani." (p.446)
Comparat cu evenimentele evocate - din celălalt capăt al ocheanului, în lumea din exteriorul ramei - războiul personajului principal cu inamicii săi actuali rămâne suspendat, cum arătam mai devreme, o cauză neîncheiată, "nedreptăţită" epic de prozator. Dar ce final putea să-şi afle romanul lui Buzura, fără a induce impresia unor concluzii definitive, pe care le refuză? Matei îşi continuă cursa, miza este făcută, la fel cum fiecare dintre noi luptă pentru nişte valori, chiar dacă în realitate - ne spune Augustin Buzura - rămâi absolut singur în faţa morţii, şi în acest sens invocă sacrificiul cristic. Frica, singurătatea şi moartea, atât de prezente în destinul omului, sunt treptele obligatorii spre o altã viaþã, despre care însã nu ºtim nimic... Deocamdată, Binele şi Răul se împletesc, merg mână în mână până la ultima filă a cărţii: cu o zi înainte de căsătoria lui Matei cu Anca, închipuind un hapy-end pentru toate iubirile sale, duşmanii îi vor incendia locuinţa, cu acelaşi scop: de a-l intimida, de a-l face să abandoneze. Istoria îşi răsuceşte spirala, pregătindu-ne alte episoade cu nebuni şi bestii, lecţii din care nu se ştie dacă vom învăţa ceva. Matei: "Uneori îmi vine să mă rog pentru ei, dar îmi dau seama că vina-i mai veche şi vine de foarte departe: minima rezistenţă, fentarea istoriei. De câte ori am sfidat istoria, am câştigat. Ne lipseşte mentalitatea de învingãtori. ªi rãbdarea... Am avut o mare bucurie, incredibilă, când am scăpat de comunism. Poate că numai atât ne-a fost dat. Pentru că numai atât ne-am dorit toţi, ca un singur om. Când vom fi capabili să ne dorim din nou, cu tărie, un lucru, toţi ca o singură fiinţă, n-am nici o îndoială că dorinţa, oricât ar fi de complicată, ni se va împlini. Căci numai aşa se poate. Asta cred." (p.453)
Ieşită din scrumul experienţei totalitare, literatura română trebuia să parcurgă un drum al Damascului, pentru a-şi regăsi echilibrul interior, seninătatea prospectivă, senzaţia unor etape conştientizate, depăşite. Dar nu este treaba unui singur om. Am fost realmente uimit că romanul Recviem pentru nebuni şi bestii nu a luat premiul Uniuni Scriitorilor în 1999, juriul invocând motivul, esenţialmente fals, că în anul respectiv nu ar fi apărut cărţi importante de proză, sau că în orice caz ele nu au fost prezentate spre deliberare juriului (iar dacă nu au fost prezentate, nu există!). Încă o dată, idiosincrasiile personale s-au dovedit mai puternice în lumea literară românească decât respectul pentru valoare şi exigenţa obiectivităţii. Dar, desigur, dacă ne-am conduce exclusiv de reacţii şi relaţii, la noi nu s-ar mai face niciodată literatură.
Nici învins, nici învingãtor, afirmã Augustin Buzura despre eroul sãu - cuvintele cu care începe romanul. Nu ştiu cât de mult se susþine aceastã dilemã la sfârşitul lecturii, dar cred cã, în ordinea angajãrii personale, Matei Popa întruchipeazã victoria literarã şi existenþialã a lui Augustin Buzura. Romanul Recviem pentru nebuni şi bestii constituie cea mai elocventã dovadã cã redempþiunea prin scris este posibilã. Câþi scriitori români s-au arãtat dispuşi sã îmbrãþişeze o atitudine cinstitã, ireductibilã faþã de propria literaturã, câþi dintre ei au încercat sã-şi asume un examen de conştiinþã şi sã ofere propriei comunitãþi o viziune lipsitã de iluzii, luându-şi drept unic reper adevãrul? O asemenea condiþie poate pãrea excesivã, umanul însã se mãsoarã cu provocãrile care-l transcend. Restul sunt vorbe goale.
|