|
Cine mai vrea Ceauşescu, îţi vine să exclami, să citească romanul lui Buzura! Ar trebui să o facă şi basarabenii, sub originala lor stăpânire comunistă reanimată prin alegeri libere. Nici un verdict nu poate fi mai categoric la adresa unui regim totalitar decât felul în care acesta a zdrobit nişte destine şi dreptul unor oameni la fericire. Moartea Esterei a golit de sens evadarea din "patrie", Matei va trece Dunărea îndărăt, în România, fără a izbuti să recupereze cadavrul femeii, şi fără să ştie ceva de soarta fratelui său. De-acum încolo răzbunarea devine singura raţiune a vieţii lui. O dată consumat deznodământul de la Dunăre, evenimentele ulterioare vor intra într-o succesiune ce nu putea să sfârşească altfel decât cu revoluţia din decembrie '89, nu înainte însă ca protagonistul să suporte o a doua arestare şi detenţie, acuzat de complot împotriva statului, culpă nedovedită până la capăt, după ce în urma unei percheziţii supravegheate de colonelul Marin Ionescu, securitatea îi va găsi acasă dinamita cu care Matei intenţiona să arunce în aer judeţeana de partid.
Istoria recentă ne creează o relaţie specială cu amprenta aceluiaşi interval de timp într-o operă de ficţiune. Mai întâi că însăşi noţiunea de ficţiune în cazul acesta suferă o inevitabilă corecţie. Ce rămâne din ea este doar substanţa unor personaje inventate de autor, care participă la o convenţie artistică, nu mai mult. În rest, confruntarea naraţiunii cu modelul originar, în legătură cu care avem propriile amintiri, impresii, opinii, apare ca o fatalitate, aici intrând şi interpretările de orice fel. Tocmai de aceea, a broda pe marginea Istoriei în desfăşurare, a scrie despre râul în mijlocul căruia eşti, pe care deci nu-l poţi contempla de pe margine, este un exerciţiu mult mai coercitiv decât a fabula pe tema cruciadelor, de exemplu, deoarece în primul caz tocmai abundenţa de date, verificabile, şi accesibilitatea martorilor oculari îmbracă elanul scriitorului într-o cămaşă de forţă. Autorul îşi asumă în mod evident o misiune ingrată şi plină de riscuri. Cred că această dificultate a simţit-o într-o anumită măsură şi Augustin Buzura. Ceea ce l-a ajutat să o depăşească a fost o bună cunoaştere a evenimentelor, în lumina lor "obiectivă", aşa cum s-au derulat ele la Bucureşti, la Cluj şi în alte localităţi în decembrie '89. Cunoscându-i acribia documentării, nu am nici o îndoială că putem merge pe mâna lui. Ne putem încrede în autor, tocmai pentru că ştim şi noi câte ceva. Pe de altă parte, raţiunile interne ale operei, desfăşurarea subiectului sunt cele ce potenţează credibilitatea acestei "rezolvări" de ordin tehnic, sau măcar o fac verosimilă. Acumulările de pe parcurs în roman, evoluţia personajelor, îşi găsesc debuşeul firesc în revoluţie. Mărturisesc că mie romanul lui Augustin Buzura mi-a servit prima reflecţie literară a evenimentelor din decembrie, astfel că ceea ce m-a interesat, citindu-l, a fost reconstituirea faptelor în spiritul lor, nu în... litera devenită o marfă comună, ca orice eveniment istoric, care se mitologizează cu timpul, la fel cum prinde muşchi o bucată de minereu.
Buzura prezintă revoluţia în scene de masă, încercând să decupeze şi comportamente individuale, dar care nu pot urma o logică proprie, ci completează o imagine de ansamblu: a oamenilor răsculaţi de la mină, care pornesc spre centrul oraşului ocupat deja de tancuri şi armată. Azi ştim că anumite lucruri trebuiau să se întâmple, într-un fel sau altul - dar, să judeci evenimentele ştiind ce a urmat e una, şi să trăieşti acel lucru, acea stare prima dată, cu necunoscutul în faţă, este cu totul altceva (determinismul transpare abia la o privire retrospectivă, el este, aşadar, o construcţie mentală ulterioară, motiv pentru care nu poate fi creditat). Atunci însă, în clipa răzvrătirii, nu exista decât frica, o imensă frică - autorul nu ne minte! - a oamenilor ieşiţi în stradă, care făceau ceva ce nu-şi putuseră imagina în toată viaţa lor anterioară, şi anume strigau "Jos Ceauşescu!", şi de asemenea, curajul de a a-şi pune viaţa în balanţă - o viaţă, ce-i drept, detestabilă, dar oricum singura viaţă pe care o aveau. Într-o transcripţie uşor romantică a personajului principal (dar justificată prin faptele istoriei reale, n-avem încotro!), Matei Popa va fi unul dintre liderii desemnaţi spontan de mulţime, alături de prietenul său, Radu Pavel, în dimineaţa zilei de 22 decembrie. Într-un moment de derută generală, Matei îşi asumă postura sinucigaşă a celui ce va ieşi cu steagul alb în faţa cordoanelor de soldaţi gata să tragă şi va încerca să-l convingă pe comandant, încordat şi crispat la rândul lui, să nu deschidă focul asupra oamenilor, să accepte iminentul sfârşit al dictaturii, i-legitimitatea sa încă ne-revelată pentru ofiţer. Ezitările comandantului între jurământul dat şi evidenta crimă pe care ar putea-o comite. Momentul unic al trecerii dincolo, chiar dacă până la fraternizarea cu demonstranţii răsculaţi mai era. "Tensiunea atinsese apogeul, întreaga situaţie era neobişnuită, ei se apărau cu stângăcie, noi atacam cu stângăcie, nici unul dintre noi nu avea pregătită mişcarea următoare, eram însă conştienţi că nu există cale de întoarcere: trebuia să cadă cu orice preţ Ceauşescu, iar aici, în oraş, cei ce-l reprezentau. Şi tocmai când ne aflam la primul etaj al clădirii (sediul judeţenei de partid, în care fuseseră lăsaţi să intre pentru parlamentări cu autorităţile Matei şi alţi doi camarazi ai săi - nota mea, Vit.C.) am auzit o explozie de glasuri, un murmur surd, crescut brusc, nestăvilit, ca un val ce urma să măture totul, o izbucnire de bucurie nemărginită: fugise Ceauşescu! Inginerul Radu, după o clipă de paralizie, m-a apucat de gât şi a început să mă sărute. Şi eu îl imitam, era o bucurie cum nu mai trăisem vreodată, o bucurie deplină şi înălţătoare." (p.428)
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului