Drumul cenuşii şi drumul Damascului pentru Augustin Buzura

Motto: "Dacă ai şti câte vei mai pierde, îmi spunea cu o imensă tristeţe.
Până când nimic din ce-i pământesc
nu te va mai interesa, până ce pierderea şi câştigul vor
fi pentru tine totuna."

Există cărţi de ficţiune care îţi dau impresia că ai trăit o viaţă, citindu-le. O altă viaţă. De parcă ai fi parcurs zeci, poate sute de dosare cu informaţii, depoziţii şi probe incriminatorii, sau ai vizionat mii de kilometri de peliculă documentară - într-atât de revelatoare îţi sunt acumulările. Aceste creaţii, literare totuşi, ne rezervă o acoperire aproape completă, esenţializată, a condiţiei umane, cu cele două ipostaze inseparabile: înger şi demon. Este un tip de cunoaştere mai profundă decât o statistică de specialitate sau o colecţie de fapte comentate de experţi, pentru că îţi angajează nu numai creierul, ci şi inima, viscerele, aorta şi plămânii, adică întreaga fiinţă, integralitatea facultăţilor senzoriale: un tip de relaţie psiho-somatică, la rigoare complexă, în care alura ta de spectator invariabil plasat în exterior dispare. Ai încetat a mai fi consumatorul unui produs de serie. Eşti împins cu brutalitate pe podium, în mijlocul evenimentelor şi pasiunilor narate, devii martorul implicat al unei drame zguduitoare, mai reală decât multe dintre întâmplările trăite aievea. Suporţi pe pielea ta experienţa celor despre care ai crezut că îţi vor defila prin faţa ochilor, fără a-ţi ameninţa confortul unei lecturi făcute cu intermitenţe, în moleşeala plăcută a digestiei de după-amiază. Acum pentru că nu ai încotro, trebuie să învingi marele obstacol: să-ţi adaptezi ritmul interior cadenţei epice, să tai cordonul ombilical care te leagă de bagajul reconfortant al referinţelor personale. Cursa lecturii este solicitantă, până la linia de sosire vei mai străbate spaţii largi, efortul susţinut îţi înmoaie genunchii şi respiraţia îţi sună tot mai sacadat, apropiind momentul când, pe punctul de a abandona, îţi descoperi o neaşteptată disponibilitate de sprinter, plăcerea de a continua, cu forţe noi, alergarea, de parcă ai exersa de ani de zile pe pista aceea. Cartea te-a cucerit, i-ai acceptat cu încântare sclavajul convenţiilor, nu o vei lăsa din mână până la final, măsurându-i cu o nelinişte crescândă subţierea paginilor ce tinde să contrazică, descumpănitor, derularea în forţă a liniilor de subiect; ai fost prins în imperiul relaţiilor sale, viaţa din interiorul cărţii s-a transferat în viaţa ta, sau invers - sunt valabile amândouă! - cu tot palpitul pe care îl încape.

O cunoaştere de acest fel, tulburătoare, a omului pus în situaţii-limită, angajându-ţi toate resursele intelectuale şi afective, ne rezervă cel mai recent roman al lui Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni şi bestii (Bucureşti, Editura Univers, 1999). Revenirea lui Augustin Buzura în literatura activă a fost aşteptată de mult timp. Ea s-a produs, iată, de doi ani de zile, însă sentimentul meu este că romanul său excepţional nu are sau nu a avut (încă) parte de receptarea pe care o merită. De la romanul precedent, Drumul cenuşii, apărut în 1988, prozatorului i-a lipsit pur şi simplu timpul necesar pentru scris, răgazul contemplaţiei, luxul însingurării la masa de lucru, unde îl aştepta, neterminat, ciclul Zidul morţii, care mai include şi romanul Refugii. Fără să fi urmat exemplul multor intelectuali pierduţi într-un lamento ineficient pe tema "revoluţiei furate", Buzura a dorit să infirme această mentalitate defetistă, construind instituţii, adică valorificând exact principala victorie a schimbării din '89 (oricum am numi-o, "revoluţie" sau "lovitură de stat", contează cu ce ne-am ales de pe urma ei, nu încadrarea terminologică), anume: libertatea. Fundaţia Culturală Română s-a născut din îndârjirea acestui scriitor - evident, ajutat de câţiva prieteni şi colaboratori fideli -, căreia i-a dat o direcţie, i-a inventat un blazon, i-a conferit o raţiune de a fi. Fundaţia a supravieţuit convulsiilor politice şi dificultăţilor economice, numeroase în ultimii 12 ani, a răspuns prin fapte de cultură autentice criticilor venite din partea unor intelectuali respectabili (cu ei dialogul sau polemica şi-au păstrat, aproape întotdeauna, un anume nivel de civilitate). Dar mai des şi mai grav, Fundaţia a trebuit să reziste lucrăturii insidioase a diverşilor oportunişti reciclaţi, foşti băgători de seamă, râvnind timona unei maşinării asamblate, practic, pe teren gol, cu resurse puţine şi eforturi considerabile. Fundaţia Culturală Română a depăşit cu brio toate aceste încercări, graţie teribilei tenacităţi a preşedintelui Buzura, stilului propriu de ardelean aşezat, capacităţii sale invidiabile de a face temeinic, cu bătaie lungă, un anumit lucru. Revista Contrafort - de prisos să adaug - datorează enorm încrederii şi solidarităţii constante pe care ne-a arătat-o în toată această perioadă Augustin Buzura. Acelaşi lucru îl pot afirma, cu îndreptăţire, şi mulţi alţi intelectuali din Basarabia.

1 2 3 4 5 6 7

Următoarea pagină