|
Un personaj fabulos, integrat acestui spaţiu de legendă, este Visarion, bunicul lui Matei, de care acesta îşi aminteşte cu plăcere şi cu o anume strângere de inimă. Pierde-vară, muieratic şi aventurier, dezertor de pe front, luptător anticomunist în munţi, apoi revenit la vatră şi căzut într-o subită pioşenie - umblă să strângă bani să construiască o biserică pentru a-şi răscumpăra păcatele de-o viaţă. Visarion "bătrânul" reînvie pe o porţiune a subiectului ca un personaj de actualitate, se ceartă cu nevasta (bunica lui Matei), se apără, îşi justifică iubirile vinovate, despre care spune că l-au ajutat să supravieţuiască, invocă argumente în virtutea unei morale care, la fel ca "relaţia contractuală" dintre temniceri şi deţinuţi, examinată mai devreme, avea un temei doar într-o lume ameninţată, smulsă din ţâţâni.
Partea cea mai reuşită, cu adevărat indestructibilă a romanului, o constituie răscolitoarea poveste de dragoste dintre Matei şi Estera cu toate consecinţele derivate din această întâlnire. O relaţie decisivă pentru destinul personajului principal şi crucială în economia subiectului: de aici încolo evenimentele capătă un ritm alert, de intrigă poliţistă, iar în spatele rândurilor simţi respiraţia din ce în ce mai precipitată a autorului. Doi alergători pe un stadion înfrunzit, unde se vor cunoaşte atât de târziu: ea, o fostă sportivă de performanţă, evreică de origine, cu actele depuse pentru plecare definitivă din ţară cu familia, el, fost fotbalist de ligă inferioară, ex-ocnaş, viitor revoluţionar şi ziarist. Emigrarea inevitabilă a Esterei şi dureroasa aşteptare a acestui moment va conferi legăturii lor o doză sporită de patetism şi anxietate. Tragedia despărţirilor definitive dintre oameni în comunism, exasperarea şi singurătatea. Veştile primite de departe, de la Estera - care se zbate pentru a-i organiza fuga din ţară - îi vor reda lui Matei puterea de viaţă şi încrederea că revederea lor este posibilă: "Noaptea visam la scară normală, firească, ilustratele şi albumele pe care mi le trimisese, eram la Marea Moartă, în preajma ei, în lumea aceea împietrită de nisip şi sare, colindam prin Deşertul Iudeii împreună cu diverşii păstori nomazi, eram exact prin locurile despre care ea îmi aducea vorba în rarele şi neliniştitele ei scrisori, vedeam Ierusalimul alb, lacrima lui Dumnezeu căzută în plin deşert, un oraş construit parcă din lumină, un alb aparte, filtrat prin miere, un alb blând, senin, un oraş ca o masivă picătură de eternitate, un spaţiu în care dumnezeirea acceptă să-şi arate o neînsemnată parte din chipul ei, un loc unde finitul şi infinitul, moartea şi viaţa veşnică se pot privi în faţă." (p.332)
Apoi totul va lua o turnură spectaculoasă: apariţia Esterei, care revine în România, după aproape un an, ca cetăţeană străină, integrată unui grup de turişti din Israel, pregătirile febrile pentru evadarea celor doi iubiţi plus Visarion, fratele lui Matei, despărţirea de mama, călătoria conspirativă cu trenul la Craiova. O fugă cu sentimentul înfrângerii pentru Matei, şi al unei "împliniri" înfricoşate pentru fratele său. Călăuza ce urma să-i treacă pe partea cealaltă a Dunării - un bărbat aspru, zis şi Don Corleone, un "profesionist al libertăţii", cum se autodefineşte, aflat într-o hărţuială perpetuă cu autorităţile. Avertismente şi sfaturi la drum. Cruzimea grănicerilor români, care obişnuiesc să tragă în fugari fără somaţie - soldaţii fac exces de zel pentru a obţine o permisie. Cadavre de tineri împuşcaţi în cap, duse la vale de ape, fără ca cineva să îndrăznească să le culeagă. Tentativa celor trei va fi, până la urmă, o trecere a Stixului. Secvenţa evadării peste Dunăre noaptea - absolut dramatică, halucinantă - are un final tragic: apariţia neprevăzută a unui securist care le luase urmele, luminile şalupei de pază şi strigătele grănicerilor, exasperarea, barca ce pare a se învârti pe loc, cu toate eforturile lor orbeşti de a înainta, şi moartea groaznică a Esterei sub gloanţele soldaţilor cărora încercase să le distragă atenţia. Episodul oferă o probă de mare măiestrie literară: Matei se zbate să-şi găsească iubita înghiţită de valuri, încă sperând că e vie, dar în acelaşi timp, nereuşind să-şi şteargă de pe retină imaginea de coşmar a Esterei, cu harponul înfipt în spinare: "La un moment dat am simţit că îmi cresc braţele încât ajung cu ele de la un mal la altul al Dunării, dar nu mă opream, le azvârleam înainte şi spre fund într-un foarte ciudat craul, convins cã nu se poate sã nu o descopãr pe Estera (...) Nu ştiu când şi după cât timp, am simţit o izbitură puternică în creştet, am văzut brusc, deasupra mea, mare, albă, luna, am dus mâinile înainte, la întâmplare şi am prins instinctiv ceva ce pãreau a fi rãdãcini. (...) Deasupra şi în spatele meu - o pantã abruptã, înaltã, presãratã cu tufe ºi stânci ascuþite. Eram în România? În Iugoslavia? (...) Îmi era frică să mă gândesc la Estera, să-i pronunţ numele: imaginea dispariţiei ei în valuri se repeta obsedant, de câte ori închideam ochii şi pe măsură ce mă concentram asupra ei apăreau, din cine ştie ce adâncuri ale memoriei, detalii noi tot mai convingătoare: era limpede, a fost omorâtă, nu mai exista, dar n-am transpus această realitate în cuvinte, îmi era imposibil, altfel ar fi explodat toate, cer, pământ, apă şi eu însumi împreună cu ele. Deocamdată mă aflam cumva în afara mea, încă nu izbuteam să accept sau măcar să mă obişnuiesc cu gândul că aş putea fi acolo, singur, pierdut, învins, că Estera era cu adevărat moartă." (p.364)
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului