Drumul cenuşii şi drumul Damascului pentru Augustin Buzura (2)

Augustin Buzura este unul dintre autorii de mare succes ai perioadei "obsedantului deceniu", un lansator de petarde politice romanţate, un artizan al "supapelor de defulare" socială, în limbajul criticii postrevoluţionare. O dată cu dobândirea libertăţii de expresie, mulţi au decretat extincţia acestor scrieri, din cauza valorii lor de împrumut - istorică, politică, informativă - compensatoare la nivel psihologic pentru români, căzute în desuetudine; dovadă stă imensul verbiaj mediatic şi uriaşa cacofonie a tranziţiei. Lipsite de substratul subversiv de dinainte, aceste romane, s-a spus, nu vor mai fi la fel de prizate în democraţie, iar partea de greutate a interesului public se va deplasa spre valoarea lor estetică pură. Adevărul de suprafaţă al acestor aprecieri nu trebuie demonstrat. Eu însumi mi-am pus întrebarea: cum vor arăta romanele lui Buzura după 1989, şi cum va scrie de-acum încolo autorul lor? În lumina noului context social şi politic, Recviem pentru nebuni şi bestii trebuia să ofere nu numai o schimbare în arta de azi a prozatorului, ci şi un argument pentru rezistenţa cărţilor anterioare, o probă a ceea ce rămânea valabil din ele, după constatarea parţialităţii adevărurilor şi a îndrăznelii pe care romancierul fusese constrâns să şi-o tempereze sub presiunea cenzurii. Curajul său de atunci poate fusese dozat, tocmai de aceea, romanele lui Buzura erau elocvente mai ales prin tăcerile lor, prin ceea ce se prefigura dincolo de vorbele rostite, care purtau în ele o energie latentă, prin zona de aluzii şi subînţelesuri, acolo unde cititorul era condus şi apoi lăsat să se descurce pe cont propriu, cu ajutorul unor repere mai mult decât sigure. Iată, spre exemplu, un fragment din Drumul cenuşii convingător, cred, pentru această forţă de sugestie a autorului: "Ce fel de fiinţe suntem? Catastrofa cea mare este că ne-am obişnuit cu umilinţa, nu o mai simţim, am ajuns să o suportăm, să ne lăsăm transformaţi de ea, să devenim complici cu ea, să nu ne putem desprinde de chipul ce ni l-a hărăzit, nici măcar atunci când suntem singuri. Saltul de la umilinţă la curaj şi demnitate - mai dificil poate decât cel de la maimuţă la om - nu pare apropiat... Ce fel de fiinţe suntem?"

Recviem pentru nebuni şi bestii păstrează atmosfera bine cunoscută din romanele anterioare ale prozatorului - tensiunea epică, aglomerarea de întâmplări, răsturnările de situaţii şi reflecţiile abundente pe marginea lor, introspecţia şi examenul de conştiinţă al personajelor - şi probează o dată în plus autenticitatea literaturii lui Augustin Buzura, ieri ca şi azi, calitate susţinută în prezent de libertatea deplină a creaţiei, în sfârşit recuperată. Pe unii autori, obişnuiţi cu scrisul în barocameră, sub fostul regim, această libertate mai degrabă îi inhibă, îi scoate pe necarosabil. Lui Augustin Buzura îi dezleagă mâinile. Prozatorul nu mai are nici un fel de reţineri, lucrurile sunt spuse cu toată puterea celui ce-şi trece prin limfa sa cuvintele aşternute pe hârtie. Romanul este scris după 1989, dar se concentrează în cea mai mare parte a lui pe istoria de dinainte, pe ultimii ani ai epocii Ceauşescu, în faza ei cea mai abjectă, mai insuportabilă. Inserţiile de actualitate sunt lăsate în suspensie, într-o accepţie previzibilă: avem de a face cu nişte realităţi în derulare, şi prozatorul nu ştie mai multe decât personajele pe care le-a creat, contemporanii săi, despre ce se întâmplă sau ce va fi. În schimb, rămân restanţele trecutului. Este un memento al lui Augustin Buzura, o reglare de conturi cu ceea ce nu a putut să spună, sau cu ceea ce mărturisise doar cu o jumătate de gură. Materia cărţii seamănă cu un torent care rupe zăgazurile şi duce la vale toate aluviunile frământărilor înăbuşite altădată. Un astfel de recviem nu putea fi "interpetat" în afara unui proces de acumulare şi limpezire, printr-o decantare şi reevaluare a lucrurilor, vreme de aproape un deceniu (şi am numit, cred, celălalt motiv, nu mai puţin semnificativ, al revenirii amânate în literatură a lui Buzura, după 1989).

Matei Popa, protagonistul romanului, este un ziarist într-un oraş dintr-o zonă minieră, traversând precum restul ţării o tranziţie tulbure spre o lume mai bună. Tot ziarist, să ne amintim, printre muncitorii din subteran, era şi Adrian Coman, eroul principal din Drumul cenuşii. Popa conduce un ziar independent în care investighează afacerile veroase ale noilor îmbogăţiţi - foşti securişti şi activişti de partid. Activitatea sa începe să deranjeze omnipotenta mafie, care pentru a-i astupa gura, îi varsă pe cap cele mai murdare calomnii. Asta pentru că: "vina de a fi ieºit din rând, de a nu fi fãcut chiar toate compromisurile nu se iartã... În vechiul regim, ca şi astăzi, aceiaşi adversari, aceleaşi metode. Şi acelaşi rezultat. Scrii în ziar, strigi în piaţă, urli adevărul în gura mare, dar ei râd de tine. Tu eşti cu dreptatea, ei - cu banii! Iar cei mulþi ºi curaþi, cei în care þi-ai pus speranþa odinioarã, nu existã, lipsesc deocamdatã la apel. (...) De câţiva ani, nimeni nu mai ştie ce e adevăr, şi ce e minciună. Toţi acuză, strigă, condamnă. Poliţe plătite fără ruşine. Un efort cumplit de a-i face pe toţi egali în vină şi murdărie, încât am ajuns să am sentimentul totalei inutilităţi. Pe urmă râd de mine însumi şi mi-e ruşine: să fiu singurul deţinător al adevărului?" (pp. 16-17) Matei Popa e pus în faţa unei alegeri: fie să vândă ziarul inamicilor săi contra unei sume considerabile în dolari (o ispita deloc neglijabilă) şi astfel să iasă din joc, fie să-şi asume toate riscurile, inclusiv pe acela de a fi lichidat. Anca, prietena sa, încearcă să-l ajute să iasă din această dilemă, cântărind cele două opţiuni. Acest prim-plan al naraţiunii serveşte ca rampă de lansare unor lungi incursiuni în trecutul lui Matei Popa, spre care îl trag articolele injurioase publicate la adresa sa, memoria jignită a celor pe care i-a iubit.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7

Următoarea pagină