|
Familia, apartamentul în care şi-a dus mulţi ani viaţa, împreună cu părinţii şi cu fratele Visarion, într-un cartier muncitoresc. Mama, simplă ţărancă. Tatăl - căruia un accident în mină i-a "dizolvat" memoria şi l-a imobilizat într-un cărucior - desenează mereu linii paralele, "căi ferate", cum le zice el, sau priveşte ore întregi pe geam un spectacol care îl lasă indiferent. Descrierea blocului vecin cu întâmplările şi persoanele care îl populează, ca o panoramă cinematografică în stilul lui Coppola. Întâmplări dintr-o altă viaţă, din care protagonistul îşi extrage justificări pentru acţiunile sale din prezent. Cadrul prezent este doar o ramă de tablou, cum spuneam, o fantă de trecere, ocheanul întors spre trecut, acolo unde se desfăşoară partea de greutate a romanului. Matei este fundaş în echipa de fotbal a minei din oraşul natal. Amintirea recurentă a meciurilor trucate şi fetele aventurilor întâmplătoare din camerele sordide de hotel, în localităţile unde se deplasau pentru jocuri. Visarion, fratele mai mare, inginer electronist, răsfăţatul familiei, are o obsesie: să fugă din ţară şi îl agită, fără succes, în această direcţie pe Matei. Are chiar şi o teorie despre femei, pe care le dispreţuieşte şi le consideră un obstacol în calea libertăţii sale de a emigra. Ţinând să-l contrazică pe Visarion, cele mai tulburătoare întâmplări în roman sunt legate de femeile iubite de personajul principal, Elena Filipescu şi Estera Bran, poveşti de dragoste care eşuează, ce-i drept, de fiecare dată în închisoare. Biografia lui Matei Popa compune o succesiune sfâşietoare de despărţiri, întâmplări de a căror provocare se simte vinovat, dar pentru care adevărata răspundere o poartă epoca ceauşistă - marea, sufocanta obsesie a autorului - redată în toată goliciunea respingătoare şi în cenuşiul său absorbant. O cronică a încercării umane de a rezista în faţa răului, de a nu se frânge, în pofida preţului enorm pe care îl pretinde o asemenea aspiraţie.
Buzura preferă "dialogul monologat", toate personajele sale excelează în această îndeletnicire şi se autocaracterizează prin ceea ce vorbesc sau prin ceea ce ne spune naratorul despre ele - tot el şi protagonistul romanului, Matei Popa. Avem, aşadar, o relatare de fond, generală, şi una pe segmente individuale, la persoana I. Sunt episoade, evocări în care eroul principal are o prezenţă manifestă sau una în spatele cadrului, de la caz la caz, după cum îi dictează capriciile desfăşurărilor mnemotehnice. Autorul intră în pielea creaturilor sale, încearcă să exprime ce ar fi simţit el, dacă ar fi jucat acel rol, şi "arde" o imensă energie scripturală pentru a-şi persuada cititorul de adevărul omului aflat în luminile rampei. Monologurile în romanele lui Buzura nu sunt simple "mărturisiri ale Eului", ele preiau funcţiile epicului, reprezintă o formă de comunicare a unor fapte, altfel decât prin relatarea la persoana III. Adevărate discursuri - coerente, bine legate, uneori în exces -, ceea ce le face oarecum nefireşti, raportate la persoana celui care vorbeşte. Mai precis, "nefireşti" într-o ordine previzibilă, tradiţională a scriiturii, pentru că miza lor constă în fişarea unor documente umane, faţă de care convenţiile ştiute ale genului trec pe un plan secundar.
Personaje memorabile găseşti peste tot. Chiar şi în puşcărie - unde nimereşte Matei Popa în urma tentativei de a-l pedepsi pe violatorul iubitei sale, Elena. Un loc al existenţei animalice, relaţii dure, de tip "care pe care". Însă datorită unui alt deţinut - hoţ cu caracter - spaţiul recluziunii capătă dimensiuni nebănuite. Dinu Piştalu îşi are propria filozofie existenţială: "...am avut timp sã mã gândesc la viaþa asta... Sigur cã toate oiþele Domnului sunt importante, dar realitatea dovedeºte cã nu în acelaºi grad. Cel puþin la concluzia aceasta am ajuns... Sculptorul aruncã multã marmurã pentru a crea ceva... Mor, dispar, se risipesc mulţi oameni pentru calitatea ce trebuie să răsară din viermuiala lor. Milioane de oameni trebuie să dispară, să se stingă în cele mai neaşteptate moduri pentru ca alţii să înveţe ceva din suferinţa lor. Fără tirani n-am şti ce este libertatea, fără hoţi n-am cunoaşte gustul cinstei, fără mincinoşi, adevãrul ar fi o vorbã goalã... Lucrurile sunt foarte amestecate în aparenþã, dar limpezi dacã excluzi amãnuntele... Dumnezeu ºi diavol, noapte ºi zi, plus ºi minus..." (p.198) Îl priveşti cu destulă simpatie, pentru că delictele sale de drept comun - e specialist în spargeri, jafuri şi contrabandă - sunt veniale, suportabile în comparaţie cu marele delict pe care îl comite statul comunist împotriva cetăţenilor săi, furându-le destinul, asasinându-le demnitatea. Mai mult, isprăvile lui Piştalu pot fi considerate chiar o strategie de sabotare a acestui stat criminal, o formă, paradoxală, a binelui. Matei se va apropia de acest geniu al lumii interlope, care îl apreciază la rândul său, decupându-l din masa anonimă a celorlalţi deţinuţi. Beneficiile acestei relaţii nu vor întârzia să se vadă: incredibile escapade erotice organizate de Piştalu cu complicitatea gardienilor, care, oameni şi ei, nu-i refuză cadourile, pachetele de ţigări etc. E uimitor să descoperi, în mijlocul unui univers al drepturilor civile anulate, o relaţie contractuală între două părţi - puşcăriaş şi temnicer - respectatã cu sfinþenie de ambii, pentru a nu se expune la riscuri inutile. Un... cod al onoarei, într-o lume damnată prin definiţie. Îl însoţeşti pe Matei în antrenanta-i aventură erotică din afara închisorii, tremuri o dată cu el, îi recunoşti reacţiile, blocajele psihice, impulsurile necontrolate, în preajma acelei femei de o noapte, în propriul psihic, te identifici cu el: "o iubeam pe această fiinţă ciudată al cărei nume nici măcar nu-l ştiam, cu furie şi disperare, iar zvârcolirile ei haotice mă contrariau: erau expresia plăcerii, bucuriei, pasiunii sau intrase într-o neaşteptată agonie? Câtă plăcere era şi câtă frică sau chiar fugă de moarte? Cadavrele printre care trecusem mă urmăreau involuntar, la fel şi chipurile, până atunci ignorate, ale celor ce căzuseră de pe schele sau se pomeniseră cu câte un cuţit în burtă. Nu ştiu de ce mă căutau tocmai acolo, de ce a trebuit iarăşi să-mi amintesc de fragilitatea vieţii şi de nesiguranţa ce mă ameninţă mereu." - (p.192) Această proximitate a vieţii şi morţii, interferenţa eroticului cu thanaticul - două feţe ale aceleiaşi monede - este profund autentică şi convingător motivată psihologic. Poate cea mai mare calitate a prozei lui Buzura rezidă în forţa, în capacitatea de a stabili o relaţie empatică între cititori şi personajele literare. Adaug aici şi cunoaşterea extraordinară a unor medii sociale diverse, zugrăvite din interior, cum este cel al minerilor sau al moravurilor de puşcărie (trucul cu care, de pildă, Dinu Piştalu îşi pregăteşte evadarea, simulând o ceartă prealabilă cu prietenul său, pentru a-l scoate pe Matei de sub tirul suspiciunilor).
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului