Drumul cenuşii şi drumul Damascului pentru Augustin Buzura (4)

La atâtea complicităţi între călăi şi victime, te întrebi de ce nu a căzut comunismul mai devreme în România? Adaptarea la sistem şi, desigur, numărul colaboraţioniştilor au avut o statistică mult mai impresionantă decât atitudinea contrară, a rezistenţei, fie şi la nivelul gesturilor mărunte, dar care instituiau un dram de adevăr într-un univers al simulacrului şi alienării. Starea de spaimă şi suspiciune perpetuă este un fel de gaz otrăvit omniprezent în roman, alimentat de Securitate. Băieţii de la instituţia Ochiul şi timpanul sunt portretizaţi şi ei cu multă dibăcie. Mai întâi, maiorul Ioan Toma - un ins cinic, pervers, fără scrupule, exersat în rele, lipsit de demnitate. Recunoaşte totuşi uneori în dialogurile sale "operative" cu victima (e adevărat, nu cu oricare dintre ele) că ţara este condusă de un nebun, "dar ne trag în jos pâinea şi confortul nostru, teama de a nu ne complica, 'tu-i paºtele mã-sii! Ceva nu-i în regulã cu poporul ãsta..." (p.209) O şedinţă de racolare, pe care Matei nu o poate evita, pentru că are loc în închisoare. Răsuflarea rece a abisului, proximitatea pierzaniei. Ispita semnării pactului cu diavolul, cunoscută, citită şi la alţi autori: justificări şi autoconsolări: de ce nu? de ce-aş îndura? ce rău aş face la urma urmelor? Şi fericirea, inimaginabila libertate interioară de a fi rezistat ofertei: "Nu ştiu de ce, dar m-am crispat atât de tare încât până şi aerul părea să-şi facă loc pe nări cu mare dificultate. Era o încrâncenare a organismului, un refuz biologic, ce nu admitea nici un cuvânt. Am spus încă o dată cu mare dificultate nu şi bucuria m-a invadat brusc." (p.211) Furia ofiţerului la auzul refuzului explicat de Matei prin considerente morale, o iritare provocată nu atât de insuccesul "tehnic" al racolării unui turnător cu un coeficient de inteligenţă peste medie, ci - mai profund - aversiunea faţă de cineva care se dovedea mai tare decât fusese el însuşi într-o posibilă situaţie analoagă, ura, strict personală, împotriva obstinaţiei celuilalt de a rămâne curat, de a nu participa la aceeaşi mizerie nivelatoare, iar aceastã dorinþã ºi forþã îl incrimina pe el, securistul, mai abitir decât acuzaþia rostitã de cineva care nu s-ar fi aflat în puterea lui, ºi totuºi, iatã, mai presus de ea... Colegul lui Toma, colonelul Marin Ionescu, anchetatorul "bun", este o fire mult mai rafinată, folosindu-şi abilităţile psihanalitice ca armă de prevenire a "acţiunilor antisociale" şi, evident, ca mijloc eficace de recrutare a turnătorilor. Între el şi Matei Popa se vor crea la un moment dat raporturi gen Jean Valjean / Javert sau Raskolnikov/ Porfiri Petrovici - "pradă" şi "vânător" - fără o întindere însă la fel de mare în structura romanului.

În actualitatea postdecembristă, doctorul Eugen Cernescu este amfitrionul unor întruniri mondene, o casă unde se adună notabilităţile oraşului, se dezbat treburi importante, inclusiv se urmăresc şi se miros, cu prudenţă, adversari care, ieşiţi în stradă, nu ar ezita să-şi sară la beregată. Pătrundem într-un fel de "sanctuar Abйlard" - un no men's land din filmele cu spioni - ai cărui chiriaşi provizorii trebuie să respecte anumite reguli, altfel riscă oprobriul unanim. Party-ul lui Cernescu adună, ca într-un bizar pandemoniu, figuranţii generici ai tranziţiei: "politicieni de toate culorile, foşti deţinuţi politici şi foşti comunişti, artişti, curve, oameni de ştiinţă, bancheri şi industriaşi în devenire, bodyguarzi şi secretare, neveste înşelate sau de mult neglijate, pregătite să-şi trişeze partenerul prea ocupat, o faună interesantă, pestriţă, răsărită ca din pământ, doritoare să-şi facă simţită prezenţa şi forţa, numeroase biografii false, trecut inventat şi viitor mai incert decât trecutul, un amestec gros de bine şi rău, de adevăr şi minciună, de incredibil şi insuportabil, de care nu aveai cum sã nu þii seama, mincinoºi, hoþi ºi diletanþi cât încape, printre care, dacã nu te strecurai cu grijã, riscai sã dispari..." (p.124) Pe acest fundal promiscuu se detaşează câţiva indivizi: Antim - ticluitorul materialelor defăimătoare la adresa lui Matei Popa, precum şi şefii din umbră ai ziaristului-mercenar, mafioţii Neaga, Muntean şi enigmaticul Sorin Anton, eminenţa cenuşie a oraşului, fost agent sub acoperire, azi afacerist prosper, deţinătorul temut al unei arhive de dosare secrete cu care îşi şantajează adversarii.

Schimbarea planurilor narative, părăsirea imundei lumi postrevoluţionare şi coborârea în memorie - cum este, de pildă, episodul inaugurat de fraza: "Privind în urmă descopăr că de tata m-au legat mai ales tăcerile" (p.137), ce dezvoltă în continuare complicata şi subtila relaţie, la nivelul percepţiei, a copilului cu părintele, evoluţia imaginii tatălui în ochii protagonistului - o întâmpini adesea ca pe o adevărată uşurare. Aceste secvenţe, salvate miraculos, păstrează ceva din aerul atemporal al picturilor lui Breugel cel Bătrân, rezonează cu propriile-ţi reverii din copilărie. Este urma de eternitate imprimată în sufletul naratorului, bandajul de protecţie împotriva jegului vieţii mature: ""Aici pãmântul nu e numai pãmânt, îmi spuneam înfiorat, iarba nu e doar iarbã, pãdurea nu e ceea ce se ºtie, toate sunt ºi, în acelaºi timp, nu sunt numai ceea ce sunt..." Sub fiecare pas se ascundea o dramă sau o bucurie: copii născuţi acolo, departe de sat, fete ce-şi părăsiseră soţii în ziua nunţii, sfinţi şi tâlhari omorâţi de nu se ştie cine, duhuri rele întruchipate în sălbăticiuni, beţivi îngheţaţi de gerul bobotezei, copii nebotezaţi pe mormintele cărora, în verile secetoase, joacă flăcări, copaci în care vara, după ploaie, este văzută Fata Pădurii, ciobani părăsindu-şi turmele înnebuniţi de cântecul ei, case bântuite de suflete vinovate, neadormite, morţi dezgropaţi şi întorşi cu faţa în jos pentru a-şi găsi odihna veşnică şi atâtea alte creaturi născute din pãmânt, din ceruri ori din vise (...) Întins pe iarba proaspăt cosită, cu faţa spre cer, urmărind roiurile masive de stele ce se îndreptau cu indiferenţă spre moarte, sau formele ciudate de păsări, animale sau monştri pe care le luau norii, mă simţeam făcând parte din tot şi din toate. Mai târziu, când nici cărţile nu mai erau în stare să mă mulţumească, păstrasem obiceiul de a privi astfel cerul, de jos, întins pe pământ, până simţeam că-i aparţin cu trecut şi viitor, că sunt, la rându-mi, o întrebare fără răspuns, o mirare, un strigăt în deşert." (p.138)

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7

Următoarea pagină