|
"pun cratiţa pe ochiul abia pâlpâind
şi ascult muzică -
un dialog între regnuri
un blues sau un lied
despre sexualitatea metalelor"
Poeme pentru mine este, în fond, un lung poem despre conjugalitate...
Mereu acest paroxism al percepţiei:
te caut printre sensurile limbii române;
eşti un cuvânt greu de rostit cu trupul; etc.
altfel n-am crezut a iubi vreodată
Pentru mărturisirea unui sentiment atât de personal, reductibil, Nicolae Leahu, iată, foloseşte un citat, parafrazează o spusă celebră, anume versul eminescian din Odă în metru antic - semn că poezia sa e cu totul străină de spontaneitate şi frusteţe. Personajul său e foarte echilibrat şi are timp să-şi încarce confesiunea de referinţe culturale. Patetismul său este bine temperat de jocul intertextualităţii. [...]
Erotismul conjunctivului. Modul verbului devine un principiu adiţional, aglomerând imaginile metodic, până se obţine o anume tensiune. Pe alocuri, o calofilie extremă, paroxistică, o preţiozitate în exces: "să mă sărute cu tălpile", "să adorm în defileul scobit în cearşaf de refugiul ei", "să-i vâslesc prin senzaţii". [...]
Joi, 6 iunie
[...] Până să plec, însă, să notez încă o idee asupra Personajului; anume că s-ar putea vorbi (deocamdată, evident, improbabil) de parnasianism la N. L. Căci postmodernismul său mi se pare acum discutabil, fiind adesea mimat, chiar emulat în modelele sale mai proeminente. Personajul său nu e ludic, oricât de mult şi-ar dori-o autorul, ci pur şi simplu lucid, conştient în chip excesiv şi de aceea inapt să trăiască ingenuitatea. De altfel, el nici măcar n-o parodiază...[...]
Amestec, în Poeme pentru mine, de tot felul de sugestii culturale. De pildă Arghezi, Cântarea cântărilor etc. La acest din urmă capitol:
ne iubirăm în iatacul casei demolate
timpul era pat de ramuri lăptoase.
Erotismul conjunctivului. Sursa sintagmei este evidentă, dată fiind capacitatea gramaticală a acestui mod (al verbului) de a juxtapune. Sintagma aparţine unui spirit atent la propensiunea gramaticală!
Să răspund la întrebarea "despre ce este poemul?". Fireşte, despre dragoste. Apologia iubirii, făcută cu mijloace ultralivreşti. Se preferă imaginile insolite, de un rafinament (inclusiv şi de un libido) extrem:
"să mă sărute cu tălpile / cu gândul şi umbra //
să-mi aşchieze neliniştea cu unghia degetului ară-
tător // să-mi scalde albul oaselor în ispăşitoa-
rea beznă a tăcerii [...]"
Ecourile stănesciene sunt evidente. Nu sunt singurele, de altfel, căci poezia aceasta beneficiază cu multă inteligenţă (şi tact, trebuie să adaug) de un întreg arsenal de achiziţii...
Are însă şi o notă dominantă?
Mai ales în poemul cu numărul II rafinamentul şi preţiozitatea ating paroxismul. Trăirea - dacă i-am admite existenţa şi, prin urmare, aptitudinea de a se preta cuantificării - este aici serios concurată de tehnică. Sentimentul este devansat, fără o câtuşi de mică şansă pentru el, de expresivitate. Totul este un pariu cu imaginaţia - care deşi nu este debordantă, e în schimb foarte temerară şi de o vitalitate bine întreţinută de lecturi.
Paroxismul calofil. ("să sune glasul tău precum cristalul rostogolit pe / ochii mei urâţi".) Tot în această ordine: "să îţi montez privirea în icoane / cu sfinţi severi înveşmântaţi în câlţi".
Lucrurile se repetă într-un număr simptomatic de cazuri, ceea ce ne-ar îndreptăţi să conchidem că Nicolae Leahu e un giuvaiergiu al metaforei. Oricum, contururile sunt bine, cu mare migală lucrate, desenul este precis, detaliul, extrem de profitabil amplasat în context, spre a străluci în toată splendoarea sa. Imaginile acestea (mă refer în special la ultima citată aici) au valoarea şi profunzimea unor concepte. Ele reprezintă sinteze ale unor experienţe [...]
portretul tău din emoţii şi insomnii
ăadică din efortul auctorial de a lucra, şlefuiî
va răpi spiritul grosolan de creaţie
autoexilat în delirul prinţilor
din cele suprarealiste poveşti
E o concepţie asupra poeziei, foarte explicit formulată aici. Reordonarea, deci demersul conştient şi lucid, este contrapusă "spiritului grosolan de creaţie", poveştilor suprarealiste.
Personajul este, în fapt, spiritul poeziei şi spiritul se comportă mucalit ca un spiriduş:
duios mă pândeşti de după două grafeme
Iată o mărturisire din care se poate înţelege că N. L. are conştiinţa aridităţii unor poeme, conştiinţa excesului de artizanal:
teamă mi-i
că mă vei suspecta de triaj
ori că îţi spun ce îţi spun
doar din milă
Scriam în pagina de carte, alăturat acestui poem, că probabil "cheia" volumului se conţine aici, în acest poem intitulat cu cifră romană I. (De altfel, cifrele abundă în denominaţia poemelor şi faptul comportă, desigur, un sens, anume rigoarea, spiritul clar, disciplinat matematic - o obsesie sau un detaliu psihanalizabil, ce, posibil, denotă un complex).
|
Ghenadie Nicu
Inapoi la cuprinsul numarului