Jurnal leşesc 1997... (3)

(Dar trebuie să văd ce fac mai departe; începutul e pus, urmează - trebuie să urmeze - continuarea!) [...]

Adrian Marino spune undeva că poezia este un epifenomen al spontaneităţii şi, totodată, o dovadă de întârziere în ingenuitate culturală. Afirmaţie, în sine, foarte discutabilă. Dar ce vreau să observ cu această ocazie este că la N. L. poezia nu e în nici un caz un fenomen de spontaneitate. Dimpotrivă, totul este lucrătură meticuloasă de artizan. Personajul ar putea să placă în gradul cel mai înalt lui Adrian Marino... De altminteri acest personajiu e foarte echilibrat şi are timp să-şi încarce confesiunea de referinţe culturale. Patetismul său este totdeauna bine temperat de jocul intertextualităţii.

Luciditatea lui Nicolae Leahu este forma de constrângere la care este supusă poezia sa.

Nici azi n-am apucat încă să meditez asupra cronicii. [...] Incertitudinea este sufocantă şi nici acum, când ştiu ce a spus în şedinţă M. în privinţa mea, nu sunt deloc sigur că anume aşa va fi. Căci înainte de orice important este faptul de a putea efectiv supravieţui şi la B., chiar angajat la facultate, nu voi ridica decât un salariu derizoriu...

Pre(facerea). Fluiditatea anteancestrală; hudiţele precuvântului; epoca precerebraliană... Deocamdată, bornele unei imaginaţii.

Un reper interesant: nihilismul:

...un nihilism originar

îmi convertea fluiditatea

anteancestrală impunându-mi să reneg

încă din faşa mamei principiul matern al

universului

Deci forma sa este o fluiditate anteancestrală. Oricum, se concepe ca fluid: sugestie amniotică, un detaliu în ultimă analiză psihanalizabil.

Începe, deci, prin a renega un principiu fundamental, argumentându-şi opţiunea astfel:

[...]decât să mucezesc în clarobscurul lacrimii divine

- mi-am zis -

mai bine îmi smulg eu însumi coasta /

proverbializând-o

Ar fi o mărturisire clară a lucidităţii!

"Remediu pentru îmblânzirea plictisului". Aici aş detecta o similitudine cu Leo Butnaru; are undeva o idee similară.

Timpul este - trebuie să repet ceea ce am spus în cronica la L. B., acum câţiva ani, şi anume că timpul e conceput ca ceva cu totul protocronic, căci, iată, "Dumnezeu hoinărea la acea oră pe / hudiţele precuvântului"...

Pre(facerea) pare să fie o cronică a actului intelectiv conştient, cronica autointelecţiei... Dumnezeu e preocupat de "hudiţele precuvântului", iar el (N. L. ?!...) îşi vede de ale sale, adică porneşte să cutreiere absenţele...

Chestia cu zămislirea ca proces raţional din perioada precerebraliană. Pare să fie - şi, probabil, este de bună seamă - un procedeu urmuzian.

Să nu uit că poemul e ca formă un lung monolog al autorului, adresat "progeniturii" sale, Personajul. El este, în primul rând, expresia nihilismului său originar, apoi un remediu pentru îmblânzirea plictisului; clişeul a cărui făptură a fost cioplită în haosul interior; în fine, "eşti un / produs pur / eşti creaţia ce întronează / principiul patern al universului"...

Toate astea sunt, desigur, subsumabile demersului conştient, lucid şi, mai larg, unei concepţii deosebite asupra poeziei: aceea prin care se afirmă primatul lucrăturii, artizanatului. Poezia lui Nicolae Leahu e opusă frusteţii şi spontaneităţii.

În rest e o "binecuvântare" a demiurgului-autor către făptura-personaj creată.

Abia prin acest personaj autorul speră să se simtă "locuind fiinţa fărădemargini".

Impresii asupra Pre(facerii)? Este, fireşte, un poem în mai multe straturi şi conjugă mai multe referinţe culturale. Un prim strat este chiar cel fabulatoriu, unde e vorba de modelarea unei entităţi, etapă cu etapă, după modelul biblic. Imediat după acesta urmează un strat de referinţe, de efervescenţă culturală.

Sigur, spun prostii. Este evidentă existenţa stratului formal; şi e singurul, de altfel, cert, celelalte fiind ipotetice şi improbabile. Totuşi să încerc decriptarea poemului. Nu-i nici o îndoială că Nicolae aplică o lectură proprie facerii biblice. Dar nu este atât o lectură, cât mai ales un şir de remanieri şi adaosuri. În ultimă analiză, o replică preluând câteva dintre argumentele "oponentului", spre a le reconfigura într-un model competitor. Ambiţie mare şi intrepiditate pe măsură. Scopul său nu e totuşi unul teologal (lucru greu de imaginat la Nicolae Leahu, spirit foarte raţional, străin de orice misticism). Nicolae Leahu asamblează din piese aperceptive o mitologie proprie. Paroxismul purităţii este nucleul ei.

Nu altceva trebuie spus în continuarea ideii. Centrul de greutate al acestei mitologii este imaginea primordialităţii. Sau remarcabilă aici este imaginea primordialităţii. [...]

Lucrurile sunt explicate pe larg, cu apropouri verbioase, ce mimează descripţia exhaustivă. Detaliile se acumulează progresiv, până la împlinirea unei mase critice, spre a da sentimentul de acută, extenuantă migală...