'Nişte chetre' (3)

Despre forţa creativă a acestei mişcări artistice se poate vorbi mult şi bine. Ne vom mărgini la un singur exemplu, dar unul puternic. Serghei Eisenstein, regizorul, fară doar şi poate reprezentant serios al realismului socialist, a reuşit să refacă istoria, să rostogolească cursul vremii. El, împreună cu grupul său de filmare, a rescris istoria revoluţiei bolşevice, sau a loviturii de stat bolşevice, cum doriţi. Anume echipa de filmare a lui Eisenstein a luat cu asalt Palatul Romanovilor, nu matrozii lui Troţki. Anume Eisenstein a găsit o metaforă grandioasă a revoluţiei, anume salva de tun dată de pe cuirasatul "Aurora". Important este că acest realism socialist nu a rămas cu totul în trecut. El continuă să existe, continuă să-şi răsfrângă influenţa asupra literaturii actuale. Unii teoreticieni spun ca realismul socialist este unul din pilonii noilor curente în literatura Rusiei postcomuniste. Regândind, parafrazând lucrările scriitorilor sovietici, cum ar fi romanul "Ceapaev" al lui Furmanov, poate fi creat un nou model. Un exemplu reuşit ce ilustrează acest caz sunt cărţile lui Vladimir Sorokin sau ale lui Viktor Pelevin.

În copilărie mâncam doar produse curate. Ceapă verde, de pildă. Copturile nu erau onorate de atenţia mea. Singurul produs pe care îl consumam, fără a simţi vomă existenţialistă, era "plăcinta cu nică". Aşa numeam eu şi străbunica mea Katea plăcinta prăjită pe tigaie, unsă cu ulei, presărată cu zahăr, fără nici un fel de umplutură. Plăcintele cu umplutură nu le mâncam. Sau poate că astfel vorbea în mine partea mea evreiască. Potrivit tradiţiei culinare evreieşti, extrem de întortocheate, dar totodată foarte logice, mâncarea trebuie să fie "curată". Un bun exemplu îl reprezintă cunoscutul bulion evreiesc din carne de pasăre sau de vită, care trebuie să fie curat ca lacrima. După acest bulion pregătit de bunica mea Musea, mâncărurile grase ţărăneşti îmi apăreau ca o întruchipare a iadului. Apoi însă am înţeles că şi mâncarea "murdară", ne-kosher, poate şi trebuie să fie demnă de atenţie.

Cineva îmi va reproşa, "plăcinta cu nică" este doar o placintă. O turtă dulce, mâncată de milioane de oameni în cursul micului dejun. Vă atrag atenţia că acea plăcintă, servită dimineaţa cu cafea, este un produs de patiserie, un compus chimic, care ne ajută să ne restabilim în organism echilibrul de calorii, grăsimi etc. sau, dacă vreţi mai simplu, să ne potolim foamea. Eu, însă, în momentul de faţă, am în vedere o altă plăcintă. Eu vorbesc despre metafizica "plăcintă cu nică". Despre Plăcinta cu literă mare.

Lumea noastră, la urma urmei, nu e altceva decât o "plăcintă cu nică". Lumea noastră, oricât ar fi de trist, este lipsită de umplutură. E dată cu zahăr, pentru a mai îndulci Weltschmerz-ul cotidian.

Asta, desigur, nu înseamnă că viaţa nu presupune veselie, dragoste, beţie etc. Există. Doar am mai spus: "Viaţa este grea, dar nu e imposibilă". Pe de altă parte, trebuie sa fim recunoscători pentru această "plăcintă cu nică", fiindcă ea nu este altceva decât un dar dat nouă de către Dumnezeu. "Plăcinta cu nică" este unica şi posibila mântuire a noastră. Cu "plăcinta cu nică" vom reuşi să ducem viaţa noastră până la sfârşit cum se cuvine.

Deci, "plăcinta cu nică" îmi pare o chintesenţă a lumii noastre de azi, originea şi mântuirea noastră.

Cititorul evlavios îmi va atrage atenţia că cuvintele de mai sus pot fi interpretate drept o blasfemie. Vreau să cred că nu e aşa. În general, sunt de părerea că nu ar trebui să luăm prea în serios literatura, cuvântul scris. Ce e aia literatură? Belles lettres, polite literature, ilukirjandus, vorbe frumoase, adică, într-o mare măsură, vorbe goale.

În ultima vreme putem privi sub un alt aspect problema luptei dintre "zei" şi "uriaşi", dintre "ordine" şi "haos", dintre "piatră" şi "chiatră". Începând cu epoca Renaşterii, apoi în Baroc, în secolul XVII, a început să domine eroul-Kulturtrager cu ideea sa privind primor-dialitatea omului, a raţiunii umane, a produsului cultural, a artefactului. Dezvoltarea acestor concepţii a dus la apariţia viziunii progresiste a dezvoltării lumii, care la rândul său a ajutat la crearea societăţii liberale, dar şi a totalitarismului în diferitele lui variante.

Pe la sfârşitul perioadei sovietice, în scurta epocă a lui Andropov, prietenul meu A. a văzut un coşmar. Suna cam aşa: ne adunăm împreună la cineva dintre ai noştri şi hotarâm să mergem la un restaurant. Dar, potrivit noului regulament, nici unul din locuitorii oraşului nu poate ieşi afară fară să aibă la mână un permis special. În pofida acestui fapt, noi părăsim apartamentul şi ne îndreptăm spre cel mai apropiat restaurant. Ieşind în stradă, înţelegem că purtăm cu toţii haine dungate. Ajungem totuşi în incinta restaurantului. Însă tocmai în momentul când chelnerul ne aduce bucatele şi vinul comandat, vine poliţia cu intenţia să ne aresteze. Noi o luăm la fugă, ei se iau după noi. Revenim acasă cu mare greu şi înţelegem că nu vom mai putea să ieşim în stradă.

Având în spate o experienţă culturală ambivalentă, pot spune sigur: prea multă ordine, raţiune strică. Uneori e nevoie şi de un pic de haos. Problema este dacă vom reuşi să găsim acea cale de mijloc, care ne va feri de prea multă ordine, adică cultură, şi de prea mult haos, adică viaţă.

Întotdeauna mi s-a părut foarte important acel moment din povestea "Harap Alb" a lui Ion Creanga, când eroii, speriaţi de împăratul-urs, nicidecum nu reuşesc să treacă peste pod. Şi doar Harap Alb - mai mult intuind, decât înţelegând ideea formulată de cel mai mare negativist al civilizaţiei noastre cum că adevărul este un soi de eroare care poate fi combătută doar cu mari sforţări - a reuşit să-şi continue drumul.

De fapt, prezentul, el însuşi, ne arată calea oportună, care constă în înlocuirea treptată a culturii cu civilizaţia. Prin urmare, "chiatra" cu timpul dispare, rămâne "piatra", adică casa cu WC, baie, cu o sumedenie de maşinării deştepte care ne ajută să ducem o viaţă mai comodă. Iar pentru ca "piatra", civilizaţia să nu se autosugrume prin excesul de fizică, pentru liniştirea angoasei din sufletele noastre, ne-a fost dată "plăcinta cu nică" metafizică.

În consecinţă, traversând segmentele culturăşdictatură şi haosşanarhie, lumea noastră îşi alege ca postulat vital următoarea formulă: civilizaţieşcotidian.

P. S. Dragă cititorule, nu e nevoie să cauţi între aceste rânduri anumite mesaje. Mesajele lipsesc cu desăvârşire. Marshall McLuhan a găsit următoarea formulă: Medium is message. Cu alte cuvinte, nu textul meu este aducător de mesaje, ci mijlocitorul, foaia de revistă, hârtia, vopseaua tipografică, la urma urmei aerul, care intră în casă o dată cu poştaşul ce vă aduce proaspătul număr al revistei voastre favorite. Aşa că respiraţi adânc şi percepeţi mesajele, ele plutesc în atmosferă.

Tallinn, Octombrie 2000

Pagina precedentă

1 2 3