'Nişte chetre' (2)

Oare nu e aşa? Oare rămăşiţele civilizaţiilor dispărute nu sunt altceva decât o mare gramadă de "chietre"? Asta, desigur, nu înseamnă că ruinele Acropolei sau ale Capitoliului Roman nu pot fi văzute ca nişte creaţii ale artei antice, ca nişte monumente.

Deşi, la drept vorbind, cultura poate fi comparată cu o "chiatră". Dacă e să evocăm titlul unui vodevil scris de Vasile Alecsandri, putem spune că cultura este o "chiatră" din casa civilizaţiei omeneşti. Cultura e un fel de fată mare destul de atrăgătoare cu care foarte mulţi ar dori să aibă nişte relaţii mai apropiate, dar pe care totuşi refuză s-o ia de nevastă.

Acum haideţi sa ne imaginăm că au existat nişte civilizaţii, care nu din cauza unor factori externi, cum ar fi ciuma, atacurile inamicilor, schimbarea situaţiei climaterice etc., ci în mod conştient nu ne-au lăsat nici un fel de urme materiale. Civilizaţii care, atingând cel mai înalt nivel de inteligenţă şi responsabilitate, s-au dezis totalmente de orice fel de mesaje, au refuzat să lase drept povară descendenţilor chiar şi ultimul muc de ţigară, ultimul nud de marmură, ultima informaţie scrisă pe o bucată de pergament, hârtie sau dischetă. Sau dacă e să ne amintim de vorbele lui Nietzsche, civilizaţii care au preferat sfârşitului în foc şi lumină, sfârşitul în nisip. (Potrivit lui Jaan Kaplinski, în folclorul bushmen există un cântec în care vântul este rugat să şteargă urmele tribului, să nu rămână nici o amprentă pe nisip.) Civilizaţii care, având un scop grandios - Nimicul, Neantul - , au neutralizat totul din cultura lor materială şi spirituală, lăsând oamenilor viitorului, adica nouă, un Loc Gol, Esenţialul Nimic. Asta, cred, şi poate fi numită preaînalta înţelepciune.

Sau, după cum a spus Lao-Tse, valoarea vasului este dată doar de lăuntrica sa goliciune.

A propos, de pietre. Acum mă aflu pe o insulă, care reprezintă nu altceva decât o mare bucată de piatră, mai precis un stei de granit. Din cauza că piatra te înconjoară aici pretutindeni, e greu să-ţi dai seama unde este piatra "culturală" sau, dacă doriţi, piatra-artefact, şi unde este piatra naturală. Ferestrele pensiunii în care stau dau spre răsărit, spre cel mai înalt turn al cetăţii, Dalman. Am cercetat scrupulos zidurile sale, dar nu am înţeles unde se termină stratul geologic şi de unde începe cel cultural. Nu mai pricep, sunt ele nişte rămăşiţe ale civilizaţiilor trecute sau pur şi simplu blocuri de granit, aduse de gheţari în epoca glaciară.

Aici, în Gotland, pietrele sunt, la fel ca şi omul sau animalul, un element din peisaj. Acelaşi lucru l-am vazut în nordul Basarabiei, între satele Lalova şi Ţâpova, pe malul Nistrului. Urcând spre vârf, de la marginea râului, calcarul se transformă treptat în chiliile mănăstirii. Parcă ar fi lucrat acolo un sculptor uriaş. Sau poate e o urmă, o evidenţă a luptei dintre Zei şi Uriaşi pentru o nouă ordine culturală? Poate că oamenii trecutului au lăsat aceste ruine, pentru ca în viitor descendenţii lor să atragă aici cu ajutorul acestor pietre cât mai mulţi turişti, să facă din piatra temerară piatra filosofală, adică aur? În orice caz, această presupunere este valabilă pentru Gotland.

Am citit undeva despre un profesor din Petersburg care a fost nevoit să-şi parăsească oraşul în timpul războiului doi mondial. Aflând ce se petrece în oraşul natal, el era copleşit de ideea că zeci şi sute de mii de cărţi, piese de mobilier, tablouri sunt distruse zilnic. Dar acolo mor zeci de mii de oameni, îi imputau cunoscuţii.

Oamenii sunt repetabili, nu şi obiectele, cică le-ar fi răspuns profesorul.

Această adorare neţărmurită (de fapt, fetişism) a obiectelor de artă era caracteristică idealiştilor, romanticilor de origine socială mai modestă. Pentru un astfel de tip de oameni "lucrurile frumoase" (cine nu ţine minte monumentalele maşini de cusut "Singer" sau lămpile de petrol confecţionate din fontă groasă, înfrumuseţată cu flori şi îngeri?) nu erau o reprezentare a culturii, ci erau pura cultură, nu unelte de lucru, ci totemuri. Acestor neofiţi (au fost foarte mulţi şi în cultura rom`nească) le era mai drag obiectul, inclusiv obiectul de artă, adică operele de artă, decât omul. Cred că o asemenea viziune a stat la baza regimurilor totalitare. Maşina este totul, ea nu are preţ, omul este, în cel mai bun caz, un supraveghetor.

Această teză apare în romanul "Cevengur" al lui Andrei Platonov, unul dintre eroii principali ai căruia este locomotiva. Aici se cuvine amintit că ideea lui Platonov privind maşina este foarte aproape, daca nu similară cu cea a lui Maxim Gorki. Şi asta în pofida faptului că Platonov a fost exponentul ideilor progresului, adică un revoluţionar, iar Gorki a fost conservator. Şi nu e important faptul că pe timpul sovieticilor primul era văzut ca un scriitor neoficial, chiar pe alocuri disident, iar al doilea este considerat şi azi drept scriitor clasic care a stat la bazele literaturii sovietice şi a elaborat teoria realismului socialist. Aici cred că trebuie să fac o remarcă pentru cititorii basarabeni. Aţi observat că termenul realism socialist nu l-am luat între ghilimele. Nu e o greseală de tipar. Pentru mine este clar că literatura de acest tip a existat în realitate şi că nu a fost inventată de funcţionarii statului sovietic, după cum afirmă unii oameni cu o gândire aproximativă.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină