Ioana Voicu-Arnăuţoiu: „Mă preocupă faptul că tinerii par să ştie atât de puţin despre istoria noastră recentă…”

Nu cu mult timp în urmă, am prezentat în paginile revistei „Contrafort” volumul „Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului şi detenţiei” (Editura Vremea, 2009, ed. a II-a), semnat de fiica lui Toma Arnăuţoiu, dna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu. Volumul a dorit să marcheze comemorarea a 50 de ani de la data când Tribunalul militar al Regiunii a II-a i-a condamnat la moarte pe tatăl şi unchiul autoarei şi pe încă 14 oameni implicaţi în activitatea acestui grup, toţi executaţi de autorităţile comuniste în noaptea de 18-19 iulie 1959. Alţi aproximativ 100 de simpatizanţi, gazde, susţinători – studenţi, preoţi, intelectuali, ţărani din zona Câmpulung-Muscel, printre care şi Elisabeta Rizea – au primit condamnări de la 3 ani la închisoare pe viaţă, degradare civică şi confiscarea totală a averii. Iar mama autoarei, Maria Plop (din satul Prisacani, judeţul Iaşi), care a făcut parte din grupul de rezistenţă şi a născut-o pe Ioana-Raluca într-o grotă din munţi, a fost condamnată pe viaţă, dar a decedat după numai 3 ani de detenţie la Miercurea Ciuc.

Documentele incluse în volum – declaraţii, procese verbale de interogatorii, note informative, rapoarte despre planurile şi acţiunile întreprinse de Securitate pentru a-i prinde pe luptători, ordine, sentinţe judecătoreşti, fotografii etc. – au fost găsite în arhivele CNSAS de dna Voicu-Arnăuţoiu; ele luminează istoria acestui probabil cel mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă română (1949-1958), autointitulat „Partizanii Libertăţii” – cum semna Toma Arnăuţoiu unele bonuri în care consemna alimentele şi obiectele pe care le luau partizanii de la stâne sau şantiere silvice.

Fotografiile – portrete ale rebelilor, imagini ale ascunzătorilor din munţi, ale obiectelor găsite în ele, scene atroce de la prinderea partizanilor de către Securitate (între care un instantaneu cutremurător, surprinzând-o pe Maria Plop coborând o lungă scară de frânghie, în braţe cu fetiţa ei şi a lui Toma Arnăuţoiu) etc. – au fost publicate şi separat, într-un album, în 2009 (Ed. Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti, coautor Ioan Crăciun). Aceste fotografii fac şi suportul unei expoziţii (iulie-august) cu care Ioana Voicu-Arnăuţoiu se află acum la Londra. Am folosit ocazia ca să readuc în atenţia cititorilor revistei „Contrafort” un subiect de un rar dramatism şi de o mare semnificaţie pentru istoria recentă a României: rezistenţa anticomunistă română şi reprimarea ei. (M. C.)

- Dragă Ioana Voicu-Arnăuţoiu, cum ţi-a venit ideea acestei expoziţii?

- Ideea de a face o expoziţie de fotografii şi documente s-a născut dintr-o discuţie cu directorul Editurii Ars Docendi, Ioan Crăciun; ne uitam la copiile fotografiilor pe care tocmai le primisem de la C.N.S.A.S. şi vorbeam despre grozăviile pe care le surprindeau imaginile, despre rolul pe care l-au avut în alcătuirea dosarelor, în mersul proceselor celor implicaţi (cu sprijinul fostei mele studente, Oana Carianopol, făcusem deja o pagină de Internet www.tomaarnautoiu.ro)...

- Spui despre fotografii „le primisem de la C.N.S.A.S.”. Presupun că ai făcut multe drumuri şi multe petiţii până le-ai primit…

- Nu e greu de obţinut fotografii din dosarul propriu sau din cel al părinţilor; chiar şi din altele, dacă eşti cercetător acreditat. C.N.S.A.S., odată ce are dosarele, răspunde destul de prompt, deşi – trebuie spus – primeşte din ce în ce mai multe solicitări. Sala de studio este plină de oameni veniţi să citească dosare.

- Era prima oară când vedeai acele imagini atroce cu tinerii tăi părinţi? Nu îndrăznesc să-mi imaginez cum, cu ce ochi le-ai privit…

- Unele imagini le mai văzusem şi le-am publicat în prima ediţie a cărţii mele de documente, reproducându-le în condiţii destul de precare, după copiile xerox pe care le-am primit atunci.

- Să revenim…

- Concluzia discuţiei mele cu Ioan Crăciun a fost clară: imaginile sunt atât de grăitoare, încât ar trebui prezentate într-o expoziţie! A urmat apoi munca laborioasă a Editurii Ars Docendi de prelucrare a imaginilor, de aducere la dimensiuni care să le poată face vizibile într-o sală. Expoziţia urma să marcheze, în 2009, împlinirea a 50 de ani de la procesele în urma cărora 16 oameni au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, iar alţi aproximativ o sută au fost condamnaţi de Tribunalul Militar pentru ajutorul dat membrilor Grupului de rezistenţă de la Nucşoara, condus de Toma Arnăuţoiu.

- Ai expus mai întâi în ţară? Ai avut cronici, articole etc.? Deci publicul român a fost receptiv?

- Prima expunere a fost în mai 2009, de Ziua Eroilor, la Memorialul de la Sighet. Apoi, în iulie, expoziţia a fost găzduită de Galeria de artă a oraşului Câmpulung. În noiembrie am avut şansa să colaborez cu Muzeul Ţăranului Român şi, în felul acesta, publicul din Bucureşti, numeros de altfel, a avut posibilitatea să vadă în Sala Irina Nicolau fotografiile, documentele şi cele câteva obiecte expuse cu deosebit gust, graţie sprijinului muzeografilor. Din acest moment expoziţia a avut ecou, articolele, interviurile, câteva reportaje de televiziune şi emisiuni radio au subliniat ineditul conţinutului, au evocat ceea ce a fost rezistenţa în munţi în general, şi cea a Grupului de la Nucşoara în special, dar şi represiunea practicată de Securitate împotriva oricărui gest de opoziţie la regimul comunist.

- Faptul că ai transformat-o într-o expoziţie itinerantă se datorează căror factori? Ai avut oameni care te-au sfătuit, încurajat, finanţat?

- Am fost încurajată de entuziasmul manifestat de oameni a căror părere o preţuiesc şi de curiozitatea manifestată de vizitatorii mai tineri care au văzut expoziţia la MŢR. Am acceptat sugestia Părintelui Petru Moga de la parohia Sf. Nicolae din Câmpina de a prezenta expoziţia în cripta noii biserici în stil brâncovenesc. Parohia este cunoscută pentru activităţile culturale şi educative pe care le oferă enoriaşilor.

- Doar la Sighet, Bucureşti, Câmpulung şi la parohia aceea din Câmpina ai expus fotografiile partizanilor? Deci nu ai fost în marile oraşe ale ţării? La Iaşi nu o aduci?

- Tot ce am făcut, am făcut prin forţe proprii şi cu ajutorul celor menţionaţi în acest interviu, cărora le sunt recunoscătoare. Dacă vor fi şi alte centre interesate să găzduiască expoziţia, mă voi strădui să o duc şi acolo. Desigur, mi-ar plăcea să ajungă şi la Iaşi, mama mea fiind născută într-o comună de pe malul drept al Prutului. Deşi provenea dintr-o familie săracă, mediul social din care comuniştii şi-au recrutat iniţial membrii, văzuse chiar în comuna ei ce s-a întâmplat când au intrat trupele sovietice în ţară şi cine erau noii conducători. Astfel, s-a alăturat celor care se opuneau comunizării României.

- Pasul spre Europa cu această expoziţie cum a fost făcut?

- M-am gândit că, dacă Institutul Cultural Român ar fi interesat să o găzduiască în capitalele est-europene în care fiinţează, expoziţia ar putea să ofere publicului respectiv posibilitatea de a cunoaşte un mic capitol din istoria României, puţin cunoscut în general. Mă preocupă faptul că tinerii par să ştie atât de puţin despre istoria noastră recentă, dar şi despre istoria vecinilor noştri cu care am împărtăşit aceeaşi experienţă după Al Doilea Război Mondial. Mă tem că acest lucru este valabil şi în celelalte ţări foste comuniste. Mi-a răspuns prompt dna Brânduşa Armanca, directoarea ICR Budapesta, şi astfel, în luna aprilie a acestui an, expoziţia a trecut pentru prima dată graniţa, fiind bine primită de un public provenind în bună parte din mediile literare din Ungaria.

- A urmat Londra, unde te afli acum, când facem acest mic interviu. Ai ales pentru a expune acolo – Londra nefiind o capitală est-europeană – vreo ocazie anume? Aici cu ce sprijin ai ajuns?

- Soţul meu a trăit mulţi ani la Londra şi cunoştea activitatea patriotică şi prodemocratică dusă de Ion Raţiu înainte de 1989, pe când se afla în exil. De aceea, m-am adresat Fundaţiei Raţiu şi Centrului Cultural Român - un ONG britanic, înfiinţat în 1994 de familia Raţiu şi alţi români stabiliţi la Londra cu scopul de a promova cultura românească în Marea Britanie. La Londra am avut şansa ca expoziţia să coincidă cu a şaptea ediţie a Festivalului filmului românesc organizat de fundaţie şi de Centrul Cultural Român. În cadrul evenimentelor conexe, pe lângă expoziţie am susţinut şi o prezentare a Grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Şi, ca peste tot, la vernisajul expoziţiei a rulat un scurt film (de genul docu-dramă) al tinerei realizatoare Monica Tănase, care rezumă foarte bine şi cu puterea de sugestie a imaginii ceea ce a fost grupul de rezistenţă şi ce metode a folosit Securitatea pentru capturarea ultimilor patru supravieţuitori. În vederea expoziţiei de la Londra, am tradus în engleză albumul expoziţiei la care am colaborat cu Ioan Crăciun, publicat de Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Albumul conţine o prezentare a Grupului de la Nucşoara, majoritatea imaginilor din expoziţie şi lista celor aproape 100 de condamnaţi, membri şi susţinători ai grupului.

În ziua următoare prezentării pe care am făcut-o, cei interesaţi de subiect au revenit la Centrul Cultural Român, unde au rulat două filme despre rezistenţă, realizate de echipa Luciei Hossu-Longin de la TVR, între care şi cel despre Toma Arnăuţoiu („Partizanii Libertăţii”).

- Ce ecouri ai avut? Te rog să ne vorbeşti despre impactul acestor documente asupra publicului din Londra.

- Vizitatorii expoziţiei de la Londra sunt oameni interesaţi de istoria postbelică a României, inclusiv de accesul la arhive şi de posibilităţile de documentare oferite de existenţa CNSAS. Expoziţia începe cu o prezentare a activităţii grupului şi este completată de explicaţiile fiecărei fotografii, care îi reprezintă pe cei implicaţi, locurile în care s-au adăpostit timp de aproape nouă ani, manifestele pe care le-au răspândit, obiectele găsite în ascunzătorile lor ş. a. Impresionează, fireşte, dramatismul ultimelor fotografii ale celor condamnaţi la moarte şi contrastul cu imaginile lor din tinereţe. Unii vizitatori au fost atraşi şi de un dosar care cuprinde o selecţie de fotocopii ale unor documente, care pot fi consultate în sala de expoziţie: printre ele sunt rapoarte ale gardienilor din închisori care propun pedepsirea Mariei Plop cu regim de izolare pentru că şi-a scurtat zeghea, a lui Gheorghe Paul, pentru a fi denigrat regimul într-o discuţie cu alţi deţinuţi, pedepsirea cu izolare şi lanţuri la picioare a lui Benone Milea, pentru că ar fi primit nişte ţigări în timpul unei înfăţişări la tribunal, procese verbale care descriu cum decurgeau execuţiile etc. Tot în acest dosar am inclus fotocopii după ordine prin care Ministerul de Interne fixa domiciliu obligatoriu pe un număr de ani unor elemente „contrarevoluţionare” sau „ostile regimului democrat-popular, care ispăşiseră deja o pedeapsă cu închisoarea; se împiedica astfel revenirea lor în sânul comunităţii şi al familiei din care proveneau. Sunt aspecte necunoscute multora, sau uitate de unii dintre nostalgicii acelor vremuri.

- Ai avut şi discuţii cu cei din public pe par­cursul manifestărilor asociate expoziţiei? Sunt curioasă: spre ce anume merge interesul publicului foarte tânăr?

- Publicul tânăr era interesat de motivele care au determinat încercarea de a organiza o rezistenţă locală la Nucşoara. Puţini vizualizează contextul în care a pornit această revoltă: faptul că ţara era aservită Moscovei, că pe teritoriul României se aflau trupe sovietice, că în toate marile instituţii funcţionau consilieri sovietici. De asemenea, e greu de imaginat astăzi duritatea cu care au acţionat conducătorii ajunşi la putere prin fraudarea alegerilor din noiembrie 1946; modul în care au distrus elitele ţării, de la politicieni, universitari, magistraţi, oameni de afaceri etc., până la elita satelor, învăţători, preoţi, oameni înstăriţi; totul în numele luptei de clasă şi al unei ideologii impuse din afară. Astăzi lumea se revoltă împotriva unor măsuri de austeritate, dar îşi exprimă nemulţumirea fără a-şi risca libertatea. În 1949, când au pornit fraţii Arnăuţoiu, era imposibil să te împotriveşti confiscării pământului sau animalelor din gospodărie, adică mijloacelor tale de existenţă, fără a ajunge în închisoare. Dictatura comunistă sub Gheorghiu Dej a fost mult mai dură decât regimul Ceauşescu, cu privaţiunile şi excesele lui. Ea este cea care a îngenuncheat ţara pentru următorii 40 de ani. Or, mulţi tineri par să echivaleze comunismul de la noi din ţară doar cu perioada Ceauşescu, necunoscând cum s-a ajuns la ea şi cu ce preţ.

- Ai petrecut sute de ore în arhivele C.N.S.A.S. pentru a căuta documente, a le compara, copia etc. Ai editat o carte masivă cu ele, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului şi detenţiei (ajunsă în 2009 la a doua ediţie), apoi un album cu fotografii, iar acum ai pus pe picioare această extraordinară expoziţie care vorbeşte poate mai rapid, mai direct şi, cine ştie, chiar mai eficient publicului despre dramele prin care au trecut Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop, ca şi grupul de partizani asociaţi lor. Eşti mulţumită cu ce ai făcut pentru memoria părinţilor tăi sau ai şi alte planuri?

- A spune că sunt mulţumită ar fi prea mult. Dacă am compara cu mai multă atenţie tipologia celor care şi-au păstrat demnitatea şi au fost hăituiţi, persecutaţi sau, în cel mai bun caz, marginalizaţi, cu cea a celor care au conlucrat cu ocupanţii sovietici, au sprijinit minciuna comunistă şi au făcut parte din corul aplaudacilor, am înţelege mai bine de ce ne aflăm unde ne aflăm la 20 de ani de la alungarea lui Ceauşescu…

Sunt, însă, bucuroasă că am reuşit să determin autorităţile locale să aprobe ca Şcoala de la Nucşoara să primească numele tatălui meu, Toma Arnăuţoiu, iar căminul cultural, pe cel al bunicului, Ion Arnăuţoiu, care nu a fost doar învăţătorul de la care au învăţat carte mai multe generaţii de nucşoreni, ci şi omul care şi-a ajutat cât a putut consătenii. De asemenea, şcoala din satul vecin, Zboghiţeşti, a primit numele învăţătorului Ion Moldoveanu, erou de război, executat şi el în lotul Arnăuţoiu. Cât despre planuri de viitor, prefer să vorbesc despre ele când sunt sigură că le pot duce la îndeplinire.

- Dragă Ioana, am observat pe parcursul acestui scurt interviu o discreţie a ta care m-a intrigat: foloseşti cu maximă parcimonie cuvintele „mama” şi „tatăl meu”. Cărui fapt se datorează această reţinere, discreţie a ta?

- „Mama” şi „tata” sunt cuvinte pe care le rostesc în gândurile mele intime. Nu le folosesc în public atunci când vorbesc despre grupul de rezistenţă din care au făcut parte, deoarece nu doresc ca cercetările mele şi eforturile de a face cunoscută o pagină de istorie să fie interpretate ca un demers personal sau subiectiv.

Interviu realizat de Mariana Codruţ

Iaşi-Londra, iulie 2010

1