|
***
te-ai îmbrăcat azi în alb
şi-ai hotărât că e suficient
pentru a-ţi goli ziua (de sens)
nici măcar singurul tău organ viabil -
pixul – nu mai rezistă
scepticismului tău incurabil
ştii că nu mai are rost
să scrii exact în aceeaşi manieră
vetustă şi searbădă
pentru că albul pe care l-ai îmbrăcat azi
evidenţiază mult mai bine ceea ce tu
ţii să înşiri ani de-a rândul pe foaie
nu, nu e frumos să plagiezi, îţi zici,
ridurile feţei, nici tremurul mâinilor,
nici suferinţa picioarelor, nici gravitatea vocii,
nici tulburarea sângelui, nici măcar
mişcările ondulatorii ale sufletului
totul e deja scris pe tine
şi se citeşte cu atâta uşurinţă!
abia acum îţi dai seama că va trebui
să te orientezi spre alt chip
ca să dai de original
şi începi să te dezbraci, cu regret,
de acest corp (de literă) care altă dată
ţi se părea atât de irepetabil.
dar peste ani nu găseşti
decât acelaşi trup prost plagiat
după chipul şi asemănarea primului
iar mult mai târziu vei descoperi
că nici originalul nu (mai) există.
***
cel mai mare eveniment din viaţa ta
e atunci când (nu) ţi se întâmplă nimic -
când te afli într-o cameră, singur
nesigur de ceea ce eşti
iar ceilalţi te-au uitat, fii pe pace,
din clipa în care le-ai zis "pe curând"
anume pentru aceasta le eşti recunoscător
pentru că şi tu ai uitat de toţi şi eşti fericit
din simplul motiv că (nu) ţi se întâmplă nimic
stai aşa, pur şi simplu,
cu ochii legaţi de tavan sau de podea
intrat ca într-o mică eternitate
în care uiţi să te uiţi la ceas
or să-ţi aprinzi ţigara
(nu, nu fumez, dar aşa, "la general vorbind"...)
or să te gândeşti la vreo mare iubire
(care, bineînţeles, nu există)
ce-ar putea să-ţi dea sentimentul
împlinirii
dar acum eşti (ca şi) împlinit
fiindcă nu mai ai absolut nici o vrere,
nu-ţi arde să mai pleci nicăieri,
nu te apucă doruri paterne
nici durerea eternă de dinţi
nu te mai gândeşti la oribilul tău buletin
de identitate care, de obicei,
te dă drept un nimeni,
şi, culmea! nu te mai atrage
în chingile ei nici o carte ce-ar putea
să-ţi amintească de tine
fiindcă ştii că amintirea
e o întâmplare dublă
(triplă etc.)
de aceea încerci să te ţii
cât mai mult în neştire,
aproape că nu respiri,
ai frică să mişti un deget
ori să-ţi înghiţi saliva
şi dacă în acel moment
nu ţi-ar deschide cineva uşa
ai fi sigur că s-a produs
marele eveniment.
***
totuşi, dacă uşa se va deschide
trebuie să ratezi, n-ai încotro
vei intra în realitate
cu iluzia că intri în istorie
şi vei face tot posibilul
să fii amabil, să zâmbeşti,
să arăţi o bună creştere
şi să dai dovadă de abilitate
în mişcări ca să pară totul O.K.
ba chiar vei încerca să ţi-l faci
prieten pe cel intrat
aşa, fără a calcula dinainte
foloasele pe care le
vei avea în consecinţă
abia mult mai târziu
îţi vei da seama că oaspetele nepoftit
care stătea în faţa ta cu atâta evlavie
şi cu atâta ură în oase
era(i) chiar tu însuţi
deghizat în Altcineva.
***
resemnat, te laşi în voia soartei
căci nechematul acesta nu va pleca oricum
(iarăşi te-ai lăsat prins în capcană):
iată, deja începi să vezi prin el altă faţă a lucrurilor,
pomenindu-vă ambii, aşa deodată, în altă ţară
vorbind fluid o altă limbă cu alţi oameni
şi, tu, ca proprietară a unei case cu turle
ospătând o parte din vagabonzii oraşului Chişinău
dar revenind aici, observi că vizitatorul, geamănul tău,
a trişat nemilos pe tot parcursul jocului
pentru că nu ţi s-a întâmplat chiar nimic din toate astea, a fost doar un vis, şi la limita disperării, alungi nălucirile cu şervetul, apoi cauţi să faci o mişcare cât de mică, dar reală: să schimbi poziţia telefonului, să te aşezi pe alt scaun, să deschizi cartea la altă pagină, să-ţi prinzi cu un ac de siguranţă o nouă speranţă la piept, să muţi dintr-un loc în altul multe alte mărunţişuri, doar ca să ţii şi tu în mână un sens al vieţii cât de mic, dar……
negăsindu-l, îţi dai seama că din nou nu s-a întâmplat nimic, iar tot ce credeai c-ai făcut până acum era doar imaginaţia minţii tale fierbinţi care într-atât de bine trăia în locul tău, încât tu puteai nici să nu exişti secole la rând…
căci totul, absolut totul din ceea ce te înconjura era rodul unei imaginaţii mult mai bogate care pentru două minute te-a plasat şi pe tine într-un anumit cadru, cam nereuşit...
Reformularea celor 3 dorinţe
1) doriţi-mi să ies din prinsoarea zilelor negre
şi din cea a oamenilor satisfăcuţi de sine
ca să mă întorc în casa mea
neîncăpătoare de idei
unde suport mult mai bine frigul, foamea
şi poezia
2) doriţi-mi fericirea însinguratului -
inexprimabilă, ireductibilă
deziluzionantă, indezirabilă
şi cea mai irezistibilă
3) mai doriţi-mi o stradă întinsă, cu felinare
pe care aş putea înşira noaptea poeme
pentru cei care, traversând ziua,
vor vrea să rămână aici – să (mă) citească.
***
pentru T.C.
…se făcea că mergeam prin Deşertul Tătarilor
deşi figurile noastre se distingeau clar in ceaţă
nu mai îndreptăţeam aşteptările nimănui
noi ne-am dorit asta, dar nu bănuiam de ce
se credea că risipisem prin spaţii de nepătruns
o aură călăuzitoare de aştri
păstrând la întoarcere doar lacrimile
ruşinoase, anacronice şi absolut irelevante
pentru marea misiune de a ne justifica prezenţa
în acest spaţiu al tuturor posibilităţilor
însă pentru noi nu exista frumuseţe mai clară
ca felul acesta al nostru de a ne dezagrega Marile speranţe
în particule mici de sare iodată (atât de necesară
pentru păstrarea în formă a tenului)
şi ai fi zis că nu există scop mai nobil
decât cel de a ne tortura până la epuizare
minţile cu fleacuri existenţialiste
eh, poate demult ţi-aş fi dat o palmă prieteneşte
pentru a te convinge de importanţa impactului
cu societatea (fie şi în persoana mea)
dacă-aş fi ştiut că-n urma acestei aspre atingeri
am fi găsit exact ceea ce-am pierdut în timpul lungilor ani de bibliotecă
dar tot e mai bine aşa…hai să hamletizăm!
***
Vino să-ncerci disperarea cu mine
şi vom trăi ani mulţi împreună
din disperare
vom cuceri în doi lumea
şi vom declara război imperiilor
luptând îndârjiţi ca cecenii
ne vom declara apoi cei mai optimişti
din republică
profeţind unirea
tuturor drepţilor şi moarte odioasă
ţânţarilor
hotare de netrecut sparge-vom
descătuşând toate frunţile
din plasa negândirii
în loc de menajere şi valeţi
cărturari pe lângă casă vom ţine
vom urmări atent pe geam trecătorii
şi plictisiţi, ne vom urî în tăcere
din disperare
vei vedea, vom trăi cel mai bine,
vino!
Poem pentru echilibristica stărilor
Când eşti la cer
e greu să cobori
dar încearcă să faci un efort
spre binele tău
păşeşte spre o treaptă mai jos
măcar una
cântec să poţi desluşi linia
pentru care te va îndrepta
optimişti uite, nu-i aşa că-i mai vizibilă?
(se citeşte Se poate însă şi mai jos
de sus nimic nu e de pierdut
în jos) oricum vom face mişcarea
mergem spre-un început
de-aceea poţi să cobori fără teamă
încă o treaptă
şi încă una
repetă gestul şi
înaintează
spre "urcuşul" tău
Urcă
din nou
Coboară
aproape de cer
iar atunci când vei fi
spre "urcuşul" tău
şi înaintează
repetă gestul
şi încă una
încă o treaptă
de-aceea poţi să urci fără teamă cântec
mergem spre-un început pentru
oricum vom face mişcarea pesimişti
nimic nu e de pierdut (se citeşte
se poate însă şi mai sus de jos
uite, nu-i aşa că-i mai vizibilă în sus)
care te va îndrepta
să poţi întrezări linia
măcar una
urcă cu o treaptă mai sus
spre binele tău
dar încearcă să faci un efort
e greu să te ridici
când eşti la pământ
***
de ce, la o adică, e mai justificat
să trăieşti an de an fără sau cu vreo noimă
decât să te sinucizi într-o bună zi
din cauza sau datorită literei ă
(semicercul de deasupra = servindu-ţi
drept funie de hotar)
vei face-o dintr-un resentiment sau
poate chiar dintr-o dragoste ascunsă
faţă de acest sunet
suspendat mereu de cerul gurii
ca o ameninţare cu toaca
cred că ar fi cea mai bună metodă
de a-ţi câştiga posteritatea
fiindcă cei care de acum încolo
ar rotunji faimoasa literă omucigaşă
ar vedea încercuit în ea chipul
tău zâmbindu-le frumos
din alte lumi...
***
M-am întors, dar sunt ca şi plecată
nu sunt a voastră aici - o lume-n aparenţă vie
dar în esenţă moartă
nu vreau să trăiesc printre cadavre
voi avea timp destul
ca să mă las dominată de larve
dar astăzi sunt între cer şi pământ
şi-mi cer dreptul la viaţă
nu vă afişaţi căpăţânele slute
nu are nici un rost
să spintecaţi cu ele mormintele
care v-au înghiţit de vii
de tare ce duhnea a hoit din urma
nimicniciei voastre
aveţi orbitele goale, inimile sfârtecate,
ţestele găurite, sexele flasce,
luaţi-vă mâinile de noroi de pe mine!
eu am nevoie de aer, de oameni şi de cărţi vii,
de tandreţe şi de linişte
nu-mi strigaţi tăcerea
şi nu mă deranjaţi în casa mea
eu trăiesc departe
chiar dacă mă vedeţi cum zi de zi
îmi târâi picioarele pe străzile voastre infecte
nu mă număraţi printre voi
sunt ca şi plecată de aici.
***
viaţa mea este suma tuturor vieţilor
trăite şi netrăite
cam astfel aş putea să le reproşez
celor care mă acuză de inerţie
e mai uşor bineînţeles să-ţi trăieşti viaţa proprie
într-o zbatere continuă a trupului
când nu-ţi pasă ce ai în spatele şi în faţa ta
trupul meu însă duce cu sine
veacuri de trăiri şi gânduri în mişcare
care mai devreme sau mai târziu
vor rotunji destine împovărate
şi mai ales trebuie să fiu prudentă
cu vieţile contemporane cu a mea -
să se poată împlini până la urmă în mine:
o, Pound, ţi-am (re)trăit soarta zbuciumată
şi m-am cutremurat
până să termin "Cantos"-urile a trebuit să
mor de zeci de ori
şi la Pisa să cerşesc libertate nebuniei mele
o, Rilke, o, Bacovia, o, Woolf, o, Pavese!
de ce atâtea vieţi nenorocite în mine s-au adunat?
o, copilaşii mei, vă veţi naşte vreodată sau nu
eu, oricum, cu grijă vă voi creşte-n pântec
legănându-vă aici până la infinit
încet-încet, lilie, vezi ce faci
să nu trezeşti din somn
vreun suflet ce nu s-a întrupat încă sau, vezi, să nu
sperii cumva muza poetului cel mare din capitală
sau a celui din Iaşi, ori a celui din Paris,
New York, Londra, Pekin, Sri-Lanka...
fii atent(ă), să fie mulţumiţi toţi de munca lor
în viaţa ta, ia aminte şi nu te mişca
să nu mori cumva înainte de termen!
|
Liliana Armaşu
Inapoi la cuprinsul numarului