Cine mai are nevoie de Republica Moldova? (fragmente dintr-o cronică subiectivă)

Statul dintre Prut şi Nistru este scuturat de circa o lună şi jumătate de frisoanele unei boli care nu mai pare o criză pasageră, ci îi ameninţă existenţa însăşi. Venirea comuniştilor la putere, oricât de dezastruoasă în consecinţele ei, cum s-a şi văzut, încă îţi rezerva speranţa că atâta timp cât vom mai fi chemaţi la urne, în Basarabia, democraţia nu va pieri şi că mai devreme sau mai târziu (nu foarte târziu!) şi acest teritoriu se va alătura Europei civilizate, acolo unde îşi va putea împlini destinul alături de celelalte 23 de milioane de români. Dar ceea ce urzesc ruşii în jurul Transnistriei, în complicitate cu guvernanţii comunişti de la Chişinău, riscă să arunce în aer însuşi acest mecanism al speranţei, să ne şteargă identitatea, să ne distrugă idealurile. În tot acest răstimp, care s-a scurs de la apariţia memorandumului rusesc cu privire la federalizare, cunoscut şi sub numele de "planul Kozak", am fost obsedat de întrebarea: cine mai are nevoie de Republica Moldova? Comuniştii, care vor să facă din acest stat un soi de piele de leopard, cu limba rusă pe post de "liant"? Populaţia, tot mai indiferentă la valorile spirituale, la noţiuni precum limbă maternă, istorie, identitate, preocupată doar să-şi astâmpere nevoile imediate ale subzistenţei? Occidentul, antrenat în aplanarea atâtor dezechilibre interne, provocate de lărgirea Uniunii Europene, şi în lupta împotriva terorismului?...

Am mai simţit un asemenea gust de cenuşă sub limbă de trei ori în ultimii 12 ani: în ziua victoriei electorale a agrarienilor din februarie 1994, la înfrângerea lui Mircea Snegur în scrutinul prezidenţial din 1996 şi, în sfârşit, după acel 25 februarie roşu, de-acum aproape trei ani, care a adus la putere partidul lui Voronin. Afectat cum eram, tratasem aceste momente, de fiecare dată, ca pe nişte prăbuşiri absolute, fără să-mi dau seama că se poate şi mai rău: dispariţia Republicii Moldova, proclamate la 27 august 1991 ca al doilea stat românesc, transformarea sa într-un protectorat rusesc. Evenimentele din ultimele şase săptămâni s-au învălmăşit de o asemenea manieră, încât orice scenariu rămâne posibil, iată de ce, spre exemplu, emisiunile de la Radio Europa Liberă, consacrate actualităţilor moldoveneşti, au ajuns să semene tot mai mult cu nişte comunicate de pe front: le asculţi cu sufletul la gură şi te întrebi ce veşti halucinante îţi vor aduce în zilele următoare.

 Transcriu, mai jos, câteva fragmente dintr-o Cronică subiectivă a Basarabiei, pe care o ţin de câţiva ani, convins că ideile şi neliniştile mele rezonează cu starea de spirit a multor concetăţeni de-ai noştri, fiind ei înşişi martori şi actori ai aceleiaşi drame.

19 noiembrie

Memorandumul rusesc privind reglementarea crizei transnistrene, prezentat luni, 17 noiembrie, la Chişinău, va avea drept consecinţă transformarea populaţiei basarabene în ostaticul unor alianţe ad-hoc între reprezentanţii transnistrenilor şi găgăuzilor în camera superioară a unui parlament bicameral. Numărul cumulat de mandate al acestora din urmă va egala pe cel al senatorilor moldoveni, paralizând funcţionarea maşinăriei legislative, dând astfel mână liberă intervenţiilor Rusiei în afacerile interne ale Moldovei. Este uimitor şi revoltător faptul în sine că nu Uniunea Europeană, nu Statele Unite, nu Consiliul Europei sau altă organizaţie internaţională a avansat un asemenea document, ci Rusia, ţară care îşi permite să sfideze întreaga comunitate internaţională, încălcându-şi angajamentele de retragere militară din Republica Moldova. Asistăm de fapt la materializarea "doctrinei Putin" – o strategie prin care Moscova încearcă să-şi restabilească dominaţia în acele zone ale spaţiului ex-sovietic care nu au fost incluse în ecuaţiile extinderii occidentale. Proiectul rusesc a prins pe picior greşit Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Cine şi în ce mod va îndepărta acum penibila impresie că tratativele purtate mai mult de un an, sub egida OSCE, în baza proiectului de acord de la Kiev, avansat în iulie 2002, nu a fost decât o farsă, o perdea de fum, în spatele căreia diplomaţia rusă îşi pregătea lovitura de graţie, cu gândul la summit-ul de la Maastricht? Au fost lansate piste false, s-au consumat nenumărate energii în jurul pretinsului acord gestat de misiunea lui William Hill de la Chişinău, pentru ca acum acest "proces de negocieri", cu participarea mediatorilor, inclusiv a Moscovei, să fie pus într‑o lumină brutal-descalificantă: opinia publică şi OSCE-ul află cu surprindere că Rusia a elaborat în mod separat un scenariu propriu de rezolvare a conflictului transnistrean. Dacă Rusia pune drept condiţie a retragerii sale militare din stânga Nistrului o schimbare a structurii politice interne a Republicii Moldova, adică inversează termenii problemei, ce se va întâmpla cu acest stat federalizat după gustul Kremlinului?...

Întors în toamna aceasta dintr-o vizită la Nicosia, preşedintele Voronin evoca modul în care perspectiva de aderare la Uniunea Europeană, oferită Ciprului în 2004, a accelerat reabsorbţia vechiului conflict ce separă comunităţile greacă şi turcă din această ţară. Un asemenea model, spunea dl Voronin - alăturându-se, circumstanţial, unei opinii larg răspândite în societatea moldoveană - ar fi o bună soluţie şi pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple - amănunt pe care liderul comunist nu l-a menţionat - Chişinăul ar fi trebuit să facă o cerere oficială către organismele internaţionale, în care să formuleze analogia cu Cipru!... Or, proiectul rusesc nu are nimic comun cu modelul cipriot, dimpotrivă: subminează grav perspectiva europeană a Republicii Moldova. Cum va explica dl Voronin, care a încuviinţat deja planul rusesc, propria inconsecvenţă şi capitularea partidului său în faţa presiunilor Moscovei? Niciodată în cei 11 ani de când a irupt abcesul transnistrean, Republica Moldova nu a cerut răspicat, la nivelul conducerii sale politice, asistenţa Occidentului, implicarea ţărilor democratice şi civilizate în rezolvarea acestei probleme. La rândul său, regimul Voronin nu a îndrăznit să schiţeze barem un protest împotriva atitudinii despotice a Rusiei faţă de Republica Moldova. Comuniştii au refuzat să adopte în parlament o moţiune de condamnare a prezenţei militare ruseşti în Transnistria, aşteptând ca acest lucru să-l facă alte state sau organisme internaţionale, iar ei să-şi păstreze intactă relaţia privilegiată, adică vasalitatea faţă de Moscova. În aceste condiţii, declaraţia de integrare europeană, semnată săptămâna trecută de cele trei fracţiuni parlamentare de la Chişinău, inclusiv de PCRM, devine brusc o hârtie fără valoare, căci s-ar putea să nu-şi mai probeze seriozitatea. Nu i-o va permite noua organizare politică a statului, impusă de Rusia, iar Zidul Berlinului, evocat atât de plastic în alocuţiunea dlui Voronin, în cursul întâlnirii de ieri de la preşedinţie cu liderii partidelor parlamentare, se va muta de pe Nistru pe Prut.

Întrebarea cea mai sensibilă care răsună astăzi la Chişinău este dacă Occidentul va consimţi să se retragă din Republica Moldova? Dacă va capota în faţa pretenţiilor Moscovei, cum n-a mai făcut-o de la încheierea Războiului Rece?... Dezlegarea acestei necunoscute ne-o pot oferi partidele democratice şi societatea civilă din Republica Moldova. Acestea ar trebui să încheie un larg consens, o solidarizare pentru apărarea independenţei şi destinului european al statului lor. Căci fără a-şi reintegra teritorial cu adevărat ţara, moldovenii ar putea să piardă şi ceea ce au, adică să-şi vadă compromis procesul de reconstrucţie democratică, rulat de peste un deceniu, cu multe neîmpliniri dar şi cu destule reuşite, în Basarabia. Va fi un test pentru existenţa Republicii Moldova, primul examen crucial din scurta sa istorie de până acum.

26 noiembrie

De când au venit la putere, "statalitatea" a devenit cuvântul de ordine, scopul ultim al activităţii politice etalate de noii stăpâni ai Basarabiei, strivind noţiuni ce conferă substanţă acestui cuvânt, adică suveranitatea naţională, democraţia, drepturile omului şi economia de piaţă. Sub guvernarea PCRM, societatea moldoveană s-a trezit împărţită, într-un mod profund jignitor, în amici şi, respectiv, duşmani ai Republicii Moldova. Această recuzită malefică a fost completată şi cu aşa-zisul inamic extern - România: un "balaur" mai mic decât vechiul imperialism american, dar la fel de veninos. Graţie comuniştilor, statalitatea moldoveană a căpătat alura unei cetăţi asediate. "Cea mai principală şi mai responsabilă sarcină pe care o am eu ca preşedinte este apărarea statalităţii" - spunea pe un ton patetic-confesiv dl Voronin într-un recent interviu la PRO TV Chişinău. Ei bine, ieri, 25 noiembrie, şeful statului moldovenesc a fost cât pe ce să desfiinţeze Republica Moldova prin semnarea memorandumului rusesc de federalizare, fapt ce ar fi condus automat la legitimarea regimului separatist, mafiot şi criminal de la Tiraspol, aşa cum îl caracteriza Voronin însuşi, acum un an, în toiul hărţuielii sale, strict retorice, cu Smirnov. De fapt, evenimentele s-au derulat cu o repeziciune uluitoare, plasând interminabila epopee a negocierilor pe tema Transnistriei într-un halou suprarealist. Apariţia ca din neant a memorandumului rusesc, anunţata vizită-fulger a lui Vladimir Putin la Chişinău, care trebuia să supravegheze semnarea documentului între autorităţile de la Chişinău şi ştabii de la Tiraspol, în sfârşit renunţarea lui Voronin de a mai semna ruşinoasa cârdăşie şi anularea vizitei preşedintelui rus la Chişinău. Un adevărat policier, ai zice, dacă în acest pocher politic delirant nu s-ar fi mizat destinul unui popor real, nu al unuia fictiv. Voinţa Moscovei de a fi prezentă la reuniunea de la Maastricht cu un acord între Voronin şi Smirnov în raniţă a fost foarte mare. Acest lucru i-ar fi permis să trateze mult mai relaxat acuzaţiile de nerespectare a angajamentelor sale de evacuare din Transnistria. Pasiunea pusă în acest document la Kremlin a fost trădată de ambasadorul rus de la Chişinău, Zubakov, care avertiza că respingerea memorandumului rusesc ar putea provoca noi vărsări de sânge pe Nistru. Aceeaşi ciudată ameninţare a răsunat din gura consilierului Kozak, supărat că se întoarce cu mâna goală la Moscova. "Să vă aşteptaţi la război" - a spus el cu năduf. Cei doi demnitari ruşi arătau astfel că resping, implicit, orice altă posibilitate de rezolvare a crizei transnistrene, inclusiv pe aceea vizată de negocierile sub egida OSCE, controlate în fapt tot de Moscova. În aceeaşi ordine de idei, ministrul rus al apărării Ivanov anunţa ca iminentă dislocarea a 2000 de soldaţi ruşi în Republica Moldova, "pentru asigurarea demilitarizării celor două maluri ale Nistrului, în conformitate cu prevederile memorandumului". Nedumerirea ar fi de ce tocmai acum, după 11 ani de la oprirea ostilităţilor militare, armele ar trebui să ia locul diplomaţiei?... Rusia se comportă faţă de Republica Moldova ca un stăpân care porunceşte unui vasal, ameninţându-l cu represalii în caz de nesupunere. Nu trebuie uitat nici o clipă că această impertinenţă a Moscovei a fost încurajată de conducerea comunistă a Republicii Moldova, care a manifestat un comportament umilitor pentru o ţară suverană şi independentă în raporturile sale cu fosta metropolă. "Iresponsabilitate şi lipsă de bărbăţie politică", aşa caracteriza dl Kozak refuzul lui Voronin de a semna memorandumul. Oficialul rus rostea un adevăr, dar acest lucru era valabil nu numai din punctul rusesc de vedere, ci şi dintr-o perspectivă diametral opusă, aceea a intereselor naţionale ale Moldovei, salvate momentan de refuzul in extremis al preşedintelui Voronin de a-şi pune semnătura pe documentul rusesc. Decizia sa a fost salutată de diplomaţiile occidentale, liderul comunist primind semnale foarte clare în ce mod ar trebui să se comporte Moldova la summit-ul de la Maastricht. Rusia s-a confruntat în premieră cu un refuz din partea unei ţări vestite pentru obedienţa ei faţă de vechiul Centru imperial. Astfel că o atitudine demnă a Chişinăului va fi susţinută de ceilalţi parteneri din OSCE, obligând Moscova să bată în retragere. Dar Voronin încă mai crede, în mod absurd, că memorandumul rusesc reprezintă o şansă reală de a rezolva problema transnistreană, ceea ce dovedeşte că schimbarea din ultima clipă a atitudinii sale s-a datorat exclusiv presiunilor occidentale şi protestelor societăţii civile basarabene, însufleţită de exemplul revoluţiei din Georgia. De altfel, soarta lui Şevarnadze ar trebui să-i dea de gândit preşedintelui comunist de la Chişinău. În lumea de azi, nimeni nu poate impune unui popor o ordine politică împotriva credinţei sale. Doar că voinţa de libertate trebuie exprimată şi susţinută consecvent. Piaţa Marii Adunări Naţionale se umple cu zeci de mii de tineri la concertele de muzică rock, însă aceiaşi melomani înfocaţi se fac nevăzuţi atunci când vine vorba să lupte pentru viitorul ţării lor. Perspectiva demolării Republicii Moldova a obligat partidele din Opoziţie să ajungă la un consens, pentru prima dată în ultimii 12 ani, şi să formeze un Comitet pentru apărarea Independenţei şi a Constituţiei. Va ţine oare?... Apolitismul înseamnă inconştienţă, iar inconştienţa colectivă generează dezastre naţionale. Libertatea implică riscuri, dar fructele ei sunt infinit mai gustoase decât mărinimia arătată unui sclav plin de zel. 

3 decembrie

Secretomanie şi abuz – cu aceste cuvinte poate fi calificat comportamentul autorităţilor comuniste de la Chişinău în cele circa două săptămâni câte s-au scurs de la apariţia documentului Kozak. Moscova, în complicitate cu conducerea moldoveană, a încercat să fenteze comunitatea internaţională, strecurând pe uşa din dos un acord de federalizare convenabil exclusiv regimului separatist de la Tiraspol şi intereselor geostrategice ruseşti în această parte a Europei. Însă tentativa de a pune OSCE-ul în faţa faptului împlinit, prezervând pe un termen indefinit trupele şi muniţiile ruseşti în Transnistria, reprezintă doar o parte a problemei. Mai grav este că puterea de la Chişinău intenţionase să adopte modelul federalist propus de Rusia fără o prealabilă dezbatere publică, aşa cum o cer uzanţele democratice, deşi în joc se află destinul Republicii Moldova ca stat. Asta ca să se înţeleagă ce preţ pun comuniştii pe opinia poporului, pe care o invocă demagogic.

Mitingul de duminică, 30 noiembrie, organizat de Comitetul pentru apărarea Independenţei şi a Constituţiei, a oferit un nou prilej de a testa respectul guvernanţilor faţă de alegători. În pofida dezminţirilor Ministerului de Interne, forţele de ordine au împiedicat în această zi venirea la Chişinău a zeci de mii de cetăţeni, indiferent de scopul pentru care se deplasau aceştia. La Floreşti, de exemplu, "preşedintele raionului", Mihail Rusu, unul dintre cei mai dogmatici şi mai retrograzi exponenţi ai partidului comunist, a ordonat ridicarea numerelor de înmatriculare ale autobuzelor şi microbuzelor care trebuiau să plece duminică la Chişinău. În alte localităţi şoferii au fost deposedaţi de permisele de conducere şi au fost ameninţaţi cu arestarea, în cazul în care totuşi s-ar aventura să ia drumul capitalei. Încălcarea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor este dublată de violarea libertăţii de expresie. A rămas de pomină întâmplarea cu emisiunea de vineri seara, 28 noiembrie, ce urma să ia în dezbatere, în direct, la televiziunea naţională, memorandumul rusesc de federalizare. În momentul în care în studio erau prezenţi deja liderii partidelor parlamentare din Opoziţie, precum şi purtătorul de cuvânt al OSCE Claus Neukirch, emisiunea a fost suspendată sub pretextul neparticipării lui Victor Stepaniuk (după ce mai devreme, printr-o intervenţie telefonică a lui Efremov, preşedintele companiei "Teleradio-Moldova", fusese împiedicată venirea la aceeaşi emisiune a reprezentantului permanent al Consiliului Europei la Chişinău, Vl. Filipov), ca şi cum în lipsa deputatului comunist, nimeni nu ar mai avea dreptul să discute la televiziunea de stat subiecte de interes public, nici măcar funcţionarii europeni, invitaţi să exprime viziunea unor importante organisme internaţionale, din care face parte şi Republica Moldova. Unde, în ce lege sau regulament este fixată o asemenea dispoziţie aberantă?... Puterea "filtrează" până şi informaţiile parvenite din partea unor organizaţii internaţionale. S-a întâmplat, din nou, cu misiunea dlui Hill de la Chişinău, care a protestat într-o scrisoare adresată agenţiei guvernamentale de ştiri Moldpres faţă de denaturarea de către această instituţie a unui comunicat al OSCE-ului referitor la atitudinea sa faţă de demonstraţiile anticomuniste de săptămâna trecută. Apropierea de poziţii dintre Chişinău şi Tiraspol, despre care amintea cu satisfacţie, în ultimele zile, dl Voronin, se vede deocamdată în încălcarea tot mai brutală a drepturilor omului în Republica Moldova şi induce presimţiri sinistre asupra tipului de stat ce va rezulta din aşa-zisa reîntregire a ţării după model rusesc. Molestarea deputaţilor creştin-democraţi, Vlad Cubreacov şi Eugen Gârlă, precum şi a unui grup de oameni care manifestau paşnic în faţa preşedinţiei dovedeşte că actuala putere nu ar ezita să transforme Republica Moldova într-un stat poliţienesc, într-un bantustan cu moravuri tribale, şi doar factorul extern, nevoia de asistenţă internaţională o determină să nu-şi dea frâu liber pulsiunilor autoritariste.

Într-adevăr, dacă Partidul Comunist se bucură în continuare de sprijinul spontan şi entuziast al majorităţii populaţiei, de ce ar obstrucţiona funcţionarea normală a pluralismului politic? Adevărata putere începe din momentul în care nu îţi este frică să o pui în discuţie. Or, comuniştii lasă impresia de slăbiciune, de extremă vulnerabilitate, reuşind să guverneze doar prin blocarea accesului la informaţie unor largi categorii de cetăţeni, impunând societăţii un unic punct de vedere, exact ca în perioada sovietică. În aceste condiţii, moldovenilor nu le mai rămâne decât un ultim drept, de care nu-i poate deposeda nimeni. Este vorba de dreptul la rezistenţă, legiferat în Constituţiile principalelor ţări europene - clauză care susţine că cetăţenii au dreptul să reziste, inclusiv prin nesupunere civică, în faţa oricui încearcă să răstoarne ordinea constituţională, atunci când nu există alte remedii posibile. Guvernanţii nu se pot considera infailibili numai pe motivul că au ajuns la putere prin alegeri libere, iar cetăţenii nu trebuie să se simtă vinovaţi, timoraţi, înfricoşaţi de faptul că au opinii diferite de ale oficialităţilor. Democraţia este obligată să înveţe să se apere, în caz contrar îi va lua locul o dictatură care, cum bine ştim, nu obişnuieşte să se întrebe dacă are dreptate. Ea pur şi simplu acţionează.   

10 decembrie

Analiştii occidentali şi majoritatea experţilor ruşi independenţi se arată profund îngrijoraţi de rezultatul alegerilor parlamentare din Rusia şi de felul în care va evolua această ţară de-acum încolo. Manipulând discreţionar fondurile publice, controlând autoritar toate mijloacele de informare în masă, mobilizând enormele resurse logistice ale serviciilor secrete, arogându-şi un aer justiţiar în confruntarea sa cu îmbogăţiţii tranziţiei (cazul Hodorkovski ş.a.), preşedintele rus Putin a obţinut pe 7 decembrie o Dumă docilă, care-l va ajuta să-şi desăvârşească piramida puterii absolute. Cetăţenii ruşi, afoni la principiile democraţiei de tip occidental, preferă în continuare un regim de mână forte. Ei au mizat pe retorica revanşardă a unor Jirinovski, Glazev şi Rogozin, care au oripilat comunitatea internaţională cu declaraţiile lor şovine, antisemite şi antiamericane, dar le oferă ruşilor o iluzorie compensaţie psihologică pentru frustrările lor de mare putere învinsă în Războiul Rece.

Alegerile din Rusia au avut loc la o săptămână după reuniunea OSCE de la Maastricht, la care Moscova şi-a neglijat, cu un aer persiflator, angajamentele de retragere a trupelor şi muniţiilor sale din Georgia şi Moldova, etalându-şi cu agresivitate, în faţa unui Occident contrariat, pretenţiile asupra fostului spaţiu sovietic. Modelul dictatorial, pe cale de constituire, pe care îl propune Rusia de după 7 decembrie 2003 regimului Voronin, cu o teribilă putere de atracţie, va trebui să sporească vigilenţa partidelor democratice şi a societăţii civile, mai ales că abuzuri precum descinderile poliţiei la locuinţa unor jurnalişti care protestează împotriva încălcării dreptului la libera exprimare în Republica Moldova şi a cenzurii instaurate la televiziunea de stat demonstrează că puterea nu se sinchiseşte de mustrările Occidentului, considerând, în mod absurd, că prin înmulţirea practicilor antidemocratice înlesneşte integrarea Moldovei în Uniunea Europeană. Noua Dumă, dominată de uriaşa formaţiune de buzunar, fără chip şi fără doctrină, a lui Putin, în conivenţă cu cele două partide de esenţă naţional-socialistă, vor imprima, probabil, un şi mai mare spirit de revanşă politicii ruseşti faţă de fostele republici sovietice. Deja şicanele Rusiei la adresa Georgiei, cu încurajarea regiunilor separatiste, lansează un semnal de alarmă şi pentru Republica Moldova, alimentând impertinenţa regimului lui Smirnov. Moscova nu vrea să renunţe la visul de a-şi restabili supremaţia pe teritoriul fostei URSS, şi-şi face calcule pentru fondarea unui nou imperiu, avându-l ca preşedinte pe Putin, după expirarea celui de-al doilea mandat al său la conducerea Federaţiei Ruse.

Din păcate, perspectivele europene sunt foarte vagi pentru Moldova, iar Rusia va susţine un partid pro-rusesc la Chişinău, indiferent de coloratura sa ideologică, neezitând să se despartă de comuniştii lui Voronin, în cazul în care eticheta marxist-leninistă a acestora nu va mai fi o marfă electorală vandabilă. Marginalizarea partidului lui Ziuganov la ultimul scrutin parlamentar reprezintă un avertisment pe care Voronin l‑a perceput foarte limpede, de aceea el va juca până la capăt cartea rusească, mimând loialitate în faţa Vestului. Va fi nevoie de o considerabilă presiune din partea organismelor internaţionale şi de o rezistenţă civică fără fisură pentru ca un al doilea "plan Kozak" să nu fie semnat de guvernanţii comunişti.

Pe de altă parte, înfrângerea liberalilor ruşi, care au mers separat în actualele alegeri, nereuşind să treacă peste divergenţele personale, ar trebui să dea serios de gândit Opoziţiei basarabene. Se spune că oamenii inteligenţi învaţă din greşelile altora. Partidele democratice din Moldova au acumulat un masiv capital propriu de experienţă negativă ca să mai aibă nevoie şi de exemple străine. Mai ales că ultimii doi ani şi jumătate, în care Partidul Comunist guvernează în mod autoritar, zădărnicind orice posibilitate pentru Opoziţie şi societatea civilă de a-şi face auzită vocea în mass-media de stat electronice, s-ar fi cuvenit să spulbere iluzia că simpla calitate de partid parlamentar te salvează de intemperii. Miza Opoziţiei nu mai poate fi azi decât cucerirea puterii, orice alt calcul este deopotrivă imoral şi trădător faţă de cei care mai cred în valorile democratice şi în destinul european al Republicii Moldova. Numai unite, formaţiunile anticomuniste pot surclasa partidul lui Voronin. Însă până la alegeri mai este un an de zile şi orice se poate întâmpla. S-ar putea eroda şi determinarea actualilor "camarazi de luptă", strecurându-se, ca a câta oară, ispita egoistă de a sări pragul electoral prin faultarea partenerului de linie, mai ales că vor avea grijă şi "specialiştii" să lucreze la dezbinarea blocului democratic. Un asemenea scenariu, din păcate, este mult mai plauzibil decât consolidarea actualei alianţe. Singura întrebare este dacă vom mai putea vorbi despre o Moldovă independentă către acel moment al speranţelor năruite?

17 decembrie

Evenimentele dramatice din ultimele şase săptămâni din Republica Moldova au readus în discuţie capacitatea autorităţilor de la Chişinău de a se menţine pe calea democraţiei şi a integrării europene. Până recent, multe din comentariile analiştilor străini despre această ţară porneau, de regulă, de la premisa că guvernanţii moldoveni, în pofida unor reflexe moştenite din vechiul regim sovietic ("că doar n‑au făcut şcoală la Oxford!"), în general conştientizează interesul naţional al statului pe care îl conduc, chiar dacă mai şi încearcă să culeagă nişte profituri personale pe căi nu tocmai ortodoxe ("dar nu procedează la fel, adesea, şi politicienii din Occident, să ne amintim de Helmut Kohl?!"). Problema acestor guvernanţi moldoveni, altfel bine intenţionaţi, în opinia unor observatori externi, era faptul că ei nu dispun de mijloace pentru a-şi apăra mai eficient ţara: Moldova, nu-i aşa?, este dependentă de sursele de energie din Rusia, are o economie înapoiată, orientată preponderent spre piaţa răsăriteană, de unde nu vin tehnologii avansate, ci doar riscuri şi catastrofe, de felul celei din august 1998. Moldova a fost, din cauza proastei sale aşezări geografice, ignorată de marile fluxuri de investiţii occidentale, iar grava problemă a separatismului transnistrean împiedică, în chip obiectiv, Chişinăul să manifeste pe plan intern şi extern un comportament mai coerent, mai logic, mai lesne asociabil unui aranjament internaţional de anvergură.

Iată însă că de la o vreme concluziile analiştilor occidentali încep să se modifice ca urmare a acţiunilor de restauraţie politică promovate de comuniştii moldoveni, acţiuni care au culminat cu votarea în parlament a aşa-zisei Concepţii a politicii naţionale de stat. Astfel ceea ce păreau a fi slăbiciuni şi inconsecvenţe provizorii developează în fapt o agendă politică precis orientată, şi nu încape nici o îndoială că revizuirea relaţiilor cu Rusia, după derapajul autoritarist consfinţit de alegerile pentru noua Dumă de stat de la Moscova, va înăspri exigenţele lumii libere şi faţă de regimul de la Chişinău.

Impunerea unei ideologii de stat în Republica Moldova nu are nimic în comun cu valorile europene. A turna gaz pe focul războiului identitar, în timp ce peste 60 la sută din cetăţeni, conform statisticilor oficiale, au venituri situate sub limita de existenţă, denotă o crasă iresponsabilitate politică. A adopta o lege care scoate din circulaţie glotonimul limba română, o lege care îi trimite pe românii dintre Prut şi Nistru la statutul de minoritate naţională, când până şi clasicii marxism-leninismului, atât de dragi partidului lui Voronin, afirmau că Basarabia e locuită majoritar de români, înseamnă a inventa false probleme, a dezbina societatea, a-i înstrăina pe părinţi de copii. Or, după 50 de ani de deznaţionalizare postbelică a naţiunii majoritare dintre Prut şi Nistru, a fi român în Republica Moldova reprezintă pur şi simplu o calificare culturală şi un act de identificare politică, nu etnică. Gestul echivalează, metaforic vorbind, cu trecerea de la calendarul vechi la cel nou. Favorizarea, prin lege, a limbii ruse şi a minorităţii ruse, care oricum deţine pârghiile puterii economice în Republica Moldova, în detrimentul majorităţii românofone şi al minorităţilor etnice neruse, reia politica de mancurtizare de tip sovietic, abătând acest stat din calea dezvoltării sale fireşti, moderne.

Integrarea europeană ar trebui să înceteze să mai fie un slogan, ci să devină o preocupare constantă, serioasă, de fiecare zi. Or, aici, Moldova are o mare problemă: anume aceea a incapacităţii de valorificare intelectuală a unor oportunităţi exprimate în granturi occidentale. Lipsa specialiştilor competenţi care să fie atraşi în această amplă strategie de asimilare a standardelor comunitare creează dificultăţi extrem de jenante Chişinăului. Acestea, de altfel, au şi fost recunoscute de ministrul de externe Dudău, care s-a plâns de faptul că Moldova nu a reuşit să profite pe deplin de poziţia sa de preşedinte al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, din cauza slabei pregătiri a experţilor săi. Aşadar, în loc să stimuleze şi să mobilizeze resursele creative ale societăţii în vederea ambiţiosului proiect de integrare europeană, proiect ce implică o transformare profundă a statului, cu instituţiile şi mentalităţile sale anchilozate, puterea comunistă împinge populaţia - intelectualitatea şi partidele politice - într-un interminabil război de uzură pentru apărarea limbii şi identităţii naţionale. Cui foloseşte aţâţarea tensiunilor interetnice în Republica Moldova? Cetăţenilor acestui stat? Cu siguranţă, nu. Guvernanţilor? Nici lor, dacă ar dori cu adevărat binele ţării. Într-un moment de mare răspundere pentru soarta Moldovei şi pe fundalul imensului efort pe care îl depun celelalte ţări foste comuniste pentru a accede în Uniunea Europeană, nefericitul stat dintre Prut şi Nistru are parte de cea mai nepotrivită guvernare din câte se puteau imagina. O guvernare care, de dragul viziunilor sale primitive şi al intereselor "Sublimei Porţi" de la Răsărit, preferă să învie un trecut damnat, care prin alte părţi a fost de mult alungat în cărţile de istorie. "Răbdare şi tărie, fraţi moldoveni, că vine ea, primăvara!" - e tot ce mai poţi spune. Îndemnul acesta l‑au auzit şi strămoşii lor sub vremurile lui Papură-Vodă.