|
Cum comentaţi apariţia aşa-zisului Dicţionar moldovenesc-românesc al pseudo-istoricului comunist Vasile Stati? A reuşit această bizară "operă" lexicografică să demonstreze existenţa "limbii moldoveneşti"? Credeţi că este vorba de o problemă personală a lui Stati, sau acest "eveniment" trădează deruta identitară – penibilă şi anacronică – a unui stat care bate la porţile Europei?
Vasile Gârneţ
"Aberaţia secolului" este doar una din multele calificări pe care le-a primit Dicţionarul moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtător al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenţă pe măsură, care produce periodic diversiuni în mediul cultural şi politic de la Chişinău. Nici istoric, nici filolog, nici scriitor, adică amator şi falsificator în toate domeniile pe care le-a slujit/pângărit cu misiune până acum, Stati reprezintă, în opinia mea, imaginea tragică, aş spune emblematică a omului strivit de ideologie. Nu e singurul, din păcate, în peisajul basarabean. Ion Druţă, de pildă, ilustrează exemplarul mai potolit, mai echilibrat, mai circumspect şi cu mai mult bun-simţ... Ceea ce-l singularizează însă pe Vasile Stati în acest "tablou de familie" este faptul că el evoluează şi se expune fără nici o reţinere, în stil kamikaze, pe scena ridicolului. E un comportament cu vădite semne clinice, care ar trebui să trezească, în mod normal, compătimire şi îngrijorare în tabăra celora care l-au încurajat pe acest drum...
Deşi gestat de o lungă perioadă de românofobie ca politică de stat în Basarabia, "Dicţionarul..." lui Vasile Stati, apărut acum, compromite definitiv regimul Voronin şi va rămâne ca o "etichetă" ruşinoasă a acestor vremi. Vom uita cu siguranţă multe din "faptele" comuniştilor, însă Dicţionarul moldovenesc-românesc va trona ca un monument al prostiei şi nesimţirii, al urii şi minciunii îndreptate împotriva propriului popor. Reproducem în aceste pagini răspunsurile unor scriitori şi oameni de ştiinţă basarabeni la o întrebare a revistei noastre despre "opera lexicografică" a lui V. Stati.
Nicolae Negru
E rodul unei crize de schizofrenie antiromânească (cu foarte posibile rădăcini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat. Cum putea această lucrare să demonstreze ceva? Ea nu reflectă decît simptomele patologiei care l-a "inspirat" pe autor. Ar rămînea doar o problemă personală a dlui Stati, dacă activismul său bolnav nu ar fi stimulat, direct şi indirect, de actuala putere comunistă, care încearcă să repună construcţia noului stat moldovenesc pe fundamentul strîmb al RSSM. Că nu e vorba despre o derută identitară, ci despre o opţiune conştientă, despre o ofensivă politică premeditată, o demonstrează tocmai agresivitatea, intoleranţa, intransigenţa faţă de orice idee sau acţiune care, li se pare comuniştilor, ar releva lumii românitatea basarabenilor, ar apropia RM de România. Deruta identitară mai există în mediul mai puţin cultivat, la sate în special, cu mulţi oameni analfabeţi, intoxicaţi de propaganda comunistă timp de cincizeci de ani, propagandă care a speculat specificul local, a suscitat spiritele anacronice, provinciale, pentru a forma un popor care "să nu se mai uite peste Prut", ci doar peste Nistru, căci de-acolo "vine lumina". Dar şi în sate lucrurile încep a se schimba din acest punct de vedere, şi faptul apariţiei unui "dicţionar moldovenesc-românesc", pe care nu s-a încumetat să-l scoată nici "teoreticienii limbii moldoveneşti de sine stătătoare" de la Academia de Ştiinţi (aşa s-a numit la început!) a RSS Moldoveneşti, nu va folosi la nimic, decît că poate va intra în istoria românităţii ca un monument al prostiei şi lichelismului republicomoldovenesc. Nu sunt sigur că tocmai asta ne lipsea...
Aş propune ca lui Stati să i se interzică folosirea limbii române, a cuvintelor din DEX, să fie obligat să vorbească în "moldoveneasca" dicţionarului său. Şi liderii comunişti ar trebui obligaţi să folosească "dicţionarul" lui Stati. Am vedea atunci cum s-ar înţelege unii cu alţii şi cît de mult ar rîde lumea de ei...
Mihai Cimpoi
Aşa-numitul Dicţionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf şi plagiator de cea mai josnică speţă, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atenţie dacă nu ar reprezenta o mentalitate ce ţine de moldovenismul primitiv şi nu ar avea o susţinere oficială. Spunem acest lucru, fiindcă Stati îşi elaborează enormităţile lingvistice nu în atmosfera tihnită a căminului familial, ci în chiar incinta Parlamentului, unde are un birou şi un grup de lucru. Aceasta "a opta minune" a lumii are un precedent nu mai puţin faimos: Cuvântelnicul orfografic moldovenesc pentru şcoală înşepătoare, nijloşie necomplectă şi nijloşie, apărut "sub conducerea şi redacţia lui I.D. Ceban" şi aprobat "de Intitutu Ştiinţific de Şerşetare Moldovenesc".
Modul de ortografiere în acel Cuvântelnic era cel rusesc: "ghйnii" (pentru geniu), ghйograf (pentru geograf), ghidrбvlică (pentru hidraulică), gaiduc (pentru haiduc). Evident, un dicţionar monstruos, total antiştiinţific (sub aspectul adevărului, al felului în care este alcătuit şi al modului pervers de documentare şi argumentare) nu poate să impună existenţa unei "limbi moldoveneşti".
Limba este un fenomen obiectiv. O spuneau şi clasicii marxism-leninismului care, de altfel vorbeau despre basarabeni ca români, şi despre limba română ca limbă a basarabenilor.
Mă întristează atât apariţia, susţinută oficial (după cum spuneam) a "Dicţionarului" cât şi atenţia extraordinară pe care i-o acordă posturile TV din România (o oră la Pro TV, două ore la "Realitatea") fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean.
Ceea ce e şi mai trist e că întregii intelectualităţi din Basarabia care a luptat şi luptă în continuare pentru impunerea adevărului despre limba română i se atribuie părerea năstruşnică a intrusului-"savant" Vasile Stati.
Eugen Lungu
De data asta dl HeroSt(r)ati nu pune foc. El dă nu atît cu bîta, cît cu piatra în baltă. Este piatra pe care o fabrică nebunul (da, e o piatră artificială, nu lăsată de Dumnezeu) şi o aruncă în baltă spre consternarea şi marea frăsuială a celor zece înţelepţi. Gestul e de fapt o provocare cu mare miză: de pe coama valului pe care îl va ridica înverşunata noastră frăsuială ne va surîde şmechereşte chiar fabricantul pietrei. Asta a vrut, asta a avut: SHOW. Şi noi, ceilalţi, vom fi, volens-nolens, agenţi şi figuranţi ai acestui SHOW.
Dacă ar fi după mine, piatra ar trebui lăsată în mîlul în care a căzut. Fără eventuale valuri. Şi uitată pînă la venirea a doua a dinozaurilor. Fiindcă dl Fabricant ar merita poate titulatura de "lingvist roşu", dar nu este lingvist. Este numai roşu. Pentru că produsul dumisale nu are nimic în comun cu lexicografia. E doar o mare trişerie politică. O vom demonstra mai jos cu probe. Îmi aleg exemplele doar din prima pagină a "dicţionarului" propriu-zis (pag. 15, litera A, între cuvintele-titlu abricos şi agud). După un os, spunea cineva, se poate reconstitui tot animalul, nu-i aşa?
1. Un dicţionar bilingv trebuie să opereze cu două limbi (cînd le ai!). Asta înseamnă că după cuvîntul-titlu urmează de cealaltă parte a liniei echivalentul lexical din a două limbă. Exemplu: într-un dicţionar român-englez verbul (a) aburca s-ar traduce prin to lift; sau în unul român-rus acelaşi verb ar avea drept corespondente lexicale cuvintele : подсадитъ; поднимать; поднимать (на спину). Or, Dicţionarul moldovenesc-românesc dă în cele mai multe cazuri nu un echivalent, ci o explicaţie. Iată "echivalentul" românesc al "moldovenismului" (a) aburca: "a ridica (în spate) cu multă osteneală". Este, după cum vedeţi, o explicaţie a verbului, fără însă a i se găsi un echivalent în limba paralelă. Fiindcă, pur şi simplu, nu există. Dincolo de linie trebuie să stea tot (a) aburca. La fel şi în cazul cuvîntului-titlu acarniţă: "o cutiuţă în care se păstrează acele". Cum se numeşte în română "cutiuţa pentru ace"? Identic: acarniţă. Sau agriş, "tradus" prin "arbust cu ramuri ghimpoase, cu fructe comestibile" sau agud, "tălmăcit" şi el prin sinonimul dud. În concluzie, şi de o parte şi de alta a liniei avem aceleaşi cuvinte româneşti. Iată cum ar arăta acest pretins dicţionar bilingv fără falsuri: (a) aburca-(a) aburca; acarniţă-acarniţă; agriş-agriş; agud-agud ş.a.m.d. Aceasta e "metoda" cel mai des aplicată de dl Fabricant – aproximativ 80% din lexic e "tradus" (mai bine zis explicat) de această manieră. Nu e de mirare că în Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii acest op lexicografic este numit Dicţionar moldovenesc explicativ (pag. 2). Întîlnesc pentru prima dată o asemenea "dihotomie" între titlul de pe copertă şi cel de înregistrare.
2. O altă reţetă de fabricare: se ia un cuvînt, ca şi cum, "moldovenesc" – să zicem adeverinţă – şi se tălmăceşte prin altul, chipurile, românesc: zapiscă. Sau agoniseală, care e interpretat prin pomost. Chestia devine stupidă: cuvintele adeverinţă şi agoniseală (le găseşti în orice dicţionar românesc) sînt "traduse" prin sinonimele lor, cum ar fi arhaicul zapiscă, sau învechitul şi regionalul pomost (în Muntenia – avere), ambii termeni fiind fixaţi în dicţionarele româneşti (vezi, de exemplu, Şăineanu). Aceste cuvinte alcătuiesc deci materia unui dicţionar românesc de sinonime, în nici un caz însă al unuia bilingv!!!
3. Unui cuvînt cu circulaţie largă românească i se adaugă o accepţie locală. Exemple: verbul (a) aburca, cu sensul "de (a) se apleca" sau acarniţă cu accepţia "perniţă în care se înfig acele". Este un fenomen larg răspîndit în limbă şi în cazul dat nu avem de-a face cu un alt termen, ci cu acelaşi termen cu multiple sensuri.
4. Sînt prezentate drept cuvinte "moldoveneşti" termeni pur ruseşti, care au intrat fie în graiul restrîns al unor localităţi, fie în cel al unor cetăţeni fără mare ştiinţă de carte: abricos, abricoasă. Ca stupidul să atingă sublimul, dl Fabricant bagă în corpusul "dicţionarului" şi aberaţii de genul calul-batiuşchii (batiuşka înseamnă în ruseşte popă; evident, pentru cunoscutul calul-popii, altfel zis libelulă). Ce-i drept, am selectat această sintagmă de la altă pagină decît 15 – m-a impresionat pitorescul ei. Fiţi siguri, veţi descoperi herghelii întregi de asemenea "cai" năzdrăvani în celelalte pagini ale "dicţionarului": harmoşcă (pag. 122), podcrîlcă (pag. 230), prujîncă (pag. 246), zasloncă (pag. 338) ş.a.
5. Cea mai frecventă metodă este însă cea a "cooptării" unor regionalisme rarisime drept cuvinte pur "moldoveneşti", cum ar fi: "acarcum-oricum; acarcînd-oricînd; acarcît-oricît" sau agheluşcă şi agheluţă pentru abia ş.a.m.d.
Dicţionarul dialectal, alcătuit pe timpuri de academia noastră exact cu acelaşi scop (de a demonstra indemonstrabilul), i-a furnizat dlui Fabricant destulă materie. Lista începută ar putea fi continuată, dar spaţiul rezervat acestei anchete nu-mi permite să aduc aici mai multe exemple.
Jonglînd cu unele dintre ele, dl Fabricant dă nesperate virtuţi "limbii moldoveneşti". Cuvintele anină şi morvă, spune domnia sa, "sînt necunoscute limbii româneşti" (pag. 10). Scoţînd mult în faţă aceste regionalisme cunoscute doar unei părţi infime dintre vorbitorii noştri (chiar pe teritoriul actual al Republicii Moldova), autorul fabulosului "dicţionar" crede că dă dimensiune aşa-zisei "limbi moldoveneşti".
De fapt, acestea şi multe alte cuvinte respective (exceptînd evidentele rusisme intrate în ultimele decenii) sînt la liziera limbii literare şi nu probează decît un singur lucru – enorma bogăţie lexicală a aceleiaşi limbi pe fond latin. Faptul că ele nu au fost atestate de marile dicţionare româneşti vorbeşte doar despre caracterul lor periferic şi nu constituie proba unei alte limbi. Miza pe statutul lor literar, pentru a demonstra existenţa "limbii moldoveneşti", este falsă. Limba română are extrem de multe vocabule de acest gen. În 1960 Academia Română edita un volum de Lexic regional din diverse zone ale României. Cele mai multe dintre cuvintele introduse în acel volum nu au intrat niciodată în dicţionarele uzuale româneşti (poate doar în dicţionarul-tezaur). Şi totuşi nimănui nu i-a venit ideea să "alcătuiască" dicţionare, să zicem, orădean-român sau transilvănean-român (am numit doar două din zonele din care a fost cules acel lexic).
6. Dicţionarul moldovenesc-românesc mai conţine o serie de alte erori, care îi vizează structura, forma şi criteriile. Aduc doar cîteva exemple:
– "dicţionarul" e umflat artificial (scopul e clar!); să se vadă în acest sens cuvintele-titlu horn, hornoi (pag. 130), pestelcă (în accepţia de "şorţ"; pag. 219), inclusiv pristelcă (pag. 243), pribluire (pag. 242) şi multe altele; în asemenea cazuri, definiţiile unui cuib semantic ar trebui să derive de la un singur cuvînt-titlu, nu de la trei-patru cum s-a procedat;
– folosirea inadecvată a pluralului în cuvîntul-titlu: acaţii – salcîmi (pag. 15);
– preluarea greşită a unor termeni din Dicţionarul dialectal; la pag. 247 (în Dicţionarul moldovenesc-românesc) citim: puişor cu custură, ceea ce ar trebui să însemne perniţă cu …cuţit (custură are sensul de cuţit ceva mai special); or, în Dicţionarul dialectal sintagma e puişor cu cusutură, asta însemnînd cu totul altceva: perniţă brodată;
– etc., etc.
7. Prefaţa cărţii este ultima dovadă care dă peste cap ideea de "limbă moldovenească". Scrisă într-un limbaj suburban, rînzoasă, cu multe calchieri şi cu o topică specifică rusei, cu erori de tot felul, cu o pedalare pe un vocabular special (norod, obşte ş.a.) ea demonstrează, în ultimă instanţă, că autorul ei scrie româneşte. Verificaţi: cuvintele "activate" în ea (chiar şi mojicescul "crăcănat") sînt din lexicul românesc şi le puteţi găsi în orice dicţionar bun. Cum se scrie atunci în "moldoveneşte"?
* * *
Pînă la urmă, "dicţionarul" este o rătăcire în care nici izvoditorul ei nu se descurcă. Iniţial probabil a fost conceput ca un "dicţionar moldovenesc explicativ", după cum a şi fost înregistrat la Camera Cărţii. Cu ideea maximă de a exhiba un "velikomoldovenism" sans frontiиres, cu opuneri pidosnice ale clasicilor Eminescu, Creangă, Sadoveanu unor eventuali năpăstuitori ai graiului în care au scris aceşti clasici. Apoi ştacheta (politică, evident!) a fost ridicată, "dicţionarul" asumîndu-şi o idee bilingvă. A ieşit o curioasă pocnitoare care a supărat, se pare, chiar şi auzul augustului şef.
În concluzie, efectul ştiinţific al acestui op este nul, fiindcă ideea "limbii moldoveneşti" rămîne o himeră fără palpabilitate doveditoare. Această făcătură nu va fi decît momeală pentru proşti şi un fals şi butucănos argument în mîna unei minuscule liote de politicieni de la Chişinău.
"Dicţionarul" semnalează de fapt altceva. Întoarcerea la era troglodită, cînd cutuma politică şi ideologică scîrnăvea adevărul istoric şi ştiinţific. Ni s-a părut un timp că lăsaserăm de pe noi aceste piei de mamut. Cineva ni le potriveşte iar. Să ne mai mirăm că sîntem arătaţi cu degetul?
Ţinta politică a acestui "dicţionar" este clară. Ar fi bine însă să înţeleagă şi arhimoldovenii noştri că exacerbarea acestui moldovenism vînjos şi rudimentar a avut, are şi va avea întotdeauna doar efecte păguboase, deoarece în interiorul său, bine deghizată, lucrează neadormită ideea indusă, evident din afară: divide et impera.
Vasile Romanciuc
Un certificat al prostiei ajunsă la paroxism. Autorul este, desigur, "un poliglot puternic" (sintagma aparţine preşedintelui Voronin)... Romancier ratat, memorialist cu "recunoscute" abilităţi de plagiator, "specialist" în jurubiţe şi stative, Stati V. a devenit, în cele din urmă, lucru firesc, un prolific ţesător de minciuni politicianiste.
Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este nu "lucrarea" propriu-zisă (care, bineînţeles, nu are cum să demonstreze existenţa "limbii moldoveneşti" – ea demonstrează numai cine şi ce este "savantul"), ci faptul că apariţia ei a fost posibilă... Dar, pe măsură ce ne vom apropia de alegerile parlamentare, "surprizele" moldoveniste se vor înmulţi, acesta fiind, lucru ştiut, o stratagemă "verificată" prin care guvernanţii comunişti încearcă să-şi camufleze ineficienţa. Depinde de noi dacă ignoranţa va deveni sau nu "ambasador plenipotenţiar" al societăţii basarabene.
Românii basarabeni ar trebui să însuşească temeinic, în ceea ce priveşte "moldovenismul", opinia marelui nostru lingvist Eugen Coşeriu (interviu realizat de Eugenia Guzun, "Curierul românesc", nr. 11/2001): "M-a şocat această idee cu privire la moldovenismul de astăzi din Basarabia. Şi eu sunt moldovenist, însă moldovenist nu împotriva românismului, ci în cadrul românismului, înţelegând să pun în valoare tocmai contribuţia Moldovei, a oamenilor de cultură, a scriitorilor, a poeţilor, a oamenilor de ştiinţă din Moldova... Nu e vorba de o cultură moldovenească sau o cultură basarabeană opusă culturii române... Problema este mai curând aceea de a stabili care este contribuţia specifică a Basarabiei sau a întregii Moldove la cultura românească, ca o singură cultură; fără îndoială, în acelaşi timp unitară şi diferenţiată..."
O dată cu apariţia acestui "dicţionar", guvernanţii şi-au rezolvat o problemă importantă: vor avea ce să-i dăruiască preşedintelui rus în timpul vizitei viitoare la Chişinău. Deşi, cine ştie... În faţa unei asemenea "opere" crocodilul dăruit anterior ar putea da "înapoi"...
Leo Butnaru
Sfertodoctul cu sistem
De fapt, este vorba de un mărunt fabricant de maculatură, gen monstruleţul-avorton ridicat la rang de cele(p)ru "ficţionar". Respectivul e un reducţionist şi un necrofor congenital, deci incurabil, care, în lingvistică, apelează la grotisme (în egală măsură: de la grotă şi grotesc), dezmormântând arhaisme pe care le declară impertinent curent-funcţionale (o combinaţie din trei degete!), dând drept normative localisme cunoscute doar în ţarcul puţinteilor săi, cultivând cuvinte din flori(ile răului), zămislite în urma nefericitei contaminări lexicografice şi istorice româno-slavone, mai totdeauna impuse de arogantul "frate mai mare", gunoisme moşite de ignoranţă şi obscurantism, dar şi de cnutul jandarmului ţarist sau de pistolul k.g.b.-istului stalinist – adică, un argou abominabil ce aminteşte de atavismul imperialismului ruso-bolşevic.
Pentru caraghiosul personaj de care vă interesaţi problemele referitoare la limba română nu au nimic în comun cu civilizaţia, cultura, ştiinţa, inteligenţa. El le coboară la propriul său nivel execrabil de eşuat întru inteligenţă – cel al parodiei. Pentru că e din tagma slab-sau-greşit-alfabetizaţilor care din ignoranţă şi-au făcut profesie de mers în răspăr cu ceea ce le depăşeşte înţelegerea.
E un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-ţariste, din care se întreţin (întreţinuţii) metagrămătici ai falsurilor, recrutaţi întru şarlatanie şi sectarism obscurantist. Ăştia sunt obedientele cozi de topor ce servesc kitsch-ul ce recidivează lamentabil. Atare obsesii faţă de neadevăr se transformă în patologie grafomană, ce, iată, a împeliţat un alt exponat pentru muzeul monstruozităţilor terifiante, pentru o Kunstkammer-a anomaliilor din toate timpurile şi din toată lumea.
Dar poate fi vorba şi de un autist care, marginalizat fiind de instituţiile serioase, neacceptat în cercuri de intelectuali autentici, nu mai ştie pe ce lume trăieşte, nu e la curent cu starea de spirit şi spiritualitate a societăţii basarabene, nu cunoaşte preocupările şi opiniile mai tinerelor generaţii referitoare la aberaţiile de speţa celora pe care, din vreme în vreme, le face publice icsuleţul-nătăfleţul oarecine. Respectivul nu poate fi decât unul din jalnicii outsideri demni doar de a-şi plânge de milă ei înde ei. Uitaţi de Dumnezeu, care nu i-a hărăzit barem cu, colea, o scânteioară de talent, predestinându-i ca repetenţi în liga secundă a rataţilor, ticluind – sub signo veneni - anoste opuscule în care se simte, scâncitoare, obsesia perifericului a tot ce e în cea mai îndepărtată margine, în special transnistreană, a limbii literare moderne, a contemporaneităţii discursului românesc ca funcţionalitate net superioară "moldovenismului" reducţionist. Este aberant să consideri că, astăzi, în deplină modernitate şi europenizare, cineva ar putea spune şi crea mare lucru într-o limbă artificială, de fapt într-un grai care, în bolnava concepţie a unor impostori ar avea numai… 18 mii de termeni. Respectivul/respectivii ar trebui să priceapă că doar atât e prea puţin, totuşi, şi zadarnic contează dânşii pe sub-nivelul de competenţă a vulgului care, se pare, în ultima vreme a evoluat şi el, depăşind cotele de dumerire ale pretinsului autor de opusculeţe tălmăcitoare. Probabil, atare nerozie "ficţionară" a fost lansată cu titlu de semnal de atac întru consolidarea prostimii. Ei, dar chiar să fie în Interriverania atât de mulţi proşti, ca să aibă câştig de cauză un zii-pe-nume? Şi chiar oare acest început de secol să ducă, aici, în Basarabia, la plodirea cu nemiluita a retardaţilor şi slabalfabetizaţilor reacţionari? - Să fim serioşi… Nici chiar Voronin şi Stepaniuc, care nici ei nu ştiu pe ce lume se află şi ce limbă vorbesc, nu mai cred în poveşti de tipul celei propuse de anonimeni… Adică, nici chiar mahării bolşevici ai momentului nu par prea încântaţi de prostioarele gogomănate ale respectivului care, sigur, le deteriorează imaginea şi aşa catastrofal de grotescă în urma producerii publice a unui parlament sau a unui cabinet de miniştri fenomenal de agramate! Probabil, pe respectivul îl vor ţine la distanţă. Chiar dacă ignoranţa nu cunoaşte distanţe, hotare. În special, în cazul celui care şi-a făcut din ea profesie, mod de existenţă.
Deci, să sperăm că gogomănismul sectarist nu e totuşi la fel de molipsitor precum căscatul. Chiar dacă personajul - acest sfertodoct cu sistem, perseverent, cu tupeu - propune, prezumţios şi insistent, o nărozănie cu intenţie. Că nu e doar rătăcire. E premeditarea de lungă durată a oarecinelui care, în parafrază, ar putea spune, asemeni unui teuton despre mahărul său: "Eu nu am conştiinţă. Conştiinţa mea e i.d.ceban!" Unde mai e acest/acel anonimeni i.d.ceban? Aiurea, nu aici. Aici a mai rămas însă un clovn plasator de mine, de "bombe artizanale", un terorist în ale bunei cuviinţe. Şi iată-l cu o nouă provocare, cu o nouă sfidare pe figurant – unul dintre cei mai odioşi între Prut şi Nistru. Peste Nistru îl poate concura doar un Smirnoff. Iar această nefastă afinitate aminteşte de spusa cuiva (polonezului Leć, pare-se) conform căreia prostia nicicând nu încalcă hotare: oriunde ar păşi, acolo e teritoriul ei.
De fapt, respectivul nu merită să fie vizat de nici o întrebare şi de nici vreun eventual răspuns. El ţine de vid şi de zero. Dar şi de întuneric. De ignoranţa crasă. Cu toate că ignoranţa şi impertinenţa ce tind a se manifesta în plan social trebuie luate în serios, precum un incendiu la academie, să zicem. Ea, impertinenţa, trebuie, potolită, stinsă.
Pe de altă parte, ceea ce a ajuns de râsul găinilor nu mai poate fi periculos. Ci doar sâcâitor, enervant. Nu ne rămâne decât să ştim a ne calma şi a ne căuta, serios, de minunata limbă română care a văzut coţcari şi mai şi, dar, slavă Domnului, iat-o vorbind şi scriind aici, între Prut şi Nistru, cu demnitate, fără a tremura în faţa pigmeilor.
Lidia Codreanca
Dicţionarul moldovenesc-românesc sau fobia glotonimică
Fobia glotonimică este o pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut şi Nistru, al Basarabiei noastre. Oricâte dovezi ştiinţifice nu s-au făcut referitor la denumirea corectă a limbii ce o vorbim, totuna cei dominaţi de ideologia comunistă refuză să le recunoască. Aşa-zisul dicţionar nu aduce absolut nici o noutate ştiinţifică, dialectologul Vasile Stati, pe baza Atlaselor lingvistice, Moldovenesc şi Românesc, a Dicţionarului dialectal în 5 volume, a Textelor dialectale în 5 volume, şi se pare a improvizaţiilor proprii, încearcă să aşeze la nivel de limbă standard lexicul dialectului moldovenesc. Dar îşi dă în cap cu propria incompetenţă, deoarece încercarea sa alambicată de a da o definiţie idiomului "limba moldovenească" schiţează doar deosebirea dintre limbă şi dialect. Anume "originea, structura gramaticală, fondul lexical de bază comune, inteligibilitatea reciprocă "şi doar unele "deosebiri fonetice şi lexicale", enumerate de autor, constituie deosebirea principală dintre limbă şi dialectele ei şi nu faptul că «au lingvonime (glotonime) diferite». Motivul apariţiei acestui dicţionar explicativ cu titlul atât de pretenţios este numai fobia glotonimică, ce îşi trage rădăcinile încă de pe vremea ţarismului în Basarabia.
Da, e binecunoscut faptul că până la standardizarea limbii române (ca de altfel şi a altor limbi) pe teritoriul Moldovei istorice, atât în dreapta Prutului, cât şi pe teritoriul Moldovei din stânga Prutului, răpit de Imperiul Rus în 1812 şi numit de către acesta Basarabia, limbii vorbite aici i s-a spus atât limbă moldovenească, cât şi limbă românească, limbă rumână, română, limbă valaho-moldovenească, româno-moldovenească, valaho-română, limbă basarabeană (Vezi atât opera cronicarilor, citaţi de V.Stati, cât şi ediţiile editate la Iaşi, Chişinău şi St.Petersburg în anii de până la Unirea Principatelor). În 1827 Ştefan Margela, înalt demnitar la Ministerul Instrucţiunii Publice din St.Petersburg, editează pentru şcolile Basarabiei un manual de gramatică în a cărei prefaţă scrie că e destinată "celor 800 de mii de Români (s.n.- L.C.) care locuiesc în Basarabia, aflată de mai mult de douăzeci de ani sub stăpânirea Rusiei, şi care nu au nici un fel de manuale pentru acest scop. Mai mult decât atât, ea (gramatica, n.n) poate fi de folos câtorva milioane de Români, care locuiesc dincolo de Prut; de asemenea şi Ruşilor, care doresc să studieze limba Română" (Şt.Margela, Gramatică Russască şi Rumânească, St.Petersburg, 1827, tom.1-2,1). La fel procedează şi Iacob Ghinculov, pedagog basarabean stabilit la St.Petersburg, editând în limba rusă prima gramatică savantă a limbii române din Basarabia, numeşte limba vorbită în Basarabia limbă valaho-moldovenească subliniind că "Aceasta este limba Română şi denumirea Român nu este întâmplătoare. Până la întemeierea Voievodatului Moldovenesc locuitorii ambelor principate erau cunoscuţi cu numele comun Români (…) Limba Română poate servi drept numitor comun al dialectelor valah şi moldovenesc" (I.Ghinculov. Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki, St.Petersburg, 1840, 1-2).
Aşadar, din cele mai vechi timpuri şi până la standardizarea limbii române (jum. sec. al XIX-lea) idiomul nostru a cunoscut mai multe denumiri, nu le neagă nimeni. Dar să mai insişti astăzi asupra vreunuia dintre ele e pur şi simplu ridicol. Acest lucru se face doar din interese politice, absolut aceleaşi care existaseră în perioada ţarismului. Atunci, câţiva ani mai târziu după Unirea Principatelor, în Basarabia apare fobia glotonimică care interzice completamente utilizarea expresiei glotice limba română. (Dacă în anul 1862, profesorul de limba română a şcolii ţinutale din Orhei Vasile Muratov îşi notează cu litere latine cele 17 răspunsuri la examenul de calificare, numind disciplina predată de el Limbă rumână, şi recunoscând cele două dialecte principale ale ei: dialectulu valahu şi moldavu; dacă în 1865 la Chişinău apare manualul de gramatică al lui Ioan Doncev cu litere latine "Cursulu primitivu de limba rumânâ", apoi după 1866 înaltele ukazuri ţariste interzic studierea limbii române în şcoli, iar funcţionarii ţarişti îi găsesc şi denumiri deocheate. În afară de limbă moldovenească, îi mai zic limbă moldovană (moldavanskii iazyk), grai local (mestnoe narecie), moldavistică (moldavovedenie).
Cauza fobiei glotonimice era teama unirii Basarabiei cu Principatele Unite. Glotopolitica ţaristă a încercat să creeze pe baza limbii române de aici «un dialect apropiat limbii slave» (A.Arţimovici, 1863 11 februarie), apoi să asimileze total din punct de vedere lingvistic populaţia românească de aici, supunând-o unei rusificări forţate. Cărţile cu litere latine ale lui Doncev au fost interzise de către autorităţi. Erau stimulate apariţii ale dicţionarelor bilingve pentru a contribui la studierea aprofundată a limbii ruse de către basarabeni. Iar acele dicţionare, asemenea dicţionarului lui V.Stati, reflectau «starea actuală a limbii vorbite de moldoveni». Iată câteva mostre spicuite: Grăbuiesc, zaboresc (adică jefuiesc), oi nacazui (ad.voi pedepsi), tetradşili (ad.caietele), trebeîmplinirea (ad.necesitatea), prichişior (ad.treaptă), mîneştergură (ad.ştergar) (Al.Baldescul, 1896) ; miereaducător (ad.melifer), sîngurânvaţatoriul (ad.manual pentru autodidacţi), sînjivarsatic (ad.sângeros), pazîtoriul de trup (ad.gardă de corp) (M.Ciachir, 1907).
Nu uimeşte pe nimeni acest «eveniment» editorial, dimpotrivă stârneşte râsul, pentru că trădează fobia glotonimică a autorităţilor la un grad foarte înalt. După atâtea veacuri de funcţionare a limbii standard, recunoscută în plan universal, astăzi, în Republica Moldova (Basarabia de altădată, anexată încă în 1812 la Imperiul Rus) limba română de aici se mai confruntă cu ideologia diglosică a clasei dominante. De parcă limba engleză sau franceză din Canada, franceza din Elveţia, Belgia, Africa de Nord sau germana din Austria, Belgia s-ar numi «conform denumirii statului»: canadiană, elveţiană, belgiană, africană, austriacă etc. Şi dacă autorii dicţionarelor editate în 1896, 1899, 1907, 1912 slujeau ideologiei diglosice ţariste, evitând doar glotonimul românesc, folosindu-l însă pe cel de limbă basarabeană (Al.Baldescul, 1896, 5), apoi autorul vizat evită totalmente şi în aşa-zisa Expunere de motive şi în însuşi dicţionarul său, cuvintele Basarabia, basarabean.
Prin această apariţie, autorul nu face decât să-şi atragă atenţia opiniei publice. Dacă a făcut-o la indicaţiile şi susţinerea materială a cuiva, apoi e regretabil şi pentru aceia, deoarece au mizat pe un autor cu o îndoielnică pregătire profesională (chiar dacă se ascunde sub aureola unor mari profesori universitari şi lingvişti) vădind şi suficiente greşeli de exprimare. Prin acest opus autorul le-a făcut un mare deserviciu animatorilor săi tăindu-le creanga de sub picioare. Cititorul nostru, cel tânăr – generaţia de mâine, studentul şi elevul, nu mai zic de profesorul actual, nu mai este cel de ieri, nu va tolera această bătaie de joc.
Constantin Cheianu
O escrocherie
S-ar putea ca domnul V.Stati să fi comis un bestseller.
Aud că dicţionarul cu pricina se vinde bine. Nu cumva ne aflăm în faţa unui produs al efectului "reclamei negative"?
Am fost curios să aflu ce îi face pe oameni să-l cumpere. Unii mi-au spus că i-a incitat titlul asociat cu campania anti-dicţionar şi au fost curioşi să-l vadă. Alţii au vrut să-şi amintească de limba de la mama din sat. Nu au lipsit nici aceia care şi-au justificat interesul prin faptul că peste vreo zece ani cartea va deveni… o raritate bibliografică. Probabil, va fi acelaşi scenariu după care au evoluat manualele lui I.D.Ceban. Toate aceste motivaţii, însă, nu i-au împiedicat pe cei mai mulţi dintre cumpărătorii cu care am discutat să acuze autorul pentru provocarea la care s-a dedat.
Fireşte, nu m-am gîndit nici o clipă că aş putea să procur aşa ceva, dar fiindcă sînt ziarist şi trebuie să mă documentez, am vrut cel puţin să-l văd şi, învingîndu-mi repulsia, am intrat în librăria "Ciocîrlia" de pe strada Mihai Eminescu, unde auzisem că poate fi găsit. Cînd am vrut să întreb dacă îl au în vînzare nu am putut să-i rostesc titlul, mai ales că erau de faţă şi alţi cumpărători. (Senzaţii asemănătoare am avut cînd am intrat pentru prima dată, cu vreo zece ani în urmă, într-un sex shop din Germania, sau atunci cînd cumpăr prezervative ori medicamente mai "ruşinoase" la farmacie). "Aveţi… acel dicţionar?…", am întrebat. Vînzătoarea m-a înţeles imediat şi mi l-a pus la dispoziţie. "Costă 26 de lei", mi-a spus. Am întrebat-o cum se vinde şi m-a informat că în trei zile de cînd l-au primit, au fost cumpărate vreo douăzeci de exemplare, ceea ce reprezintă un rezultat bun. Îl deschid la întîmplare, găsesc cuvinte pe care le ştiu din satul meu, altele îmi sînt total necunoscute. Într-adevăr, constat că acest parfum arhaic al cuvintelor te face uşor nostalgic, dar este senzaţia pe care ţi-o comunică orice dicţionar dialectal. Şi înţeleg că oamenii care îl procură pentru acest parfum, o fac din două motive: s-au lăsat provocaţi de titlu şi din ignoranţă. Pur şi simplu nu ştiu că există dicţionare de dialecte!
Pe pagina tehnică a volumului, în loc de "Dicţionar moldovenesc-român", cum scrie pe copertă, văd scris în subsol "Dicţionar explicativ moldovenesc". Nici în mica notă introductivă ce prefaţează volumul nu figurează titlul "incendiar". Nici un indiciu că ar fi vorba de un "dicţionar moldovenesc-român". Acest titlu se regăseşte doar pe copertă. Aici e diversiunea. Care pentru unii a funcţionat, cum am spus, ca un truc publicitar.
Am impresia că volumul propriu-zis a fost elaborat într-un loc, iar coperta în altă parte. Sau că despre copertă nu au ştiut decît doi-trei oameni. Şi că autorul s-a dedat unei banale înşelăciuni, unei escrocherii. Cei care au colaborat la pregătirea volumului – redactori, corectori etc. - nu trebuiau să afle că lucrează la un "Dicţionar moldovenesc-românesc", altminteri s-ar fi putut produce "o scurgere de informaţie", ce ar fi putut compromite editarea lui. Mă întreb dacă acţiunea autorului nu întruneşte condiţiile juridice pentru a fi tras la răspundere ca şi escroc.
Există în strategiile electorale un truc prin care, pentru a-ţi consterna şi bloca oponentul, trebuie să lansezi un zvon sau o teză dintre cele mai imposibile şi mai absurde despre el, dar care să aibă, totuşi, o aparenţă de credibilitate. Dacă oponentul cade în cursa justificărilor sau a răspunsului pe potrivă, el pierde, de regulă, duelul. Domnul V.Stati, care s-a afirmat demult ca un specialist notoriu în astfel de tehnici, a mai făcut o dată uz de un procedeu de aceeaşi factură.
Opinia mea este că efectul volumului va fi cu totul contrar celui scontat de autor, chiar dacă există această agitaţie "bibliofilă" în jurul apariţiei lui. Acum basarabenii, chiar şi unii dintre cei de rea credinţă, se vor convinge mai mult ca niciodată că există o singură limbă română şi că "limba moldovenească" nu poate fi asemuită decît cu un atribut din clasicul cufăr al străbunicii.
Unii oameni, în special tineri, care s-au uitat în el, s-au amuzat la fel cum se distrează atunci cînd ascultă casetele unei formaţii basarabene ce poartă numele "Grăieşte moldovneşte". Amestecarea dialectelor şi regionalismelor cu limba "macaronică" şi cu elemente din cea literară se dovedeşte a fi şi la noi, ca şi în atîtea alte părţi, o sursă de umor. Nu vorbim de calitatea acestui umor, care în 90% din cazuri este lamentabilă. I-am auzit pe mulţi dintre ascultătorii formaţiei respective ironizînd şi persiflînd limbajul şi umorul pieselor, ceea ce, însă, nu îi împiedica să se şi distreze, aşa cum se întîmplă uneori să te amuze, chiar dacă amar, unele manifestări de kitsch.
Aţi întîlnit, bănuiesc, tineri pe străzile din Occident, din Europa Centrală, iar acum şi la noi, ce poartă tricouri cu binecunoscutele abrevieri – "K.Г.Б" ori "С.С.С.Р" sau cu emblema secerei şi ciocanului. Toate aceste simboluri terifiante ale comunismului au intrat acum în ceea ce se cheamă pop-cultură. Dacă hippy-i din anii 60 purtau imprimat pe tricouri chipul lui Che Guevara pentru că marxismul era în vogă şi ei protestau astfel împotriva societăţii de consum, tînărul de astăzi îl poartă pentru că e la modă. Hippy îl zeifica, tînărul de astăzi, din contră, îl demitizează. Purtaţi pe piept, nici KGB, nici secera şi ciocanul nu mai sînt atît de teribile şi înspăimîntătoare.
Se întîmplă, însă, că la noi pot convieţui două fenomene total incongruente – tineri ce poartă, din frondă, tricouri cu inscripţia KGB ori insigne cu chipul lui Lenin, pe de o parte, şi un regim politic ce vrea să reabiliteze valoarea originară a acestor simboluri, pe de altă parte. Am auzit că autorităţile locale din (deja) raionul Rîşcani, dominate de comunişti, au reinstalat în centrul localităţii monumentul lui Lenin, cu atît mai mult cu cît soclul vechi nu fusese demolat. Din evantaiul de atitudini faţă de acest gest, eu aş desprinde patru care mi se par cele mai tipice. Cred că unii bătrîni îl tratează cu un fel de nostalgie. Pe noi, pe intelectuali, care am apucat să trăim "în ţara lui Lenin" ne scandalizează şi ne dezgustă. Pe pedagogii din Rîşcani care nu şi-au ridicat salariile de patru luni îi irită. Iar tinerii o privesc ca pe o acţiune în spiritul tricourilor cu Che Guevara.
Cred că aproximativ acesta este şi tabloul atitudinilor faţă de apariţia acestui dicţionar.
Andrei Burac
Ne ducem şi noi, intelectualii, viaţa de pe o zi pe alta într-o zonă ortodoxă aburită, unde totul şi toate sunt ţesute cu doar o subţire-subţirică brumă de cultură. Aici şi acum, unde poate fi un eveniment până şi apariţia editorială a unui aşa-zis "dicţionar" moldovenesc-românesc. Şi despre această mare "ispravă" se tot vorbeşte de la un timp la posturi de radio şi TV. Se scrie la ziare. Prin acest "eveniment editorial" s-a urmărit un scop politic şi e foarte clar cine e comanditarul. Dar ia să vedem cine-i executorul care a încropit acest opus. V. Stati este o persoană care a sfidat deseori istoria şi bunul simţ, a scuipat în faţă un întreg neam din care face şi el parte. (Dar oare chiar face parte din vreun... neam?). Şi dacă ne încordăm un pic memoria, ne putem uşor aminti că acest personaj a mai încercat şi în alte timpuri să devină celebru, adică să intre şi el măcar cumva într-o istorie: cândva, nomenklaturist cu bagheta ideologiei comuniste în mâini ţinută deasupra capului literaturii-culturii din rssm, autor de cărţi plagiate şi cu această ocazie fost membru al US din URSS, pseudosavant în istorie... Iar după atâtea nereuşite, în pauza mai lungă din ultimii ani, probabil, răsfoind şi el, ca tot omul, nişte dicţionare, o fi citit şi despre un personaj din mitologia greacă - Herostrat. Şi, bănuiesc, i-o fi venit ideea de a da în sfârşit marea lovitură - să-şi incendieze propria limbă, limba maternă, limba română în care s-a născut, a crescut, a învăţat şi pe care astăzi o mai practică, precum toţi ştim. Şi aici nu putem să nu recunoaştem că le-a reuşit - atât comanditarului, cât şi executorului.
Iurie Colesnic
Un fidel urmaş al lui Herostrat
Dicţionarul moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati este una dintre cele mai mari sfidări ale bunului-simţ. Nici chiar comuniştii ortodocşi sovietici n-au îndrăznit să facă o asemenea mojicie–dicţionar sau ceva similar. Nu au făcut-o dintr-un simplu motiv: încă de pe timpurile lui Stalin ei ştiau bine că între limba română şi limba moldovenească nu există nici o deosebire şi e vorba doar despre o legătură dintre dialect şi limba literară.
După anul 1956, când s-a început reabilitarea victimelor regimului totalitar, comisia de reabilitare s-a ciocnit de aceeaşi problemă: este limba română şi moldovenească una şi aceeaşi sau sunt două limbi diferite. Cum era şi firesc KGB-ul s-a adresat cu o scrisoare oficială la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. şi directorul institutului Andrei Timofeevici Borşci a răspuns într-o scrisoare mare de 5 pagini concluzionând că între limba moldovenească şi limba română care se vorbeşte în Basarabia nu există nici o deosebire, e una şi aceeaşi limbă, pur şi simplu în anumite condiţii istorice limba din RSSM n-a evoluat până la nivelul limbii literare române. Dar cu timpul acest lucru se va produce şi nimeni n-o să poată face nici o diferenţă. Oricât ar fi de straniu, dar Vasile Stati a găsit deosebiri şi ele au două rădăcini: prima ţine de planul dialectologic, de spaţiul concret de circulare a limbii şi mai ales de formula conservării acestei limbi din cauză că n-a putut utiliza vocabularul curent românesc. Şi unul dintre oamenii care a împiedicat acest lucru era chiar Vasile Stati. Fiind mare şef la C.C. al P.C. al R.S.S.M. el organiza acele "epurări" în care erau prelucraţi redactorii de editură şi ziare, erau colectate din sertare dicţionarele româneşti, utilizarea unui neologism fiind deja o crimă. A doua rădăcină a acestei lucrări ţine de ecologia limbii. Impurităţile lingvistice implantate în limba română din Basarabia începând cu anul 1812 prin metoda utilizării bilingvismului atât de glorificat de comunişti ca o nouă soluţie a relaţiilor interetnice, fiind de fapt sursa prin care rusismele, barbarismele acestei limbi s-au infiltrat în limba română. Este firesc ca o limbă cu o arie mai largă de circulaţie să o "sugrume" pe alta care are un domeniu mai îngust de răspândire. Odinioară, limba română era utilizată până la Bug, astăzi, în Basarabia, ea este ghemuită tot mai aproape de Prut.
Dincolo de acest interes parcă ştiinţific, Vasile Stati urmăreşte unul politic clar, declarat chiar în prefaţa dicţionarului. El doreşte să creeze un precedent ştiinţific, adică să demonstreze că totuşi există deosebire între aceste două limbi şi materializând această idee într-un dicţionar să o difuzeze încât opinia publică ştiinţifică de acum încolo să opereze cu aceste noţiuni separat – limba moldovenească, limba română. Până acum nu există nici un argument pentru filologii din lume că ar putea fi o deosebire între cele două limbi. Acest dicţionar vine ca un precedent creat în mod deliberat pentru a duce opinia ştiinţifică în derută.
Savanţii de peste hotare mai puţini familiarizaţi cu nuanţele noastre lingvistice vor fi induşi în eroare şi la rândul lor ei voi induce şi pe alţii făcând referinţă la această ediţie ca la o mostră ştiinţifică, pe când lucrarea de faţă reprezintă un studiu comparatist conceput foarte rudimentar şi realizat primitiv şi tendenţios.
Apropo de tendenţiozitate. Vasile Stati a studiat multe surse la frontiera dintre filologie şi istorie. A demonstrat-o şi în cărţile editate anterior precum şi prin exemplele care le reproduce în ediţia de faţă. Există însă o singură problemă – interpretarea acestor pilde. El face harcea-parcea din oricare autor numai ca să-l deghizeze în moldovean şi nu român. Se preface a nu înţelege nuanţele din exemplele aduse, iar acolo unde nu-i convine el pur şi simplu citează doar ceea ce i se potriveşte ideii de bază a activităţii lui – moldovenizarea agresivă. În momentul când are nevoie să argumenteze un citat din Mioriţa "savantul" face referinţă la un cărturar subţire ca Mihail Sadoveanu. În momentul când vrea să prefaţeze lucrarea el dă cuvântul unui colegiu de redacţie inexistent, fiindcă nicăieri nu există lista acestui colegiu, care de obicei e reprodus pe una din foile de gardă a dicţionarului cum se obişnuieşte la ediţiile cu ifose enciclopedice. Ca să nu mai zic că gogomănia în acest dicţionar începe chiar la aversul foii de titlu. În descrierea CIP, obligatorie pentru ediţiile din Republica Moldova, este scris că acesta este un dicţionar explicativ moldovenesc. Pe când în realitate coperta reprezintă un dicţionar bilingv. Conform legislaţiei Republicii Moldova acest fals se pedepseşte prin retragerea lucrării din circulaţie, deoarece datele din căsuţa tehnică sunt obligatorii pentru toate ediţiile şi trebuie să reprezinte informaţii veridice. Consider că în baza acestei contrafaceri lucrarea trebuie retrasă din librării, iar autorul şi tipografia să fie impuşi să scrie datele corecte, modificând căsuţa tehnică. În fond, vă daţi seama că acest odios matrapazlâc a fost comandat şi susţinut de actuala guvernare, fiindcă în felul acesta ei speră să consolideze statalitatea Republicii Moldova. Nu cred că dacă punem la fundamentul statalităţii cărămizi prea fragile ca acest dicţionar sau ca istoria integrată, vom putea obţine o construcţie durabilă. Şi de fapt ne vom ocupa cu ceea ce am făcut şi până acum, în cazul actualei guvernări, când am luptat cu morile de vânt pe care ni le‑a scos şi nu încetează să ni le scoată în faţă actuala putere.
Ion Ciocanu
Aşa-zisul "Dicţionar moldovenesc-românesc" învederează dorinţa autorului şi a tuturor celor de teapa lui de a demonstra că limba "moldovenească" există şi că ea se deosebeşte esenţial de limba română. Dorinţa e una, pe când... putinţa (ca să ne exprimăm, în acest caz concret, în "stilul" nenorocitului autor) e cu totul alta; aceasta, pur şi simplu, este exclusă. Mult dorita de ruşi şi de comunişti limbă "moldovenească" e constituită ad-hoc - de către neobositul scrib - din elemente ale unor graiuri locale, din regionalisme, barbarisme, rusisme şi poate fi admisă ( crezută) numai de purtătorii acestora, neiniţiaţi în adevărata istorie a limbii noastre. Acest "dicţionar" poate fi luat în serios numai de oamenii ţinuţi în bezna neştiinţei, lipsiţi de instruire elementară, infectaţi temeinic cu "cheoche", "gheaghe", "tormoz", "podşipnic" ş.a.m.d., de cei rusificaţi iremediabil şi ajunşi românofobi! Cuvinte de acestea folosesc unii dintre cetăţenii Republicii Moldova, dar să le oferim statut de limbă unor cuvinte care au îngunoioşat limba noastră sub influenţa dominaţiei tiranice a limbii ruse?!! Unul dintre cele mai răspândite la ora actuală cuvinte e "culioc", dar cărui om normal i-ar trece prin cap să-l considere dovadă a unei limbi noi, "moldoveneşti", deosebite de limba română?
În loc să combată rusismele care s-au lăţit asemeni unei pecingini pe corpul limbii noastre strămoşeşti, autorul "dicţionarului" le consideră piloni ai unei limbi distincte - "moldoveneşti". În felul acesta el se face adeptul exprimării - chiar că "moldoveneşti"! - cu "m-am prostudit şi căşleaiesc", de vreme ce zice caisei "abricoasă", iar "gălăgiei" (poate totuşi alarmei?) - "trivogă".
În acest sens, limba "moldovenească" există, dar numai ca expresie a degradării cumplite a limbii românilor moldoveni nimeriţi sub cizma rusească de la 1812 încoace, ca prilej de plâns şi, mai ales, de activitate asiduă întru educarea gustului lingvistic sănătos al cetăţenilor, nu pentru a o aprecia şi a ne mândri cu "nivelul" atins - în sfârşit! - de "chiochea Ania" sau de "gheaghea Vanea".
Am înşirat toate acestea pentru a încerca să deschidem ochii oamenilor neinstruiţi, lipsiţi de cunoştinţe lingvistice elementare, care ar putea cădea pradă scremetelor îmbătrânitului ideolog comunist de a acredita ideea limbii "moldoveneşti", deosebite de limba română. "Dicţionarul" este mai curând o batjocură la adresa celor ce schimonosesc limba lui Eminescu, Creangă, Alescandri, Mateevici şi a celorlalţi scriitori naţionali.
Despre voluminoasa "operă" statică nu se poate vorbi în sens ştiinţific după ampla şi prestigioasa conferinţă din 20-21 iulie 1995 cu genericul "Limba română este numele corect al limbii noastre", după Adunarea generală a Academiei de Ştiinţe din 28 februarie 1996, care s-a pronunţat în favoarea ideii de a ne numi limba noastră - română, după lucrările la temă ale unor savanţi de prestigiu, ca Eugeniu Coşeriu, Victor Vinogradov, Raymund Piotrowski, Stanislav Semcinski, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuc etc., etc. Ea nu cadrează sub nici un aspect cu ştiinţa lingvistică contemporană şi nu demonstrează decât reaua-voinţă şi incultura unui amărât slujitor al regimului comunist românofob.
Nicolae Rusu
În contextul culturii naţionale a românilor acest dicţionar este o aberaţie atât de evidentă, încât, probabil, nici "autorul" nu crede cu adevărat în "teoria" pe care, de mai multe decenii, o promovează cu atâta tupeu. Cred că nici nu e cazul să se lanseze prea multă "discuţie", deoarece, volens-nolens, îi facem o campanie publicitară şi, în plus, pe gratis. Lumea încă mai ţine minte plagiatul acestui ins, fapt pentru care fostul funcţionar al c.c. al p.c.m. a fost lipsit de carnetul de membru al breslei scriitoriceşti, şi am impresia că, fiind un veritabil afacerist, a calculat şi acest aspect al "afacerii" sale. (De altfel, şmecherul a făcut abstracţie de existenţa Legii privind dreptul de autor şi, în acest sens, Asociaţia autorilor "Drepturi de Autor şi Conexe" din Republica Moldova, împreună cu organizaţia similară din România i-ar putea intenta un dosar). Fireşte, curiozitatea omului poate fi atât de mare, încât să sacrifice nişte bani pentru a avea în biblioteca personală această mostră de stupizenie, (în pofida faptului că eventualul cumpărător este conştient de adevărata stare de lucruri). Din cele vreo două milioane de eventuali cititori din Republica Moldova, dar şi din cele peste douăzeci de milioane din Ţară, fără doar şi poate că se vor găsi câteva mii de curioşi să aibă această "raritate bibliografică" a prostiei umane, garnisită cu condimente ideologice şi stropită cu "rafinate" licori politice. La fel cum unii bibliofili basarabeni se fălesc cu o altă "raritate" de acum cinci-şase decenii - "Cuvântelnicul" lui I.D. Ceban - un alt pârţ, pardon, al vechii (dar încă actuală) ideologii românofobe de sorginte sovietică.
Grigore Chiper
Un asemenea dicţionar nu a fost posibil nici în Rusia ţaristă care a conservat termenul "limbă moldovenească" în detrimentul celui de "limbă română" încetăţenit definitiv după 1859, anul creării statului unitar român (în Rusia de atunci nu s-a purces la elaborarea unui atare dicţionar, deoarece Imperiul rus nu s-a simţit niciodată ameninţat din partea unui stat mic şi slab cum era România), nici mai târziu în Uniunea Sovietică, moştenitoarea nedeclarată a problemelor naţionale din imperiu (URSS-ul s-a străduit dintotdeauna să păstreze aparenţele). Au trebuit să vină anii independenţei RM şi alte evenimente majore (orientarea clară a României către NATO şi UE, plecarea anuală a miilor de basarabeni la studii în Ţară (termen devenit sinonim cu România, în contrast cu termenul desuet "republică" aplicat Basarabiei), ca noile autorităţi, formate în exclusivitate din fosta nomenclatură, să se simtă ameninţate de un eventual Anschluss (pe care l-ar fi pregătit România) şi să promoveze, cu o intensitate variabilă, o politică de diferenţiere şi ostilitate faţă de statul de la Apus. În noile condiţii când la putere au acces radicalii comunişti, pro-ruşi şi românofobi declaraţi, ideea moldovenismului a devenit doctrină de stat. În acest sens, Vasile Stati este expresia a ceea ce s-ar numi "comandă politică".
Pe de altă parte, nu sunt sigur dacă dicţionarul trebuie interpretat ca un caz care îl vizează doar pe autorul său Vasile Stati, de altfel cunoscut activist de partid în perioada sovietică şi promotor actual fervent al ideii (pan)moldoveneşti. El este portavocea unei părţi – mai puţin instruite – de populaţie autohtonă sau, dacă doriţi, moldovenească (sintagma este în fond manevrabilă în funcţie de necesităţi, spre deosebire de "limbă moldovenească", un termen inconsistent şi un istorism total neavenit) conectată doar la vechile clişee economice, politice, sociale de sorginte sovietică. Chiar deunăzi am trecut pe la Piaţa centrală şi am văzut un grup de moldoveni care şi-au pus plăcuţe de carton pe marfa lor scrise cu caractere chirilice. Toţi aceşti cetăţeni sunt "vorbitori de limbă moldovenească" şi reprezintă potenţialii susţinători ai lui Stati. Fenomenul – căci se poate vorbi despre un fenomen neconsumat – nu va dispărea peste noapte, iar în conjunctura creată riscă să se perpetueze mulţi ani şi – doamne fereşte! – să permanentizeze până la vreun nou cataclism socio-politic. Sunt toate şansele ca cei 200 de ani de dominaţie rusească să-i întâmpinăm sub semnul unui moldovenism primitiv (iertaţi-mi pleonasmul!). Problema nu e în dicţionar, ci în realităţile care au favorizat apariţia unei astfel de aberaţii. E vorba de o realitate aberantă, o realitate pe care societatea nu are energia şi inteligenţa necesare să o schimbe.
În ce priveşte dicţionarul în sine (care se va numi "dicţionarul lui Vasile Stati" după modelul unor celebre amendamente), acesta e un adevărat simulacru. Traducerea cuvântului sicriu (moldovenesc) prin coşciug (românesc) este de-a dreptul ridicolă, nu poate fi luată în serios de nici un savant sau traducător care se respectă.
Iurie Bodrug
Această uneltire sinistră este o comandă politică executată cu mult sârg şi cu acerbie de unul dintre promotorii ideologiei partidului aflat la guvernare, care pedalează necontenit pe ideea statalităţii şi a moldovenismului.
În viziunea apărătorului fidel al "valorilor fundamentale moldoveneşti", existenţa statalităţii moldoveneşti este indistructibil legată de promovarea lingvonimului "limbă moldovenească". Renunţarea la acest glotonim presupune aproape în mod automat desfiinţarea statului numit R.M. Logica pseudofilologului e de fier, dar aşa gândesc cei care au ajuns să ne conducă ţara.
Ei şi-au înjghebat în grabă o istorie căreia i-au zis - integrată, - un popor e de neînchipuit fără o memorie istorică, şi acum a venit rândul să-şi încropească o limbă cât mai deşănţată, protejând astfel "conştiinţa lingvistică" a poporului moldav.
Sunt înregistrate circa 50 de derivate ale cuvântului moldovan, chiar şi din cele de genul - moldovănaş, moldovăncuţă, moldovenime, a moldoveniza etc. Extremism lingvistic, nimic altceva. În timp ce cuvântul român nici nu figurează în acest "dicţionar". Iar tov. V. Stati se plânge că limba românească îi fură cuvintele moldoveneşti. Să le fie de bine, spunem noi, căci acolo li-i locul, făcând parte din limba literară română.
Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus să scoată pe piaţă un asemenea produs, cu o denumire atât de bizară.
E foarte dificil să-ţi imaginezi că vrei să mergi în Europa, la începutul secolului XXI, cu un dicţionar care vine parcă din preistorie, căci abundă în arhaisme şi cuvinte ce se folosesc doar în unele sate sau mahalale. Şi dacă rusismul zadvişcă - zăvoraş (la fereastră), "explicat" la fel cum e tradus în dicţionarul rus-român, ni se dă drept cuvânt moldovenesc, este clar ce h(r)am poartă respectivul autor.
Apare aici întrebarea firească: cine are nevoie de această parodie lexicologică? Probabil, cei care au comandat acest aşa-zis dicţionar şi care nu au decât să-l folosească, dacă îşi închipuie că vor deveni mai moldoveni decât moldovenii cu mintea trează şi cu toate acasă, care utilizează în mod normal dicţionarele limbii române literare contemporane.
Nicolae Spătaru
Dicţionarul şi papuaşii
Să le oferi basarabenilor un asemenea "dicţionar" înseamnă să‑ţi baţi joc de ei în modul cel mai mojicesc, să nesocoteşti în mod criminal soarta lor vitregă şi faptul că mai bine de jumătate de secol au fost îndobitociţi, batjocoriţi, umiliţi şi deznaţionalizaţi. Deci, acolo sus, despre acest lucru se ştie şi se ţine cont. Mai înseamnă a-i considera în continuare nişte papuaşi abia căzuţi din copaci şi care încearcă cu disperare să articuleze primele sunete într-o limbă lor necunoscută.
Dar lucrurile triste nu se opresc aici. Acest "h-op" face parte dintr-un program mai amplu de acţiuni ale guvernării comuniste. Şi probabil unicul care funcţionează conform standardelor csi-ste şi dă roade. Toată lumea ştie, inclusiv comuniştii de la Chişinău, că năluca roşie care bântuia cândva Europa este o chestie anacronică, fumată şi aruncată la coşul istoriei. O iluzie. Că orice ai face, oricâtă minciună ai investi în această "idee genială", comunismul nu va avea sorţi de izbândă nici în Rusia, nici în Moldova şi nici măcar pe insulele Kakahumu. Că Lenin a fost, aşa cum ni-l prezintă noile investigaţii făcute de istoricii occidentali şi ruşi în arhivele secrete de la Moscova, un schizofrenic, un monstru al umanităţii. Unul care se face vinovat de exterminarea în masă a intelectualităţii din urss şi din ţările în care această molimă a secolului XX - comunismul - a ajuns. Cu toate acestea, nepoţeii lui Ilici de pe malul Bâcului, în fiecare an, pe 22 aprilie, se duc şi depun flori, cuvântă cu înflăcărare la monumentul din jungla EREN-ului. Înalţă busturi cu chipul satrapului prin oraşele Moldovei. Primesc noi membri în organizaţiile pioniereşti şi comsomoliste. La ce bun toate acestea? În primul rând, pentru a discredita R.Moldova. Pentru a arăta opiniei publice mondiale că cetăţenii moldoveni sunt irecuperabili, că niciodată nu vor învăţa lecţia democraţiei, că nu se pot autoconduce şi că sunt un focar de instabilitate în sud-estul Europei şamd. Diferendul transnistrean se înscrie şi el în acest program. O sperietoare pentru toţi cei care vor să investească în economia moldovenească, care vor să cunoască mai bine cetăţenii acestei ţări ieşite din lagărul sovietic. "Graţie" actualelor forţe pacificatoare şi Rusiei ca stat-garant, conflictul durează de peste 12 ani. Alte forţe, sub egida UE, ar grăbi soluţionarea lui. Dar nu se doreşte acest lucru. Altminteri Triunghiul Bermudelor – Moscova, Tiraspolul şi Chişinăul - n-ar fi reacţionat atât de bolnăvicios la iniţiativa Olandei de a trimite în zona nistreană forţe pacificatoare sub egida UE. S-a văzut foarte clar că interesele celor trei, în acest caz, coincid. Şi la toate acestea se adaugă, ca o picătură chinezească, declaraţiile spicheriţei Ostapciuk precum că RM nici pentru o clipă n-a deviat de la ideea de a adera la Uniunea Rusia-Belarus.
Pentru a o putea guverna în pace şi linişte, sub "îndrumarea înţeleaptă" a Kremlinului, comuniştii vor să ţină RM cât mai departe de valorile democratice europene. Atât declaraţiile lui Voronin despre integrare europeană cât şi noul departament creat în cadrul Ministerului de Externe sunt lipsite de sens. Praf aruncat în ochii Occidentului. Să susţii că RM va adera până în 2007 la UE denotă o lipsă totală de pragmatism politic. E ca şi cum nu ai şti pe ce lume trăieşti.
Credeţi cumva că a fost o problemă atât de dificilă pentru RM de a îndeplini la timp recomandările FMI şi ale Băncii Mondiale? Bineînţeles, că nu! Alte state de ce au reuşit să se conformeze legislaţiei europene? Acest lucru face parte din acelaşi plan diabolic, de discreditare a RM. Dacă ar fi fost deblocată creditarea externă, e posibil ca riscul de ţară pentru RM să fi mai scăzut. Ar fi venit noi investitori, s-ar pune pe picioare economia naţională şamd. Dar nu se doreşte acest lucru.
Democratizarea societăţii moldoveneşti ar însemna ca gradul de manipulare a cetăţenilor să scadă. De a nu-i mai putea "cumpăra", în preajma alegerilor, cu 2 kg de orez şi o pereche de şoşoni. Scopul scuză mijloacele.
Toate demersurile proeuropene ale actualei guvernări se bat cap în cap cu acţiunile ei antidemocratice. Prin ce ar mai putea ei să atragă atenţia opiniei mondiale decât prin activităţi monstruoase? "Dicţionarul" lui Stai este destinat analfabeţilor, dar nici ei nu au nevoie de aşa ceva pentru că sunt... analfabeţi.
Bineînţeles, "dicţionarul" este şi problema personală a lui Stati. Este vorba de statutul său moral şi etic. Mai bine zis, de lipsa acestuia. Inşi de tipul lui Stati şi Gonţa, care să accepte să slujească fără scrupule acest regim, se vor găsi mereu. Ei sunt instrumente docile în mâna regimului. Iar acest regim zace într-o cronică criză de repere şi ea nu va fi depăşită atâta timp cât RM va dori să-şi creeze o identitate falsă. Şi urss a fost timp de 70 de ani în căutarea unei identităţi false. Ce-a ieşit din homo sovieticus? Unde a ajuns urss-ul?
Iulian Ciocan
Sincer să fiu, nu prea am timp, mai ales acum când traduc un text dificil al scriitorului rus Victor Erofeev, să comentez aberaţii. Eu cred că este în natura lucrurilor să apară inepţii într-un stat în care domneşte dezmăţul, să existe românofobie într-o republică condusă de foştii nomenclaturişti sovietici. Nu văd, prin urmare, de ce ar trebui să ne mire faptul că un oarecare Stati a publicat un dicţionar moldovenesc-românesc. Altceva nu pot înţelege. Cum de acest pseudofilolog şi-a publicat opul atât de târziu?
E o prăpastie între intelectualii adevăraţi şi restul poporului, între cei care îşi dau seama că sunt români şi cei care se vor cu tot dinadinsul moldoveni. Întâlnesc în fiecare zi şoferi de maxi-taxi şi vânzători care vorbesc o limbă pocită, înfiorătoare. Încercaţi să le explicaţi acestora că sunt români. Ei sunt "pilonii" pe care se sprijină Stati şi Stepaniuk. Mulţi dintre ei urăsc tot ce este românesc şi sunt irecuperabili. Nu-i poţi culturaliza, oricât de mult te-ai chinui. Şi nici nu este cazul, am impresia. Ar fi ideal să-i lăsăm în pace şi să ne lase în pace. Să rămână moldoveni pe vecie, dar să nu ne bage pe gât moldovenismul lor. Din păcate, altceva se întâmplă în realitate. Guvernanţii comunişti luptă încrâncenaţi cu "românizatorii" care, chipurile, distrug statalitatea. În opinia lor, a fi român înseamnă a fi duşman al statului Republica Moldova. Dimpotrivă, dacă eşti "moldovan", papuas, rus, găgăuz, bulgar, ucrainean sau tungus eşti cel mai bun prieten al statului moldovenesc. Situaţia este de-a dreptul absurdă, îngrijorătoare. Nu exagerez. În această ţară nu te poţi simţi în siguranţă dacă eşti român. Ce-i de făcut? Habar n-am. Ştiu însă că sunt şi eu, ca şi Stati şi Stepaniuk, cetăţean al Republicii Moldova, că plătesc şi eu impozite, că n-am sosit de pe Marte sau de pe malurile Dâmboviţei, ci m-am născut la Chişinău şi că prin urmare am aceleaşi drepturi ca şi "moldovenii". Vrea Stati să plămădească o limbă moldovenească distinctă de limba română? S-o facă sănătos, dar să-i roage, în acelaşi timp, pe prietenii lui comunişti să fie corecţi şi să scrie în "concepţia politicii naţionale" că în RM sunt şase limbi de stat: "moldoveneasca", rusa, ucraineana, bulgara, găgăuza şi româna. Fiecare naţiune va avea limba ei de stat şi toţi vor fi fericiţi. Căci, în definitiv, nu suntem oare un stat "polietnic"? Nu spun oare comuniştii că ei sunt internaţionalişti şi respectă drepturile tuturor etniilor? Să fie buni, deci, şi să le respecte şi pe ale românilor-cetăţeni ai RM-ului. Sau poate guvernanţii nu-şi iubesc cetăţenii ţării lor?
Vasile Anestiade
Gerontologia modernă, cea care evaluează avansarea vârstei, argumentează foarte clar excesul dement al scandalagiului senil. Nu este nici o necesitate de a ne aprofunda în Geropsihiatrie, deoarece cazul la care ne referim face parte, cu siguranţă, din această sferă a Medicinii.
În ce priveşte problema problemelor (!) în Basarabia după 1989, eu mi-am expus opinia acum 9 (nouă) ani, pe 7 august 1994, împreună cu un distins coleg, în prima pagină a hebdomadarului Literatura şi Arta, răspunzând solicitării Parlamentului Republicii Moldova, adresată academicienilor, relativ la legalizarea în Constituţia RM a numelui corect al limbii de stat. A se vedea textul ce urmează.
Parlamentul întreabă, academicienii răspund
Citind articolul „Care va fi răspunsul Academiei?" facem o modestă încercare de a ne expune opinia proprie, fără a pretinde, bineînţeles, să substituim răspunsul pe care îl vor da specialiştii în materie de la Academia de Ştiinţe, privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească", după cum se cere în scrisoarea Parlamentului, inserată în sus-numitul articol.
Suntem martorii oculari ai metamorfozelor lingvistice care s‑au produs la noi în Basarabia pe parcursul întregii noastre vieţi. Am fost sortiţi experimentului şi arbitrarului, suportând diverse „inovaţii" ce ne-au fost impuse fără să fim măcar întrebaţi. În consecinţă, ne-am convins: „Ce e val ca valul trece."
Repetăm axioma absolut cunoscută în lumea ştiinţifică: „Există o singură limbă cu o singură denumire: LIMBA ROMÂNĂ".
Accentul, dialectul, graiul sunt determinate de topikos, numindu-se respectiv: moldovenesc, muntenesc, oltenesc etc. – noţiuni foarte bine cunoscute la nivelul şcolii primare. Se ştie că limba vorbită se dezvoltă continuu, progresează. Datoria specialiştilor, a oamenilor de creaţie şi de artă, include selectarea estetică din graiurile cu rădăcină şi tulpină comună a variantelor lexicale optime, îmbogăţind limba literară. Dezvoltarea limbii tinde a promova frumuseţea concomitent cu utilitatea şi puritatea ei.
Poetul A. Mateevici ne învaţă: „Ştergeţi slinul, mucegaiul..."
Cândva la Iaşi, Mihail Sadoveanu, pledând pentru frumuseţea limbii şi contra introducerii barbarismelor în ea, s-a exprimat foarte dur: „NU SPURCAŢI LIMBA".
Apreciind ad integrum consecinţele „teoriei a două limbi" în decurs de jumătate de secol, constatăm următoarele:
Studiul limbii materne de către noile generaţii a avut, în principiu, un caracter ştiinţific deformat. Impunerea şi selectarea obligatorie numai a sinonimelor strict regionale s-au soldat de facto cu simplismul lingvistic şi cu „sărăcirea" vocabularului. Până şi academicienii pot fi acuzaţi în prezent că „nu-şi pot învinge vocabularul", având restanţe la limbă;
Intervenţiile artificiale, regulile gramaticale inadecvate, aberante au deformat fundamental limba cultă. S-a implantat insistent, s-a cultivat şi s-a promovat un primitivism lingvistic. Realitatea ne obligă a ne redobândi limba cultă, literară, ştiinţifică, dezicându-ne de acest simplism. Deţinătorii de mari titluri şi posturi reprezentative au deplina posibilitate de a-şi cultiva limba la nivelul modern. Sigur, faptul acesta necesită eforturi. E mult mai uşor a declara că „eu vorghesc moldoveneşti; sau „eu am învăţat rusăşti";
O responsabilitate istorico-socială faţă de noile generaţii o poartă învăţământul primar, secundar şi mai ales cel universitar; Conformismul, speculaţiile politice şi ideologice au dăunat considerabil şi trebuie expulzate din procesul de instruire. Problema-cheie o constituie cultura limbii utilizate în didactică şi calitatea manualelor. Metodologia modernă în didactica universitară respinge categoric folosirea manualelor traduse, calchiate, care nu redau sensul adevărat al ideilor expuse de autor. Manualele trebuie să fie originale, compuse, nu traduse;
Se ştie că limba cultă îşi făcuse apariţia şi în Transnistria, dar a dispărut din motive pur politice, conformiste, promotorii ei fiind crâncen pedepsiţi;
Definiţia şi definitivarea ştiinţifică a unei limbi ţine de competenţa instituţiilor ştiinţifice şi nu politice.
Schilodirea limbii este un sacrilegiu, şi nu este permisă nici unui regim. Această opinie o împărtăşeşte şi academicianul Eugeniu Coşeriu – băştinaşul nostru, cunoscut specialist în lingvistică (Tubingen, Germania), care a spus recent următoarele: „Vehicularea termenului „limbă moldovenească" este o fraudă sub aspect ştiinţific, o utopie sub aspect practic, iar sub aspect politic – un act de genocid cultural".
Încheiem pe o notă optimistă, atât în ceea ce priveşte progresul limbii cât şi al economiei, citându-l pe D.Bolintineanu:
„Viitor de aur
Ţara noastră are..."
Vasile ANESTIADE, membru al Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, profesor universitar, doctor în medicină.
Vsevolod MOSCALENCO, membru al Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, profesor universitar, doctor în ştiinţe fizico-matematice.
7 august 1994
Din păcate, a fost un optimism care nu s-a confirmat. De ce? - iată o întrebare a cărei responsabilitate ne revine nouă tuturor. V. A.
|
Inapoi la cuprinsul numarului