Gheorghe Prini, director: 'Azi trebuie să cauţi posibilităţi de a edita, încît, rămînînd o instituţie de cultură, să fii şi un agent economic viabil'

Contrafort: - Domnule director, conduceţi cea mai veche editură din Moldova, afiliată Academiei de Ştiinţe. Editura Dv. a supravieţuit într-o perioadă în care celelalte instituţii de stat din domeniu fie au sucombat, fie doar lasă impresia că există. Care este secretul acestei longevităţi?

Gheorghe Prini: - Nu aş insista asupra unei comparaţii cu alţi colegi. Bună, rea – economia de piaţă e altceva decît vechiul sistem centralizat, cînd trebuia să fii doar un executor disciplinat, fără a gîndi prea mult, fără a depune prea multă energie. Mai mult decît atît: mai degrabă erai pedepsit pentru iniţiativă, pentru creativitate decît pentru lene. S-au schimbat lucrurile, dar mulţi colegi mai aşteaptă comenzi şi remunerări care ar veni de undeva. Azi, indiferent de forma de proprietate, trebuie să cauţi posibilităţi de a edita, încît, rămînînd o instituţie de cultură, să fii şi un agent economic viabil. Cartea e un produs specific (e o marfă şi în acelaşi timp e un obiect de artă) şi piaţa îţi oferă surprize dintre cele mai neaşteptate. Trebuie să calculezi şi trebuie să te mişti.

După 1989, dar mai ales după 1990–91, cînd toate întreprinderile au devenit, ori trebuiau să devină agenţi economici autonomi, am încercat, prin cîteva modalităţi, să testăm piaţa – unica sursă de existenţă şi prosperare a unei întreprinderi. Am iniţiat – în unele cazuri în colaborare cu editurile româneşti – cîteva colecţii de interes: microenciclopediile pentru copii, colecţia "Moştenire", literatura (universală şi naţională) pentru copii, cartea universitară. Am început să producem carte pentru piaţa din România, care este incomparabil mai eficientă. Am iniţiat colecţia de dicţionare. Am început să participăm la cele mai diverse concursuri pentru subvenţii şi achiziţii. Proiectul Băncii Mondiale în domeniul editării de manuale a fost doar o componentă a diverselor activităţi. Nu am avut numaidecît succese, dar şi insuccesele ne-au învăţat. De fapt, am fost o editură activă, dinamică.

C.:- Formaţia Dv. de inginer vă ajută în managementul unei edituri cu un personal numeros sau vă bazaţi mai mult pe talentul de a vă alege colaboratorii?

Gh. P.: - Aş vrea să cred că exactitatea, calculul, înţelegerea funcţionării unui sistem... şi alte lucruri care ţin de inginerie mă ajută în activitatea managerială (auziţi că sună ceva "ingineresc" în acest americanism?). Totodată aş vrea să cred că ştiu să-mi aleg colaboratorii, oferindu-le posibilităţi de afirmare şi... despărţindu-ne (se întîmplă!) cînd colaborarea "nu merge". Totuşi, astăzi, avem o echipă bună.

C.: - Cum aţi defini profilul editurii Dv., spre ce tip de literatură vă orientaţi, care este publicul-ţintă? Puteţi să ne spuneţi câte titluri aţi editat şi în ce tiraj de când conduceţi editura "Ştiinţa"?

Gh. P.: - Cartea de ştiinţă, manuale şcolare şi universitare, auxiliare didactice, dicţionare şi enciclopedii, studii analitice şi critice din diverse domenii, literatura şi arta (cu texte comentate). Cît priveşte cifrele... Ele sînt un indiciu sec, relevant doar parţial. Plus la aceasta, nu aş vrea să împart atît de categoric "Editura pînă la Prini" de "Editura după Prini". Ca editură în cadrul Academiei (mai ales la începutul activităţii mele) am asigurat şi o continuitate, în special în domeniul editării de carte ştiinţifică. Am schimbat, e adevărat, unele lucruri pe parcurs, mai ales în ce priveşte dinamismul şi diversitatea (poate şi modernizarea). Dar nu sînt omul care crede – cum se mai întîmplă – că totul începe şi se termină cu el.

C.: - În ce proporţii reuşiţi să acoperiţi preţul de cost al cărţilor Dv. cu banii scoşi din vânzări, cu alte cuvinte: care este rentabilitatea editurii "Ştiinţa"? Ce ştiţi despre impactul public al cărţilor Dv.: sunt căutate, cumpărate, aveţi date concrete în acest sens? 

Gh. P.: - Sîntem o editură rentabilă, altfel n-am exista, pentru că nimeni nu ne dă bani "ca să existăm ca editură". Unele cărţi de-ale noastre (dicţionarele, manualele, auxiliarele) sînt căutate mai mult, altele mai puţin. Avem toate datele despre vînzări (pînă la un exemplar), aşa că putem analiza, prognoza, proiecta. Ne bucură interesul (să sperăm, în ascensiune) pentru unele din colecţiile mai recente, în special pentru cărţile traduse din franceză, engleză. Evident, avem şi unele titluri de la care nu aşteptăm un succes comercial de moment. Este, dacă vreţi, felul nostru de a înţelege "sponsorizarea" culturii: faci cîteva titluri care se vînd şi cu banii cîştigaţi faci o carte de cultură, bună, dar cu vînzări mai reduse.

C.: - Ce relaţie aveţi cu statul, cu Ministerele Culturii şi Învăţământului de la Chişinău? Aţi beneficiat vreodată de subvenţii din partea statului pentru anumite titluri? Există în Republica Moldova o legislaţie coerentă şi stabilă privind editarea şi comerţul de carte?

Gh. P.: - Statul, în persoana Ministerelor, este, în unele cazuri, partenerul nostru cu drepturi egale: ni se comandă un titlu de carte cîştigat la licitaţie, predăm tirajul, revendicăm plata (cîteodată aşteptînd-o prea mult). Subvenţii? De ni s-ar crea cel puţin nişte condiţii economice favorabile (cred că, avînd în vedere profilul cultural, am putea revendica chiar un regim economic preferenţial), am fi mulţumiţi. Legislaţia încă nu este perfectă, dar nişte condiţii legislative minime avem.

C.: - Puteţi să ne spuneţi câte ceva despre aşa-zisa luptă acerbă care se dă între editurile din Moldova pentru obţinerea de granturi, subvenţii etc. pentru editarea de dicţionare, manuale şi ediţii ale autorilor clasici? Cât de loială este această competiţie despre care se spun vrute şi nevrute la noi?

Gh. P.: - Concursuri pentru obţinerea unor granturi, subvenţii, există în toată lumea (sînt mai bune concursurile – oricîte rezerve am avea faţă de obiectivitatea, imparţialitatea lor – decît "comenzile de stat" directe, subiective, pe criteriul "culorii ochilor"), la noi aceste concursuri (implicit subvenţii) sînt pur şi simplu utile şi necesare. Dacă-i concurs – e luptă, dacă sprijinul financiar pus în joc e substanţial, lupta e acerbă.

Alta-i că, prezentînd manuscrisul la concurs, trebuie să te aştepţi la una din două: cîştigi sau pierzi. Dacă m-aş concentra la "pierderile" noastre de la concursuri, ar trebui să umblu şi azi supărat pe toată lumea. Pe cînd eu fac una din două: mai particip o dată în speranţa să cîştig, ori refuz să particip într-un concurs care, pentru mine, şi-a pierdut credibilitatea, sau, pur şi simplu, înţeleg că nu am şanse. Sînt proiecte la care nu mai participăm, deşi sîntem invitaţi.

Cît priveşte obiectivitatea, imparţialitatea... Trăim într-o lume reală, cu atîta subiectivism şi, în multe cazuri – nerespectarea unor obligaţii. Dar dacă preiau o comandă de stat şi partenerul întîrzie să mă plătească, mă sufoc, mă revolt, dar rabd, pentru că am ştiut din start că m-am legat cu un personaj economic negativ cum e statul.

M-am supărat pe mulţi care au cîştigat pe nedrept în faţa mea. S‑au supărat şi alţii pe mine. Cînd a fost comisia mai obiectivă, dacă era şi ea constituită din subiecţi... subiectivi?

Ştiţi ce mă linişteşte?

Răsfoiţi cărţile pe care le-am cîştigat la licitaţii şi comparaţi-le cu alte titluri similare. Dacă ale mele rezistă (evaluarea adevărată o face cititorul), înseamnă că ori comisia nu a fost chiar "subiectivă", ori noi le-am făcut bune, în pofida oricărei "subiectivităţi". Vreau să spun că eu ţin la calitatea cărţilor noastre, încît şi comisiile de evaluare nu ar trebui "să roşească" pentru ele.

Iar dacă un sponsor particular a subvenţionat (plătind banii proprii) o carte proastă, eu de ce ar trebui să mă supăr pe el? Dacă mă interesează, cumpăr cartea şi critic autorul şi editorul, nu?

Ca să revin: nu cred că există echipe de evaluatori absolut imparţiale: totul ţine de gust şi competenţe. Gîndindu-mă să-mi expun manuscrisul pentru apreciere, mă aflu, ca orice alt editor din lume, în dilema: să risc/particip ori ba?

C.: - Aveţi, din câte ştim, un sistem propriu de difuzare a cărţii. Mai folosiţi şi vechile reţele de stat, dacă mai există. Ce alte căi mai întrezăriţi pentru a face ca literatura pe care o editaţi să ajungă în întreaga republică? 

Gh. P.: - De fapt, mizăm pe extinderea reţelei noastre de distribuţie care o constituie Asociaţia de Difuzare a Cărţii "Pro Noi" fondată de editurile ARC, Prut Internaţional şi Ştiinţa. Este un sistem eficient, în devenire, de distribuire a producţiei noastre editoriale în judeţele Republicii Moldova şi în România, pe de altă parte, aducînd în Basarabia cartea românească.

C.: - Consideraţi că este necesară în Basarabia o publicaţie specializată, un supliment de câteva pagini al unei reviste de cultură sau măcar un buletin informativ care să prezinte, să sistematizeze şi să "contabilizeze" producţia editorială de la noi? 

Gh. P.: - Ar fi un lucru util, cu condiţia antrenării unor persoane competente în domeniul editării de carte, marketingului şi evident al culturii.

C.: - Ce relaţii aţi stabilit cu instituţii şi edituri de peste hotare (câteva exemple), cum vă ajută aceste colaborări în definirea planurilor editoriale?

Gh.P.: - Avem legături cu o serie de edituri occidentale, ceea ce ne asigură o permanentă completare a portofoliului redacţional cu ediţii de ultimă oră. Cu colegii din România şi cu editurile din Republica Moldova colaborăm de mult şi, cred, eficient.

C.: - Aţi mărturisit de mai multe ori că aveţi un adevărat cult pentru omul de valoare, ceea ce nouă, celor de la "Contrafort", ne impune. Ca editor priceput şi cu o bogată experienţă, vă gândiţi să atrageţi nişte scriitori şi intelectuali tineri de calitate, ale căror cărţi, studii, investigaţii să le lansaţi Dv. în circuitul public, apărând în ipostază de "naş" al lor?

Gh. P.: - Ne gîndim (sincer) şi la aceste posibilităţi. Poate nu am găsit încă formula potrivită. Cîteva edituri au deja propriile colecţii de debutanţi. Nu am vrea să-i repetăm. Ţinînd cont de faptul că – în virtutea tinereţii – nu ne vom îmbogăţi pe seama acestor scriitori, am vrea cel puţin să cîştigăm în prestanţă culturală.

C.: - La ce târguri de carte participă editura "Ştiinţa" şi ce foloase aţi cules până acum de pe urma acestor deplasări?

Gh.P.: - În ordinea priorităţilor: Frankfurt, cele două Tîrguri de la Bucureşti (din mai şi noiembrie); Saloanele de la Iaşi şi Chişinău; revenim la cel de la Moscova. Toate au importanţă diferită. Saloanele de la Iaşi şi Chişinău sînt mai degrabă întruniri culturale şi de mediatizare. La Moscova mergem – deocamdată – mai mult pentru informare. De la Frankfurt venim întotdeauna cu impresii, experienţă şi deschidere spre noi colaborări. Acolo obţinem – prin contacte directe – mai uşor dreptul de a traduce unele titluri. Cele mai bogate, şi poate mai importante, sînt pentru noi cele de la Bucureşti, atît sub aspect cultural, cît şi al posibilităţilor de colaborare, de mediatizare a producţiei proprii, de acumulare a experienţei. Anul acesta vom avea – pe lîngă prezentarea noilor colecţii – două lansări: "Poeţi romantici" de N. Manolescu şi "Ceva care seamănă cu literatura" de Alex. Ştefănescu.

C.: - Alcătuiţi un top personal al celor mai performante edituri din spaţiul românesc.

Gh. P.: - Nu putem compara editurile din România cu cele din Basarabia din considerente evidente: potenţialul cititor/cumpărător (atît sub aspect numeric, cît şi calitativ), posibilităţile de difuzare, respectiv de cumpărare a cărţilor. Totuşi, am făcut o listă comună, pe care o puteţi împărţi singuri în două. Aşadar, în ordine alfabetică: All, ARC, Aquila, Cartier, Humanitas, Litera, Niculescu, Paralela 45, Polirom, Prut Internaţional, RAO, Ştiinţa, Teora, Univers enciclopedic.

Mircea V. Ciobanu, redactor-şef : "Nu se (mai) "predă" ca pe timpuri "literatura" - se educă cititorul de literatură, care ar putea să guste orice stil şi orice text"

Contrafort: - Sunteţi redactor-şef la editura "Ştiinţa", instituţie orientată cu precădere spre alte genuri decât beletristica. Literatura de specialitate are inevitabil un număr relativ redus de cititori. Dv., ca scriitor, aţi iniţiat nişte colecţii de literatură, prin care încercaţi să diversificaţi profilul editurii "Ştiinţa" şi să câştigaţi oportunităţile pieţei. Vorbiţi-ne despre aceste realizări. Ce strategie aveţi în vedere pentru a lărgi în continuare această marjă de cuprindere a publicului?

Mircea V. Ciobanu: - Nu cred că există prea multe edituri – la noi sau aiurea – "orientate cu precădere" spre beletristică. Cu atît mai puţin o editură concepută ca una academică. Cu mici excepţii, la "Ştiinţa" – de cînd există (1959) – ceea ce ţine de literatură artistică, teorie, critică, a apărut în general în colecţii. Astfel a existat o consistentă colecţie de folclor. Într-un trecut relativ îndepărtat aici se edita o foarte solidă colecţie "Icar", cuprinzînd literatură S.F. (Asimov, Bradbury ş.a.), în tiraje... fantastice, pentru întreaga Uniune Sovietică (dar, vai, doar în limba rusă). E bine cunoscută colecţia "Moştenire", care cuprindea opere de referinţă ale literaturii clasice româneşti, cu aparatul critic necesar, note, comentarii etc.

Din păcate, acest proiect nu a fost continuat, avînd în vedere proporţiile lui gigantice şi cheltuielile implicite. Într-adevăr, am încercat să valorificăm alte posibilităţi, iniţiind colecţii, credem noi, de actualitate. "Opera aperta", după cum ne sugerează titlul colecţiei, presupune o serie de cărţi de analiză a fenomenului estetic, în primul rînd a celui literar, în interpretări şi re-interpretări ale textelor literare, culturale, evident şi cele ce ţin de metaliteratură. Pînă la acest moment am editat cinci cărţi din această colecţie: "Adio, estetică" de Jean-Marie Schaeffer, "Repere critice" de Gh. Grigurcu, "Hyperion 1. Viaţa lui Eminescu" de George Munteanu, "Grîul şi neghina" de Laszlo Alexandru, în fine, "Poeţi romantici" de Nicolae Manolescu.

Am iniţiat o colecţie pentru copii "Pasărea măiastră", în condiţii grafice/poligrafice deosebite. Primul titlu este "Întîmplări cu Arpagic" de Ana Blandiana; vor urma Constanţa Buzea,Tudor Arghezi, Marin Sorescu ş.a.

Pregătim pentru tipar primele volume dintr-o colecţie de antologii (12 la număr, pe genuri) de poezie, proză scurtă, eseu, roman ş.a.m.d. incluzînd textele de referinţă ("de rezistenţă", dacă vreţi) din literatura scrisă în Basarabia în secolul douăzeci. Antologiile vor fi însoţite de studii introductive (ce vor constitui o istorie critică a literaturii din Basarabia secolului trecut, pe genuri).

C.: - Se vorbeşte în ultimul timp despre rolul redactorului de carte, care ar trebui să aibă o contribuţie mai mare la elaborarea şi pregătirea unor ediţii. Din păcate, specia aceasta de redactori profesionişti, îndrăgostiţi de literatură şi devotaţi muncii lor a cam dispărut, pentru că au scăzut dramatic exigenţele în domeniu, unde goana după numărul de titluri şi profit a eclipsat preocuparea pentru calitate. Apar astfel foarte multe cărţi nu numai slabe valoric, dar şi prost redactate. Cum poate fi resuscitată meseria redactorului literar şi, implicit, cum pot fi sporite exigenţele unei edituri faţă de calitatea propriilor cărţi?

M.V.C.: - Trebuie să recunoaştem că nici o facultate de la noi nu pregăteşte redactori de carte calificaţi. Meseria se învaţă – spre regret – în editură, cu toate avantajele, dar şi cu toate riscurile. Într-adevăr, avem nevoie de redactori profesionişti, care ar avea competenţele necesare, responsabilitate şi şi-ar forma un cult pentru cuvîntul scris/tipărit. Sînt calităţi pe care le cultivăm în special prin exigenţă (mai puţin printr-o şcoală, printr-o metodă). Totuşi, cred că avem redactori profesionişti, dar cred, totodată, că pînă la perfecţiune mai avem.

C.: - Aveţi o bogată experienţă de profesor, aţi participat şi la elaborarea unor manuale alternative de literatură – ediţii care îşi fac loc cu greu în "viziunea" unor responsabili guvernamentali. Aţi fost într-o perioadă şi ministru-adjunct al Învăţământului. Ce aderenţă au profesorii din şcoli la ideea de manuale alternative, faţă de noile "tehnici" de predare etc. –, şi cât de deschişi sunt ei faţă de literatura tinerilor scriitori, atunci când o cunosc, ştiu de existenţa ei, literatură care nu se înscrie în "canonul" oficial ce continuă să domine în şcolile basarabene?

M.V.C.: - Orice s-ar crede/spune, trăim un timp al alternativelor. Neobişnuit pentru multă lume, care mai crede că, la o temă anume, poate fi studiat numaidecît un anumit autor, cu un anumit text şi într-o interpretare unic valabilă. "Comentariile" tradiţionale, trase la indigo erau memorizate (învăţate pe de rost!), fără să se mai citească şi textele literare propriu-zise. Noi propunem, în toate manualele (sînt co-autor al manualului de clasa a X-a, al unui manual "de alternativă" pentru clasa a VI-a, al celui de a 7-a; lucrez la manualele pentru clasele a 8-a şi a 9-a) o "lectură interogativă", o analiză interactivă, cu participarea elevului şi a profesorului, fără reţete interpretative de-a gata. Cît priveşte profesorii... sînt diferiţi în atitudinea faţă de textul manualelor noastre. Unii urmează, punctual, tot algoritmul "interpretării interogative", alţii mai adaugă şi referinţa (aproape obligatorie în înţelesul lor) la toate reproducerile din pictura şi grafica plasată în carte (insistăm – cuminte – asupra legăturii dintre literatură şi alte arte, dar şi alte discipline), în fine (amănuntul îmi place în mod deosebit), unii profesori renunţă la analiza unor texte propuse de noi, înlocuindu-le cu altele, relevante (în viziunea lor) sub aspect didactic.

Important e – după mine – dincolo de gusturi, să se obişnuiască analiza (cu suscitarea interesului faţă de text) care propune/presupune gîndire mai mult decît memorizare. Ca să repet un adevăr simplu, un fel de cheie şi reper metodic: nu se (mai) "predă" ca pe timpuri "literatura" – se educă cititorul de literatură, care ar putea să guste orice stil şi orice text. Nu sînt de acord să înlocuim un "canon" cu altul. Ceea ce există – şi în didactica românească – e mai degrabă o convenţie, pentru a evita riscul de a ignora unii scriitori "importanţi" (de la Eminescu la Arghezi şi de la Vieru la Cărtărescu) din motive de gust al autorului de manual, ori din neatenţie.

C.: - În lumea editorială din Occident şi chiar şi din România este răspândită practica unor contracte preferenţiale, de afiliere a unor scriitori la o editură, ceea ce ar însemna, cu alte cuvinte, exclusivitatea  dreptului de publicare oferit unei anumite instituţii editoriale. Îşi poate permite editura "Ştiinţa" sau altă editură din Basarabia să "prindă" anumiţi scriitori tineri basarabeni de valoare în "plasa" unor asemenea contracte de exclusivitate, pentru a preveni "momirea" lor de către editurile din România? Ne îndreptăţeşte să vă punem această întrebare, poate uşor nepotrivită cu mediul nostru cultural, cele câteva cărţi de real succes ale unor scriitori tineri basarabeni apărute în aceşti ani în România.

M.V.C.: - Este, în general, o idee bună (intuiesc aici chiar o propunere). Vom edita – sînt sigur de asta – autori tineri, mai ales că, incontestabil, sînt printre ei scriitori de calitate. Dar (cel puţin azi) nu fac o distincţie dintre autorii din Basarabia sau România, tineri sau bătrîni. Important e să scrie bine şi (într-un fel sau altul) să se încadreze în proiectele noastre editoriale. Trebuie să recunoaştem că încercăm să edităm ("dezinteresaţi" sub aspect comercial) cartea de valoare, chiar elitistă, în proiecte "de bătaie lungă". Dar pentru a edita o carte bună, fără succes comercial, trebuie să facem mai multe cărţi subvenţionate, achiziţionate, ori de real succes comercial. Bucuria noastră într-un fel e că reuşim – totuşi – să edităm o bună parte din cărţile pe care ni le dorim cu adevărat. Trebuie să recunosc că gîndirea mea (în iniţierea unor proiecte) e mereu cenzurată şi vin – ca şi colegii mei – cu propuneri pentru Consiliul Editorial, bazate nu pe intuiţie şi dorinţă, ci pe analiza posibilităţilor şi pe calcule. E condiţia dură a economiei de piaţă, pentru că nu trăim decît pe banii din vînzări. Or, am mai spus-o şi cu altă ocazie, avem (potenţiali) cititori de carte şi nu prea avem cumpărători de carte. Cîţi dintre noi respectă principiul de a cumpăra cartea prietenului sau a autorului preferat, înainte de a aştepta să-i fie dăruită?

C.: - Mizaţi pe presă atunci când vreţi să anunţaţi publicul despre o nouă apariţie editorială? Consideraţi că este necesară în Basarabia o publicaţie specializată, un supliment de câteva pagini al unei reviste de cultură sau măcar un buletin informativ care să prezinte, să sistematizeze şi să "contabilizeze" producţia editorială de la noi? 

M.V.C.: - Mizăm pe presă – dovadă sînt mesajele noastre publicitare şi inte­resul pentru croni­cile/recenziile la cărţile noastre – dar nu sînt sigur că există şi o mare eficienţă în sensul suscitării unei curiozităţi vizibile.

Chiar şi lansările de carte au, în cel mai bun caz, efectul unui eveniment cul­tu­ral, care se con­sumă o dată cu deconectarea micro­fonului. Nu renun­ţăm la ocazia de a informa cititorul şi prin mass-media, pentru că o carte bună – pînă la urmă – trebuie să fie editată şi să se vorbească despre ea. Interesul/impactul este de regulă sin­gular, dar ne bucură felicitările sau, la caz, întrebările (rare) referitoare la posibilitatea de a cumpăra o carte despre care s-a citit într-o cronică. O publicaţie tematică ar fi prea mult, dar o pagină într-o revistă de cultură (mai bine cîteva pagini) ar fi binevenită. Acest "supliment editorial" ar putea să aibă partea sa de "buletin" care ar contabiliza apariţiile editoriale, partea de "semnale" remarcabile, cronica de carte, dar şi – absolut necesară – recenzia, analiza. Este ceea ce lipseşte – regretabil – în peisajul cultural autohton. În fine (şi în continuare), o rubrică pe care mi-o sugerează o apariţie mai nouă la Editura "Ştiinţa" (Mă refer la "Ceva care seamănă cu literatura" de Alex. Ştefănescu), adică, simplu: "Ceva care seamănă cu cartea" (dar, vai, nu este!).

C.: - S-a răspândit printre editurile basarabene în ultimul timp "boom"-ul traducerilor. Înregistrăm chiar o adevărată competiţie în a obţine granturi de la Fundaţia Soros pentru achiziţionarea copyright-urilor şi plata traducătorilor. Aceste volume sunt necesare şi înalt apreciate de specialişti, întrucât vin să acopere un imens gol de informare al publicului nostru în diverse domenii. Cu toate acestea, aveţi sentimentul că lunga listă de titluri apărute din alte culturi începe să "lucreze" în conştiinţa cititorului basarabean?

M.V.C.: - Sper că aceste traduceri vor începe "să lucreze". Unele cărţi sînt cu adevărat bune (ori cel puţin se anunţă a fi). Trebuie să recunosc că am reuşit doar să răsfoiesc unele ediţii captivante (majoritatea au apărut la ARC, Cartier, Ştiinţa), dar sper să-mi fac timp şi pentru lecturi. De fapt, traducerile nu sînt o paranteză în activitatea editorială. Studiile fundamentale, cărţile de actualitate, sînt, în toate ţările, în bună parte, traduceri din alte limbi. Adică, în toate domeniile, de la ştiinţă la tehnologii şi de la carte la programe computerizate nu se mai inventează roata. Deşi la noi... se mai inventează.

Noi încercăm să traducem în primul rînd cărţi care au fost editate recent (în varianta originală). Aşa s-a întîmplat cu cărţile din colecţia "Liantul social": "Negocierile" lui Christian Thuderoz, "Criza identităţilor" de Claude Dubar, "Mondializarea culturală" de Gerard Leclerc. Chiar şi o carte fundamentală cum e "Dicţionarul de ştiinţe ale economiei" pe care îl traduce o echipă de la Cluj şi pe care îl pregătim împreună cu editura "ARC", e o apariţie editorială franceză recentă (lansarea variantei originale s-a produs la Sorbona în luna mai, 2001).

Vom continua colecţiile de carte tradusă, dar trebuie să remarc şi în acest caz cvasiabsenţa (în spaţiul basarabean) traducătorilor profesionişti. Catedrele noastre pregătesc profesori, translatori, nu şi traducători de carte.

C.: -  Cum apreciaţi numărul şi calitatea cititorilor noştri de astăzi? Greutăţile materiale, nivelul scăzut al vieţii din Republica Moldova explică doar ele dezinteresul maselor pentru lectură, sau trebuie să admitem că este vorba de o... lene adânc înrădăcinată, de o carenţă structurală a moldoveanului, pe care o denunţa încă Dimitrie Cantemir?

M.V.C.: - Avem mulţi "cititori de nevoie, de necesitate", cum sînt elevii şi studenţii, avem un număr (mai redus) de cititori "de meserie" (profesorii, specialiştii care se perfecţionează) şi (ca în toate timpurile) avem un număr redus de cititori de vocaţie, care caută cartea în biblioteci şi librării. Aceştia din urmă, care plecau pe timpuri la Moscova, Kiev, Odesa, Cernăuţi în căutarea cărţii româneşti (la Chişinău, dacă vă amintiţi le găseai doar pe cele în limba spaniolă (Cuba), germană (RDG), bulgară, vietnameză ş.a.m.d.). Acum, tot aceştia, caută această carte la Iaşi şi Bucureşti şi poate s-au obişnuit s-o caute şi la Chişinău.

Avem cititori de calitate, o elită intelectuală care este multă dar care nu sînt mulţi. Lenea noastră proverbială ar fi un motiv, dar "cititorul de masă" de la noi nu se deosebeşte de cel din lume care citeşte romane de aventuri, S.F., literatură erotică şi/sau de scandal.

În ceea ce se referă la preţuri. Mi-am cumpărat cărţile necesare (chiar dacă uneori am greşit) în pofida preţului uneori mare şi a posibilităţilor mele modeste ("coşul minim de consum" contabilizează cumva şi "banii pentru cărţi", că nu-mi amintesc?). Am remarcat că, în general, toată lumea cumpărătoare de carte procedează la fel. Evident că nici pe departe nu am cumpărat toate cărţile pe care mi le-am dorit, dar regretul se referă egal şi la "Mercedes"-ul (ne-)visat, vila de pe Insulele Canare (la care nu mai visez), sperînd să-mi cumpăr cel puţin un pix care să scrie ca lumea.    

Ion Severin, pictor, director artistic

Contrafort:

1. Cum apreciaţi prezentarea grafică a cărţilor şi calitatea tiparului în Republica Moldova? Putem vorbi deja despre un stil propriu, inconfundabil din acest punct de vedere, al principalelor edituri basarabene? Cât de "arătoase" sunt cărţile noastre puse alături de cărţile editate în Occident?

2. Cum se învaţă meseria de redactor artistic la o editură? Ce trebuie să ai pentru asta: talent de pictor/grafician/designer? Se pot face studii de acest fel în Republica Moldova?

3. Scriitorii care "se inspiră" din textele străine sunt numiţi plagiatori. Există asemenea specimene şi printre pictorii-editori?

1-3. Voi grupa întrebările într-un singur răspuns. Nu există (sau nu prea există) la noi adevăraţi artişti, pictori care ar prezenta cartea ca un obiect de artă. Din păcate nu avem nici simpli meseriaşi, care ar respecta nişte reguli elementare, ceea ce cu alte cuvinte ar însemna că nu prea există profesionişti în materie de carte. Ne lipseşte competenţa, gustul artistic, în definitiv talentul. Motivele acestei stări de lucruri sunt mai multe. Întâi de toate, aş vrea să spun că nu avem şcoli şi profesori adevăraţi în domeniul graficii de carte. Pictorii care se îndreaptă spre edituri abia acolo încep să deprindă câte ceva din meseria designerului. Însă foarte puţini reuşesc să deprindă această profesie ca nişte adevăraţi meseriaşi, însă şi mai puţini devin artişti autentici. Cu toate acestea, ieşirea din acest impas o văd în ceea ce se cheamă muncă de autodidact: consultarea diverselor cataloage ale celor mai prestigioase edituri; participarea la Târgurile de Carte Internaţionale, adevărate festinuri – dacă pot să mă exprim aşa - ale cărţii, unde trebuie să-ţi exersezi bine ochiul, să ai destul spirit critic şi gust pentru a observa tot ce este mai bun şi valoros. Există mult kitsch şi diletantism şi acolo.

Munca de autodidact este pândită, la rândul ei, de multe pericole. Rişti să te plafonezi, pentru că multiplici la nesfârşit aceleaşi scheme, aceleaşi clişee, fără a pătrunde cu adevărat în tainele meseriei. În opinia mea, o carte bună este ca arhitectura complexă a unei case: este frumoasă, elegantă, comodă în utilizare, funcţională, are un "centrul director" al ei, are intrare, ieşire etc.

În ceea ce priveşte comparaţia noastră cu producţia editorială din Occident, cred că avem încă destule de învăţat de la ei. Mai întâi, trebuie să lichidăm handicapul tehnologic pe care îl avem, iar in cazurile când avem tehnică destul de performantă  - şi există destule tipografii la Chişinău care dispun de această tehnică - trebuie să ne învăţăm să o exploatăm la maximum, pentru a "stoarce" toate posibilităţile ei în ceea ce priveşte arta cărţii.

Plagiatul, "trasul cu ochiul" este practicat şi în pictură, şi în grafica de carte, aşa precum se întâmplă în toate artele. Se fură desenul (mai ales pe fragmente pentru a camufla frauda), compoziţia, gama coloristică. Pe de altă parte, trebuie să spun că toţi pictorii sunt pândiţi de ceea ce se numeşte "furtul involuntar". Având un ochi exersat, saturat de imagini, acesta ajunge să nu mai deosebească la un moment dat propriile creaţii de ceea ce a adunat şi înmagazinat în memorie de-a lungul anilor. Este o "boală" profesională, care trebuie totuşi deosebită de "furtul voluntar".

1