Foamete, îngeri, legitimări (Larisa Turea, Cartea Foametei)

Am tot amânat să scriu, în acest colţ de pagină numit şi „Etica memoriei”, despre Cartea foametei de Larisa Turea, datorită nedumeririlor pe care le provoacă întrebarea „Cum să-ţi aminteşti o foamete?”.

Cartea foametei conţine mărturiile a 50 de persoane, supravieţuitori direcţi ai foametei din ’46-’47 din RSSM care îşi amintesc chinuitor senzaţia fiziologică a foamei şi umilinţa de a mânca tot ce puteau mesteca, mărturii urmate de 200 de pagini de documente de arhivă care refac, ca într-un film de groază, atmosfera anilor 1946-’47. Însă toate aceste suferinţe sunt precedate de o prefaţă derutantă intitulată „Schimbarea neamului la faţă”: „I se întâmplă neamului să treacă prin multe, se chinuieşte şi el cu mintea şi sufletul lui pentru a se dumiri ce şi cum. Cunoaşte şi neamul anumite clipe de luminare, îi şopteşte şi lui îngerul la ureche din când în când. Vin însă vremuri de mare cumpănă, când cugetul neamului şi judecata lui, înfierbântate de durere, rămân umbrite, întunecate. ... se întâmplă ca şi cugetul neamului să fie luat de evenimente şi împrejurări din urmă, aşa că nu se poate dumiri asupra lor, nu le poate da de capăt. Şi atunci amuţeşte glasul interior... se posomorăşte neamul la faţă” (p. 9). În această prefaţă despre posomorârea neamului la faţă se spune ceva despre o datorie: „Şi atunci când neamul trece prin mari zguduiri, umplându-şi ţarina cu morminte, atunci forţa întregii obşti, cugetul neamului sunt datori să facă hronicul celor prin care s-a trecut”(p. 9). Prefaţa, deşi inutilă, arată un mod de utilizare a unor suferinţe trecute pe care, vorbind despre o posibilă etică a memoriei, îmi este de-a dreptul frică să nu îl reproduc în continuare, cu alte mijloace, alte expresii şi alte intenţii.

Plasată în discursul despre „neam” al lui Ion Druţă, căci lui îi aparţine prefaţa, suferinţa victimelor foametei din 1946-’47 îşi poate pierde tragismul pentru potenţialii cititori, căci ar vedea-o anexată unui discurs arhaic şi ideologizant, care a tot încercat să ofere legitimări simbolice unor guvernări catastrofale din RM după 1990, deşi nu e exclus că tragismul victimelor s-ar putea dubla în faţa cititorilor care vor vedea încadrarea neadecvată a suferinţei. Cartea doamnei Turea s-ar fi putut constitui fără această prefaţă, care, probabil, e reluată din prima ediţie a cărţii, cea din 1991. În 2008 nu mai poţi vorbi despre foametea din 1946-’47 în termeni de „neam” şi posomorârea lui la faţă, ci în termeni de crime împotriva umanităţii, după cum au demonstrat şi demersurile recente ale statului vecin, Ucraina, demersuri în urma cărora organisme precum Consiliul Europei au recunoscut foametea din Ucraina din 1932-’33, numită şi Holodomor, drept genocid şi crimă împotriva umanităţii (demers întrucâtva contracarat de noua conducere a Ucrainei).

Amintirea doamnei Turea pe care a relatat-o într-un interviu din Observator Cultural despre dădaca sa din copilărie face mai mult decât orice speculaţii despre „posomorârea la faţă a neamului”. E o amintire despre o femeie pe care părinţii ei, tineri profesori repartizaţi la lucru în alte sate decât satele lor de baştină, au angajat-o dădacă fără să ştie că acea femeie şi-a mâncat singurul ei copil, o fetiţă de un an, în timpul foametei din 1946-’47. Când au aflat, părinţii ei au renunţat la serviciile femeii, dar nu înainte de a o întreba cum s-a întâmplat, iar femeia a mărturisit că, atunci când a fiert-o şi a mâncat-o, fetiţa era deja moartă, iar oscioarele, în cutia pantofilor ei de mireasă, le-a îngropat în curtea bisericii. Femeia s-a ataşat de fetiţa căreia i-a fost dădacă şi, până a dispărea la un moment dat, i-a tot bântuit copilăria, urmărind-o mereu, încercând s-o îmbrăţişeze, să-i strecoare în palmă bomboane şi dulciuri.

Revizionismele postmoderne şi postcoloniale au afirmat aproape convingător că nu există canibalism, iar canibalul e o proiecţie (a occidentalului) asupra celuilalt, necunoscut şi de temut, e o invenţie a antropologilor şi misionarilor etc. Cartea foametei diminuează gustul relativizărilor şi revizionismelor, căci include câteva documente despre cazuri de canibalism, de exemplu, o notă a Comisiei de expertiză medico-judiciară şi psihologică a Ministerului Ocrotirii Sănătăţii al RSSM, din 24 februarie 1947, pentru studierea cazurilor de canibalism şi necrofagie ce au avut loc în raionul Cangaz, judeţul Cahul: „au fost înregistrate 12 cazuri de necrofagie şi canibalism cu participarea a 20 persoane” (p. 336) şi documentul oferă iniţialele numelor persoanelor care au recurs la asemenea hrană şi vârsta lor. Comisia mai constata că „nu toate cazurile de necrofagie şi canibalism au fost luate la timp în evidenţă de către organele MAI şi cazurile înregistrate nu reflectă proporţiile mari ale necrofagiei şi canibalismului în acest raion” (p. 366) şi recomanda „să fie asigurate la timp, corespunzător exigenţelor stabilite, îngroparea cadavrelor şi paza cimitirelor” (p. 368).

Mai multe documente ale Comisiei de cercetare a cererilor de graţiere (pp. 328-332) indică pedeapsa dată pentru canibalism şi necrofagie – moarte prin împuşcare – şi, conform acestor acte, toate cererile de graţiere erau respinse. Nimic, se pare, nu putea servi drept circumstanţă atenuantă în aceste crime ale omului împotriva omului din sine.

La fel, foametea din 1946-’47 e o temă care nu admite nuanţări şi relativizări, sau admite nuanţări minime cu riscuri majore, aspect care o plasează într-un registru întru câtva solemn şi oficializat al scriiturii: crimă împotriva umanităţii, crimele comunismului. Teama că nu voi putea scrie altfel decât solemn şi oficial despre suferinţa victimelor, dar şi impresia că scoaterea suferinţei din registrul solemn nu e necesară, sunt alte motive ale amânării amintite mai sus. Întreaga carte a doamnei Turea, adică mărturiile supravieţuitorilor şi documentele, oferă argumente ale „statutului” de crimă împotriva umanităţii în cazul foametei din 1946-’47: caracterul organizat şi nu natural al foametei în pofida unei secete mai degrabă ordinare, obişnuite pentru această regiune. Caracterul deliberat al foametei este vizibil deopotrivă prin acţiunile autorităţilor: confiscarea cerealelor şi a celorlalte produse alimentare, interdicţia de a părăsi zonele afectate de secetă, şi prin atitudinea regimului sovietic exprimată în multe din documentele incluse în carte: cei înfometaţi erau consideraţi „contrarevoluţionari”, „duşmani de clasă”, „trădători”, „elemente de spirit nesănătoase, chiabure şi naţio­naliste” care îşi meritau pe deplin soarta.

Desigur, există alte voci şi alte cărţi care consideră că foametea a fost un efect advers neintenţionat, nedeliberat al deciziilor luate de autorităţi – în cazul foametei ca şi în cazul altor discuţii asupra comunismului va exista confruntarea ireductibilă a celor care consideră că istoria produsă de regimul comunist e plină de crime şi a celor care vor considera că acele aspecte ale istoriei sunt doar erori, adică o punere în practică greşită a unei doctrine nobile. Doctrina va fi fost într-adevăr nobilă, dar cei care vin din urmă s-ar putea întreba cum e posibil să nu vezi eroarea atunci când produce atât de multe suferinţe sau s-o vezi şi s-o ignori. De exemplu, printre documentele incluse în partea a II-a a cărţii: dări de seamă ale autorităţilor din RSSM faţă de cele unionale despre planurile de colectare a cerealelor, dar şi cereri de reducere a planului, scrisori de protest ale celor cărora li se luau vitele şi cerealele, scrisori adresate lui Stalin, diferite procese verbale, cereri de graţiere, notiţe despre preţul gazului şi al altor lucruri, printre documente „strict secrete” despre chiaburi, contrarevoluţionari, duşmani de clasă, printre relatările despre cazuri de canibalism şi necrofagie este inclusă şi următoarea notă: „tov. Canna I. Membru al Uniunii Scriitorilor sovietici şi deputat în Sovietul Suprem al RSSM pleacă pe 18 august [1947] în judeţul Soroca într-o misiune de creaţie. În această perioadă tov. Canna se va întâlni cu alegătorii săi, va aduna material pentru o serie de schiţe şi povestiri despre fruntaşi, va organiza serate literare şi întâlniri cu cititorii” (p.314) şi mai departe „Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM roagă să i se acorde tov. Canna condiţii pentru realizarea cu succes a activităţii nominalizate” (p. 314). Nu îl vom demoniza pe scriitorul I. Cann­a care se încumeta să scrie mai degrabă despre fruntaşii colectivizării şi nu despre cei înfometaţi, şi aici perspectiva plină de nuanţe „nici eroi, nici trădători” a lui Petru Negură, precum şi studiile nedemonizante ale comunismului care arată modul în care oamenii s-au adaptat sistemului în vigoare sunt mult mai subtile, iar cercetarea opţiunilor raţionale luate de persoane ţinând cont de constrângerile de timp-loc-bani este inepuizabilă.

Totuşi, dacă un scriitor nu va fi avut atunci datoria de a scrie despre înfometaţi mai degrabă decât despre fruntaşii colectivizării, noi, cei de azi, de ce am avea datoria de a ne aminti acea foamete (şi deopotrivă de a evoca opţiunea scrii­torului)? Avem vreo datorie faţă de cei 250 000 de morţi în timpul foametei din 1946-’47? Dar de ce am avea datoria de a ne aminti anume această foamete? De ce nu avem datoria de a ne aminti Foametea din Bengal din 1943 care a făcut 1.5 milioane victime sau Marea Foamete din China din anii 1959-’61 cu 20 milioane de victime, sau foametea din Etiopia din 1973 sau cea din Somalia din 1991-’93, ca să amintim doar câteva din lista nebănuit de lungă a episoadelor de foamete crâncenă din secolul XX? (Conform studiilor, episoadele de foamete crâncenă de oriunde nu sunt produse ale forţelor naturii, ci ale administraţiilor imperiale, ale gafelor şi incompetenţei autorităţilor şi rezultat al deciziilor luate de către guverne sau regimuri politice). Şi apoi, în loc de obligaţia de a ne aminti foametea din 1946-’47, de ce nu am avea în primul rând obligaţia de a ţine cont de înfometarea curentă din multe colţuri sărace ale lumii şi care este o încălcare a dreptului la viaţă a fiinţei umane, situaţie ce ar putea fi remediată, spre deosebire de cea a victimelor înfometate acum jumătate de secol?

De ce totuşi ni se pare plauzibilă afirmaţia, de exemplu, că cei care citesc Contrafortul ar avea în primul rând datoria de a-şi aminti de victimele foametei din 1946-’47 din RSSM? Nu suntem oare în stare să luam aminte la suferinţa de oriunde din lume? Este memoria noastră finită şi locală şi nu poate fi extinsă pentru a include suferinţa sau comemorarea victimelor de oriunde? Sau avem datoria de a comemora victimele morţii din anume aceste locuri? Am avea o datorie faţă de morţii acestor locuri?... Presupun că oricine va admite că suferinţa victimelor foametei din 1946-’47 nu trebuie uitată (probabil, pornind de la oroarea de extincţie a fiecăruia), însă care persoană individuală se va simţi în stare să ducă povara neuitării celor 250 000 de victime ale foametei din aceste locuri? Şi atunci nu cumva povara neuitării morţilor este împărtăşită cu ceilalţi, iar cei care îşi amintesc aceleaşi victime (sau victimele aceluiaşi eveniment) formează comunităţi ale memoriei? Tocmai de această concluzie îmi era frică: oare nu se reproduce astfel presupoziţia „neamului”, dar printr-un alt limbaj, cel al „comunităţilor de memorie”? Vreau să rezist acestei concluzii.

Nu e cazul să ne iluzionăm că în acea comunitate de memorie  ne amintim într-un mod ingenuu de suferinţa victimelor. O comunitate de memorie nu îşi poate aminti numele şi suferinţa fiecărei victime, tot ce poate face e o alee a foametei, un monument colectiv, nişte comemorări anuale – mijloacele standard ale pretinsei justiţii postume. Şi nu vom şti dacă sunt tot atât de izbăvitoare pentru victimă, pe cât de utile sunt în legitimarea unor viziuni şi acţiuni curente ale comunităţii de memorie. Probabil, amintindu-ne suferinţa victimelor trecutului vrem întotdeauna să facem mai mult, asemenea îngerul istoriei lui Walter Benjamin care e întotdeauna cu faţa întoarsă spre trecut unde ar vrea să rămână, să-i învie pe morţi şi să refacă ce a fost distrus, dar cu o forţă irezistibilă suntem împinşi spre viitorul spre care stăm cu spatele. Însă de ce să ne acoperim ochii şi să rămânem doar cu legitimarea acţiunilor prezente?

________________

Larisa Turea, Cartea foametei. Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008

1