Reviste, ziare şi cărţi (Edgar Wallace, Dreptate fără lege – Cei patru justiţiari)

De o bună bucată de vreme, piaţa editorială din România a fost cuprinsă de un fenomen: acela al apariţiei unor ziare sau reviste împreună cu alte produse, culturale, CD-uri audio, filme pe DVD şi, mai ales, cărţi. Cum astfel de apariţii editoriale sunt tot mai dese, şi aproape că nu trece zi în care să nu se publice felurite volume ce însoţesc felurite publicaţii, m-am gândit că nu ar strica să fac o succintă consemnare, în prima parte a articolului de faţă, a cărţilor publicate în acest regim, pentru ca în partea a doua să mă opresc la un exemplu concret.

Tonul l-a dat ziarul Cotidianul, care a inaugurat colecţia Literatura, cu volumul de povestiri al lui Michel Tournier, Piticul roşu. Au urmat apoi autori numeroşi dar selecţi, ziua de miercuri din fiecare săptămână fiind un adevărat festin pentru doritorii de literatură străină de calitate. Prin acest demers, Cotidianul a reuşit să împuşte mai mulţi iepuri dintr-un foc, pe de o parte, asigurându-şi un număr consistent de cititori cu ştaif (pe principiul cititorii noştri sunt mai deştepţi decât ai lor), pe de altă parte, salvând de la falimentul sigur o editură cu un trecut glorios dar măcinată aproape complet de anii tulburi ai tranziţiei, Univers. Printre cărţile publicate în colecţia Literatura se numără unele absolut remarcabile, enumăr câteva, într-o ordine absolut întâmplătoare şi subiectivă: Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, Durabila iubire a lui Ian McEwan, Pacientul englez de Michael Ondaatje, volumele Jhumpei Lahiri, Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Mă opresc aici din limită de spaţiu, numărul autorilor şi volumelor fiind însă impresionant.

Singura obiecţie care se poate aduce cărţilor publicate alături de Cotidianul este calitatea tiparului şi a hârtiei, aspectul destul de sordid şi de sec al cărţilor propriu-zise. Această slăbiciune e speculată de Adevărul, care lansează ulterior aşa-numita Bibliotecă Adevărul. Cărţile sunt în marea lor majoritate volume clasic(izat)e, cu menţiunea că selecţia titlurilor s-a făcut după criterii foarte îndoielnice, pentru că altfel nu pot înţelege cum de, alături de Dostoievski, Tolstoi sau Dickens stau Sven Hassel, Henri Charrière sau Rodica Ojog Braşoveanu. Dacă volumele publicate de Cotidianul erau traduse şi redactate aproape ireproşabil, dar arătau sărăcăcios, volumele frumoase de la Adevărul, legate în piele ecologică şi cu hârtie elegantă, sunt lucrate ceva mai neglijent (apogeul a fost atins odată cu pierderea pe drum a unui capitol întreg între două volume din Shogun). Un moment de cotitură l-a constituit începerea unor colaborări constante între publicaţii şi edituri de prestigiu. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie volumele apărute împreună cu publicaţiile care fac parte din trustul Intact (Jurnalul Naţional, Săptămâna financiară, Confidenţial, Felicia) şi editurile Litera Internaţional şi Curtea Veche Publishing. Printre proiectele care au luat astfel naştere se numără Biblioteca pentru toţi, colecţie de literatură românească.

Apariţia acestui soi de cărţi pare să fie o soluţie bună pentru toată lumea. Ziarele câştigă notorietate şi cititori, cititorii câştigă volume la un preţ mic, iar editurile câştigă bani buni, pe care altminteri i-ar agonisi cu greu din vânzarea lentă a unor tiraje infinit mai mici decât cele tipărite cu ziarele.

În acest carusel editorial intră şi restructurata revistă Flacăra (nume cândva de legendă, iluzie a libertăţii într‑o societate claustrantă) care, recent, împreună cu Editura Tritonic publică volume de mister şi poliţiste, sub coordonarea unui veteran român al genului, George Arion. Printre romanele publicate aici am descoperit cu bucurie şi surpriză un autor pe care cândva l-am citit pe nerăsuflate (cu Arcaşul verde, de pildă), un clasic al genului, Edgar Wallace.

Primul volum din seria Celor patru justiţiari a fost publicat în 1905 şi este un policier ceva mai neobişnuit. Nu avem de-a face aici cu o poveste clasică, care începe cu o crimă, continuă cu o anchetă şi sfârşeşte cu un deznodământ surprinzător şi greu de anticipat. Ordinea acestor elemente ale naraţiunii este delimitată de Edgar Wallace, care preferă să prezinte de la bun început şi făptaşii, şi crima viitoare, necunoscuta fiind în cazul de faţă modul în care se va duce la bun sfârşit asasinatul. Trei prieteni, Leon Gonsalez, George Manfred şi Poiccart, un soi de haiduci misionari, dornici să facă dreptate acolo unde instituţiile statului, fie din corupţie, fie din neputinţă dau greş, îl recrutează pe un al patrulea, Thery, şi hotărăsc să-l asasineze pe ministrul de Externe englez (care plănuia să promulge o lege a expulzării din Regat a tuturor celor fără cetăţenie britanică). Misiunea lor, implacabilă şi impecabilă reuşeşte, ministrul este asasinat, iar Thery moare la rândul său, un fel de victimă colaterală inevitabilă. Farmecul cărţii nu stă însă în naraţiune, ci în şarmul unor personaje memorabile, farseuri de geniu, eroi înrudiţi cu personajele lui George Ciprian din Capul de răţoi, Ciriviş, Macferlan, Bălălău şi Pentagon. Şi unii, şi alţii sunt parcă un soi de agenţi supra-umani care vor să-i facă pe contemporani să renunţe cu orice preţ la măşti şi ipocrizie. Iată descrierea protagoniştilor şi a felului lor de a acţiona: „Deşi Gonsalez, cu ochii lui de un albastru deschis şi mâinile fără astâmpăr şi Poiccart, greu, saturnian şi suspicios, iar George Manfred, cu barba lui grizonată şi monoclu, erau mai puţini faimoşi în lumea rău-făcătorilor, fiecare dintre ei era un bărbat de seamă, după cum veţi vedea. Manfred puse deopar­te Heraldo di Madrid, îşi scoase monoclul, îl şterse cu o batistă imaculată şi râse pe-nfundate. – Ruşii ăştia sunt nostimi, comentă el. Poiccart se încruntă şi se întinse după ziar. – Cine mai e de data asta? – Guvernatorul unei provincii din sud. – Asasinat? Manfred zâmbi plin de dispreţ pe sub mustaţă. – Ptiu! Să omori oamenii cu bombe! Da, da. N-ar fi prima oară – dar e atât de lipsit de tact, atât de primitiv, de parcă ai dărâma un zid care, prăbuşindu-se, ar omorî printre alţii şi pe duşmanii tăi” (p. 6).

Cărţile publicate cu ziare şi reviste sunt o realitate tot mai prezentă în peisajul editorial românesc şi se cuvine a fi salutate, atâta vreme cât sunt lucrate atent şi redactate cu profesionalism. Şi, dacă pe lângă preţul scăzut, printre ele mai apar şi surprize plăcute şi neaşteptate (precum romanul lui Edgar Wallace, Dreptate fără lege), cititorul poate trece peste criză satisfăcut.

_________

Edgar Wallace, Dreptate fără lege – Cei patru justiţiari, traducere de Ştefania Ţârcomnicu, Editura Crime Scene Publishing, imprint al Editurii Tritonic, Bu­cureşti, 2009, 160 p.

1