Never say never again

Mă gândesc că tu ne încurci

Că ne eşti prea devreme, suflete,

O, suflete, bun la toate…

Marin Sorescu

„Niciodată să nu spui niciodată. Aşa cum nimic nu este veşnic. Niciodată nu spune pentru totdeauna. Aşa cum toate trec...” Nu chiar deseori, dar, totuşi, ţi-a fost dat să auzi aceste cuvinte, aceste sentinţe nimeni nu ştie la ce trebuitoare. Dar parcă – bune la toate...

Bineînţeles, şi eu, ca şi tine, nu pot şti ce va rămâne în urma mea, după mine, după... Şi ce îmi va rămâne pentru... – pentru ce ne aşteaptă acolo, în neant, în credinţă, umilinţă, superstiţie, speranţă, deznădejde, praf şi pulbere... În Generalul Apoi... Sau Generăleasa de Apoi... Lume... Astfel că niciodată să nu spui niciodată, iar altă dată – să nu spui: pentru totdeauna...

...Şi parcă această problemă căzuse, acest frământ mă lăsase în pacea şi indiferenţa neantului; fuseseră scoase, problemă şi frământ, de la ordinea zilei, de la ordinea destinului, de la ordinea existenţei şi inexistenţei mele. Sau, poate, mai corect ar fi să se spună, – fuseseră scoase, problemă şi frământ, de la dezordinea zilei, destinului, existenţei... Pentru că – niciodată să nu spui niciodată. Aşa cum nimic nu este veşnic. Niciodată nu spune pentru totdeauna. Aşa cum toate trec...

(Cât de des, totuşi, ai auzit tu aceste cuvinte bune pentru scena teatrului (?!) ... uşor absurd...)

Însă problema şi frământul reveniseră la ordinea sau dezordinea care, posibil, mă priveşte, dar care, se poate întâmpla, să nu mă privească nici cât negru sub unghie, – reveniseră, vă spun, după ce, imaginaţi-vă, raportaţi-vă la propria persoană sau depersonalizare situaţia, întâmplarea, teama, tema, subiectul, luciditatea, orbecăitul... – deci, asumaţi-vă, prin autoraportare, următoarele (în noimele cărora mă aflu eu, vă spuneam, existenţa şi inexistenţa mea, problema şi frământul...): imaginaţi-vă că v-aţi decis să vă luaţi viaţa, să v-o curmaţi, să vă autoneantizaţi şi, cu această ocazie, spre a nu întrista propriul cartier, propriul oraş, propria-vă ţară (pentru că şi după moarte veţi rămâne patriot – al cui? – probabil, al absurdităţii).

Nimic nou sub soare – vorba-versul Marinei Ţvetaeva:

„Fără soroc corăbiile nu pot pluti

Şi să cânte privighetori.

De atâtea ori am vrut a trăi

Şi să mor – tot de atâtea ori”.

Astfel că, în acord cu această ocazie – de curmare a oricăror ocazii de perspectivă –, vă procuraţi bilet spre o ţară unde există zgârie-nori, America sau Taivanul, dar nu sunt de neglijat şi turnurile de televiziune de peste 500, deja, de metri înălţime – în Shanghai, turnul zis „Perla Orientului”, în Moscova, zis, simplu, Turnul Ostankino, şi ar mai fi... În fine, rămâne, de rezervă, Eifelul Parisului...

Oricum, se găseşte el în lumea aceasta un loc potrivit de la înălţimea căruia să te arunci în gol, în întunericul urbei de jos, spre caldarâmul ei. Urbea natală, posibil, care devine – letală. (În ruseşte, letat’ înseamnă: a zbura...) Închizi ochii sau, poate, le laşi întredeschise fantele mijitului şi, în timp ce greutatea trupului, trupul, adică, îşi ia viteză, mai bine zis – căruia i se oferă viteza, în sporul de acceleraţie permanentă a căderii, în minte ţi se perindă – cum se spune – panorama sumară a ceea ce ai trăit, văzut, gândit, râvnit, lăudat, blestemat... Zilele trecute. Zile şi munci, ca la Hesiod. Sau ceva din cele o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei.

Fuioare de amintiri, aţoase, lăţoase în viteza căderii, care le face să se întindă ca nişte strune ţiuitoare, amintirile... Deja, eşti ca şi salvat, şi poate că chiar purificat – cred că zborul în cădere purifică –, cel puţin – eliberat de spaima de viitor. Totul deja, trecut, prezent, viitor, nu e decât acest zbor, care îţi accelerează viteza căderii. Definitive. Pentru că tu ţi-ai luat destinul în mâini, – dacă tot se vorbeşte de aşa ceva, ca şi de, cum spuneam-aminteam, „niciodată să nu spui niciodată” etc. – zbori, dar – senzaţie, doar, sau revelaţie de propulsie energetică uluitoare, – nu cazi, ci te înalţi!

Prin geamurile zgârie-norului vezi muşcate, femei semiînveşmântate, copii, bătrâni, portretul preşedintelui ţării, paturi pe care se împreunează voluptos tânăra generaţie, – pe scurt, revelaţie şi procreaţie... – chiar dacă nu ai prea mult timp, dar nici poftă suficientă – atavismul bunei creşteri şi efectul instrucţiunilor pedagogice din şcoală, şcoli, primare, înalte... – nu ai nici timp, nici chef să priveşti prin geamuri. Eşti preocupat de a te dumeri deplin – zbori în sus, deja, sau iar ai luat-o în jos, în abis? Uite cea mai potrivită întrebare căreia de răspuns ideal nu-i poate fi decât indiferenţa, nepăsarea, floarea la ureche.

Aşa ar fi, dacă nu ar trăsni conştiinţa uluirii, nedumeririi, spaimei, totuşi: Gata, sunt ca şi mort?! – îţi zbârnâie în scăfârlie, urmat de ultima efuziune de spaimă autentică. După care, în clipa următoare, constaţi că-ţi este în cot de toate, nu mai încerci nici zare de frică. Îţi uiţi numele, chipul, şi nu regreţi că se întâmplă anume astfel. De unde şi inutilitatea – salvatoare, ca o definitivă eliberare, – de a-ţi explica, de ce, cum ai ajuns aici, între cer şi pământ, în zbor, căzător sau înălţător. Pe scurt, problema aripilor şi a simbolisticii lor nu te interesează, de asemenea.

Pentru ca în momentul venitor, sau peste alte câteva clipe următoare, dar ar putea să fie şi – premergătoare, în această situaţie situarea cât mai precisă nemaicontând, – deci, pomenindu-te în leagănul a sute, a mii de braţe, în palmele lor amortizatoare de viteză, anulatoare de catastrofă, de amânare a clipei fatale, de pieire, cum ar veni... Te dumereşti că întreaga urbe, întreaga ţară a(u) întins mâinile să te ajute, să te salveze, alţii, de pe margini, se foiesc în irezistibilă râvnă de a te ajuta şi ei, de a te salva, de a te ferici... Astfel că niciodată să nu mai spui niciodată... niciodată să nu mai spui: pentru totdeauna...

Însă, oricum, odată şi odată, pe când te şi dezvăţasei de a te întreba, de a căuta răspuns la acest niciodată şi pentru totdeauna, eşti din nou ajuns din urmă, atins, întins, – de ceea ce te fereai, de ceea ce doreai să faci abstracţie. Poate că nu te înşfacă, ci doar, uşor, dureros de familiar, îţi atinge umărul. Te întorci, ca şi pregătit să vezi o rudă, un prieten, o fiinţă apropiată, şi în această clipă – ea! Ea îţi priveşte în ochi – Moartea. Sau – tu priveşti în pupilele ei. Aici fără reciprocitate nu se poate. Simplu. Ca în cele mai multe pasaje din Biblie.

Doar ţi s-a părut că viaţa ar fi ceva irepetabil? Sau – repetabilă e?... Pe buze – un surâs de învins. Surâs ce zgârie, ca firele de nisip, pustietatea...

Dar, pe urmă, după, – ce urmează? Surâzi a nedumerire, a nerezolvare... Lehamite, poate. Ah, câţi mai sunt cei ce cred în iad şi rai... Cei ce cred în metempsihoză, în călătoria şi recuibărirea sufletului, în lumi paralele, viaţă fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe... Aşa, o placă uzată, reluată mereu, cu zgâ­rieturi de pisică sau de spini de trandafiri... Cu de toate, cum se întâmplă, de obicei...

Poate că, într-adevăr, nu există nici un fel de sfârşit-capăt. Precum nu a fost şi nu va fi, de fapt, nici un început, nici un fir de pornire. Totul e aşa, în eternitate – ca de la sine, în neştire, nedumerire – de unde, de ce, încotro, omule, lume? O-ho-ho! Aşa, deci, fără sfârşit, fără capăt.

Oricum, se spune că cei care mor încearcă dureri sfâşietoare, însă nu le pot exprima, demonstra, fiind deja paralizaţi, ca şi deconectaţi... Nu se ştie dacă mai ai în gând silogismele probabilităţii a milioane de şanse care ne sunt date după moarte. Dar dacă nu? Nici o şansă, – adică?...

Iar printre stele mişună sateliţi şi nave ridicole, umane... Şi cei dinăuntrul lor se gândesc că nicicând nu vor înceta să existe, să vieţuiască. Pentru că nimic nu se ia din nimic. Astfel că nimic nu poate să şi dispară. Consistenţele rămân, numai că se transformă... Dar, în fond, rămân aceleaşi constituţii celulare – nu, nu e vorba de telefoanele celulare, – constituţii biologice, celulare, ale vieţii, ale formei umane, ca întrupare, meditare...

...Iată de ce, amice, parcă ne înţelesesem, parcă te înţelesesei cu tine însuţi, cu inevitabilul curs, decurs, discurs al existenţei şi inexistenţei să nu spui – niciodată să nu spui niciodată. Aşa cum nimic nu este veşnic. Niciodată nu spune pentru totdeauna. Sigur, orice se poate întâmpla. Niciodată, totdeauna... Aşa cum toate trec, rămânând... Pentru că, în caz contrar, mă gândesc că ne încurci, că ne eşti prea devreme, suflete...

...Nu chiar deseori, dar, totuşi, ţi-a fost dat să auzi aceste cuvinte, aceste sentinţe nimeni nu ştie la ce trebuitoare. Dar parcă – bune la toate...

1