Romanul-thriller sau viaţa la ruleta rusească (Adrian Sângeorzan, Vitali)

Soldaţi americani în Irak patrulează pe străzile din Fallujah. Sunt echipaţi ca nişte extratereştri şi, aşa cum îi vezi, par de două ori mai masivi decât localnicii. Scotocesc fiecare casă, au grijă să nu le scape niciun cotlon mai întunecat. Apoi deodată se aude o detunătură, explodează undeva în preajmă un proiectil. Agitaţie, strigăte, răniţi, cadavre stropite de sânge. Imaginile încep să tremure, reporterul pare a fi şi el parte a grupului, se expune în egală măsură riscului de a fi ciuruit de gloanţe. Secvenţe pe care le-am urmărit de zeci de ori pe CNN, gândindu-ne, măcar o dată, cum ne-am fi descurcat noi într-o situaţie similară. Reportajul e autentic, nu e nimic montat, se trăieşte live, aşa cum vrea şi aşteaptă publicul, ahtiat de scene „tari”, de la faţa locului. Viaţa noastră întreagă a devenit un material televizat şi sentimentul că existăm ni-l dă doar mediatizarea. Teo­reticienii şi filozofii de azi vorbesc de un proces avansat de ficţionalizare a realităţii, care nu mai este trăită ne-mediat, ci doar ca un flux de ştiri şi imagini în transmisie continuă. „Cum arată lucrurile când nu le vede nimeni?”, se întreabă Mircea Cărtărescu în Orbitor. Tulburătoarea sugestie, pe care o găsim în atâtea opere de artă ale epocii noastre, este anume aceasta: să fie realitatea doar un miraj, o hologramă, prefabricatul simţurilor noastre, mai dezvoltate sau mai rudimentare? Nu cumva abia „văzându-le” noi facem ca lucrurile să existe, să capete o consistenţă indubitabilă?

Iluzia se destramă de îndată ce o burniţă rebelă îşi face intrarea în cadru, şi dacă aparatul de filmat nu este protejat de o umbrelă, picăturile ce se depun pe sticla obiectivului te ajută să realizezi că există viaţă şi în spatele camerei de luat vederi. Viaţa de fapt trebuie căutată dincolo de televizor, în spatele monitorului care ne obturează perspectiva. Dramele care se desfăşoară acolo sunt mult mai adevărate şi, paradoxal, devin plauzibile tocmai pentru că nu sunt supravegheate, cunoscute, mediatizate, ci trăite anonim. Literatura merge spre acele zone agreste, chiar dacă, uneori, are ca punct de plecare sindromul, obsesia lumii contemporane – transmisia live.

Asta face Adrian Sângeorzan – un autor român stabilit în Statele Unite: străpunge ecranul ce ne învăluie de jur-împrejur. Este rezident american încă din 1990 (la New York) şi cunoaşte bine diferenţa dintre realitate şi ficţiune. Ştie că nişte personaje literare nu pot fi construite doar din ce ne livrează mass-media, ci prin experienţă directă, şi această convingere îl face foarte „american” în cărţile de până acum. Ţara sa de adopţie, Statele Unite, e un imens creuzet, un „malaxor” cum spune el, care aglutinează biografii dintre cele mai diverse şi contradictorii, le imprimă un alt fel de metabolism, încărcându-le cu energie, cu o nouă motivaţie de a trăi, „scuipându-i” pe „noii americani”, cum face pajura cu voinicul din basmele româneşti, mai frumoşi, mai voinici şi, neapărat, mai norocoşi. Unul dintre aceşti „eroi ai vremurilor noastre” este şi sergentul american din Irak, decorat pentru fapte de vitejie – imaginea sa e postată în colţul ecranului, în timp ce reporterul îi relatează isprăvile: a evadat din captivitatea unor terorişti arabi, salvând viaţa a doi soldaţi ai săi din subordine şi lichidând pe una dintre cele mai fioroase căpetenii Al-Qaeda, care punea la cale ambuscade, plasa maşini capcană în pieţele aglomerate şi pe străzi, folosind drept detonatoare concetăţeni de-ai lor musulmani, şiiţi sau suniţi, nu contează, pentru „sfânta cauză a eliberării Irakului de gheaurii de peste Ocean”.

Din spusele reporterului aflăm, surprinşi, că numele viteazului militar, care era să-şi piardă viaţa în urma încercării sale de a evada şi se află într-o stare foarte gravă, ticsit cu morfină şi conectat la aparate, este Vitali Ahmatov, un tânăr de origine rusă, înrolat voluntar în Marines (infanteria marină americană), şi că editurile se bat deja pentru a-i cumpăra „viaţa aventuroasă”, ce pare un excelent subiect de făcut bani („malaxorul” de care vorbeam, cel care „mestecă” şi recondiţionează destine umane). Şi romanul Vitali al lui Adrian Sângeorzan chiar face toţi banii! Senzaţia cea mai puternică pe care ţi-o dă lectura acestei cărţi este de existenţă palpitantă, la limită, pe muchia prăpastiei: e fascinaţia abisului în care eşti gata să te arunci, dar ceva te mai reţine şi anume plăcerea de a şti că poţi să dai „filmul” înapoi şi să revii, voluptuos, în preajma hăului, ca într-un interminabil tangou cu moartea. Poate de aici şi numele protagonistului, Vitali, soldatul cu care ne-am întâlnit în reportajul de pe CNN – omul trăieşte, paroxistic, de parcă fiecare zi i-ar fi ultima.

Dar s-o luăm metodic. Un adolescent rus, cu vagă ascendenţă evreiască, este extras de propria mamă din mediul familiei, pentru a ajunge în America. Taman la ţanc. La Moscova, în cartierul Lianozovo, blocul din faţa clădirii în care locuia Vitali împreună cu mătuşa Tamara şi unchiul Serghei într-o noapte sare în aer. În explozie piere şi Tania, iubita lui Vitali, cu care acesta petrecuse în ajun clipe de tandreţe chiar în odaia tehnică a femeii de serviciu, unde aşa-zişii terorişti ceceni depozitaseră dinamita. Atmosferă sumbră de ţară în crepuscul, bântuită de spectrul terorismului caucazian (în metrou tinerii ruşi, mai tuciurii la piele, îşi poartă cruciuliţele la vedere, pentru a nu fi linşaţi de conaţionalii lor blonzi şi cu ochi albaştri), devastată de droguri, mafie, prostituţie, infracţionalitate, antioccidentalism şi obscurantism pravoslavnic, dar conservând şi inexplicabilele oaze de dragoste şi umanitate, cum este casa veche din orăşelul Klin, „moştenirea lui Vitali”, acolo unde mătuşa Anastasia a adunat pe pereţi fotografii vechi, cu familii de nobili, târgoveţi din epoca ţaristă şi ofiţeri din Armata Albă, prezentându-i drept strămoşi ai familiei dar, în realitate, cumpărate de la talcioc. Sau cum este bunicul Ahmatov, un ins distins, cu alură de aristocrat, locuind în apropiere de Piaţa Roşie, şi care îşi re-vitalizează existenţa cu o soţie mai tânără cu vreo 25 de ani decât el. Relatarea e făcută la persoana I, naratorul romanului este chiar Vitali, protagonistul, istorisirea sa atrage, ca într-o pâlnie mnemonică, diverse poveşti cu familia sa împrăştiată, un tată emigrat în Gaza, unde este ucis de un glonte rătăcit, şi o bunică Ahmatova care a călătorit în Egipt, a văzut piramidele şi a lăsat un jurnal plin de impresii puternice şi terifiante. Iată, spre exemplu, descrierea unei naşteri, la Klin (între altele, orăşelul lui Ceaikovski). Scena gâlgâie de naturalism, precum o rigolă inundată de pârăiaşe de primăvară: „ – Ai un băiat, Daşenka, auzi, Daşenka, un băiat! M-am apropiat şi l-am văzut acolo zbătându-se între perne şi picioarele Daşei. Mama l-a luat într-un prosop şi l-a pus Daşei peste burta care nu prea scăzuse. I‑au legat cordonul acela, care mergea înapoi între picioarele Daşei, cu nişte aţă pe care o traseră direct din maşina de cusut a mătuşii. L-au tăiat şi au desprins copilul de ea ca pe un măr de copac. S-a făcut linişte şi nu se mai auzeau decât scâncetele nou-născutului care tuşi, sughiţă ca un om mare, după care începu să plângă neomeneşte. Nimeni nu l-a observat pe Serghei, care leşinase în spatele meu atunci când intrase înăuntru. Am încercat să-l ridic însă am alunecat pe apa Daşei şi am căzut peste el. Ne-am ridicat cu greu amândoi.” (pag. 35)

Întâmplări neverosimile se succed cu o repeziciune ameţitoare: Nadia, mama naratorului, reuşeşte în cele din urmă să-şi ducă progenitura la New York, nu înainte ca Vitali să treacă printr-o probă de iniţiere sexuală, oferită de una dintre iubitele lui Gari – şeful reţelei mafiote în care e prinsă şi Nadia. Emigraţia rusească din Brighton Beach, Brooklyn – o altă grădină a lui Dumnezeu. Vitali se adaptează rapid la noul mediu şi îşi recunoaşte fără greş conaţionalii. Unul dintre ei este bătrânul Ivanov, un pasionat navigator pe net, obsedat de teoriile conspiraţiei, sau Vladimir, care-i va deveni şi el un bun prieten şi chiar salvator: „Am ştiut că-i rus nu pentru că ar fi avut sub şapca de baseball unele trăsături slave, ci mai ales pentru felul în care fuma. Numai un băiat rus, crescut într-o mahala rusească, indiferent unde-ar fi fost ea, putea să ţină cu o asemenea dexteritate şi grijă o ţigară aprinsă, cu degetele, cu buzele, cu urechile, în timp ce făcea alte câteva lucruri deodată. Orice ţigară aprindea o fuma până la capăt, chiar dacă apăreau pe parcurs o mie de piedici. N-ai să vezi asta niciodată la un american, care, pe lângă că nu prea fumează ţigarete, n-are nici un fel de îndemânare la viciile aşa-zis mici. Când am început să-l cunosc mai bine, mi-am dat seama că Vladi făcea la fel cu toate lucrurile pe care le începea. Le fuma, le ardea până la filtru. Fără să-şi ardă degetele sau sufletul, care, deşi era de provenienţă rusă, se bătătorise şi se americanizase destul.” (pag. 92)

Adrian Sângeorzan vădeşte o excelentă documentare asupra „debaralei întunecate” a sufletului rus. Bestiarul post-sovietic din  New York reprezintă o privelişte nu mai puţin oripilantă decât cea de la Moscova sau din alte colţuri ale destrămatului imperiu. Escrocherii, delapidări, false servicii de consultanţă, asigurări suspecte contra accidentelor auto, „tunuri” financiare, meciuri de box care se lasă cu execuţii sângeroase… Protejat şi sponsorizat cu banii mafiei ruseşti pentru a merge la colegiu, Vitali va trebui să-i întoarcă serviciile boss-ului Mişa Korbatov, aducându-i de la Moscova un pumn de diamante… în stomac, înghiţindu-le, pentru a înşela vigilenţa vameşilor americani. Eroul nostru e bătăuş, fatalist, sfidează cutume şi ipocrizii sociale, se scufundă în mocirla drogurilor şi a desfrâului. Din când în când, mai intervine brutal şi Istoria cea mare, tulburând obişnuitul mers al lucrurilor – Vitali e unul dintre martorii anonimi ai prăbuşirii turnurilor gemene din New York, pe 11 septembrie, şi relatarea sa, făcută la firul ierbii, ne aduce pe limbă praful alb care înecase oraşul în acea zi fatidică. Biografia personală a lui Vitali intră la rândul ei într-o fază de turbulenţe acute: aflat sub influenţa drogurilor, comite un accident de maşină, din care are norocul să nu moară nimeni, ajunge la puşcărie, scapă pe cauţiune (care e plătită de Korbatov), îşi loveşte mama, e complet deraiat. Urmează o perioadă de reabilitare dură, impusă de cei apropiaţi, când încearcă să scape de nebunia drogurilor în deşertul din Nevada şi Utah, unde îl reîntâlneşte pe Vladimir, amicul său rus de la New York, căzut mai devreme în aceeaşi genune, din care acum îi ajută să iasă pe alţii ca instructor într-o tabără de reeducare prin abstinenţă. Între timp, Nadia, mama lui Vitali, e condamnată la 4 ani de puşcărie, scăpându-l pe Korbatov de pedeapsă, însă mafiotul îşi va plăti până la urmă crimele, pierind într-o reglare de conturi între clanuri, regizată de bătrânul Ivanov, care nu i-a iertat asasinarea boxerului Dmitri, bunul său prieten. Vitali nu are astâmpăr. În Irak, înrolat voluntar în armata americană, va trăi cea mai teribilă aventură a vieţii sale, care s-ar fi putut sfârşi trist pentru el. Şi toate acestea – binele şi răul – le face aproape fără nici o reflecţie, de parcă şi-ar fi complet exterior sieşi, complet indiferent.

Dumitru Radu Popa observă în prezentarea de pe coperta a IV-a a cărţii că avem de a face cu un clasic Bildungsroman. Eu l-aş califica mai degrabă ca un roman al pierzaniei decât al formării. Cronica unui joc la ruleta rusească. Relatarea e seacă, lapidară, „gâfâită”, fără înflorituri stilistice care să îngreuneze ritmul. Just action. Pentru Adrian Sângeorzan scriitura nu e doar „mod de întrebuinţare” a unui destin ficţional, ea susţine convenţia narativă. Pentru că ceea ce citim, ceea ce avem în faţa ochilor este deja „literă de manuscris”, e cartea pe care o scrie Vitali. O scrie la Klin, în Rusia, unde se întoarce după o lungă perioadă de spitalizare şi convalescenţă, împreună cu iubita sa, Alina, o basarabeancă din New York, reeditând un cunoscut scenariu (aici, de bună seamă „clasic”), cel al „rădăcinilor regăsite”. Îşi scrie viaţa, încercând să-i dea un rost, după ce a refuzat un contract de 20.000 de dolari, oferit de o editură americană. Are o viaţă de trăit, nu de „vândut”… În spatele propoziţiilor scurte, nervoase, citim caracterul personajului, atitudinea sa faţă de semeni şi relaţia cu realitatea – „filtrată” nu numai de droguri sau alcool, ci determinată şi de „sălbătăcia” sa structurală, imposibil de îmblânzit. Vitali îşi joacă zilele la ruleta rusească, iar noi îi urmărim mişcările, paralizaţi în scaunele noastre, cu ochii pironiţi pe încărcătorul revolverului.

O lipsă de ostentaţie programatică. O scriitură din care parcă a fost evacuată orice urmă de egocentrism auctorial. O lume captivantă, debordantă, clocotitoare, de thriller cinematografic… Nu ştiu cât de departe a vrut să ajungă Adrian Sângeorzan cu Vitali – americanii au obsesia drumului, a cursei, plăcerea to be on the road – dar pariul autenticităţii l-a câştigat.

____________________

Adrian Sângeorzan, Vitali (roman). Bucureşti, Editura Curtea veche, 2008.

1