Un reportaj de la ţară

Citesc din cartea Irenei pe care mi-a lăsat-o pentru o bibliotecă germană din Chişinău. Cartea este despre falsele mituri care au apărut recent în lumea din Est. Inge crede că lumea răsăriteană e pe cale de a-şi crea un nou mit, unul despre occidentali. Acest mit nu face decât să-i inhibe şi mai tare pe oameni. Concluzia este că resursele răsăritene se află într-un echilibru: mai întâi de toate, în forţele proprii şi apoi în speranţa că Occidentul civilizat le poate rezolva pe toate, ca şi cum ar fi avut o baghetă magică.

Irena, o ziaristă de la ziarul münchenez  Süddeutsche Zeitung, a sosit la Chişinău pentru un reportaj şi mai are câteva zile la dispoziţie. Ea este scriitoare şi totodată ziaristă specializată în „locurile fierbinţi” ale lumii contemporane. După Cecenia şi-a luat bilet spre Chişinău. A găsit un oraş liniştit sau aparent liniştit. În orice caz, un oraş în care nu se trage. S-a învârtit câteva zile printre ziarişti, oficialităţi şi opoziţie, apoi a vrut să meargă undeva în provincie pentru a lua pulsul ţării. Am ales, aproape instinctiv, o comună din centrul Moldovei, unde sper că mai locuieşte femeia pe care am iubit-o acum vreo 15 ani. Singura mea dorinţă pe care i-am mărturisit-o Irenei a fost să închiriem o maşină mai luxoasă, de preferinţă un sedan. Îmi plăceau berlinele la acea dată: cu un design simplu şi etern. În limitele financiare disponibile, am optat pentru un Passat bleumarin.

Am mers o vreme în linişte. Priveam şi eu cu oarecare curiozitate peisajele deluroase din ambele părţi ale şoselei. Este bine că occidentalii ne mai scot din găoace. Cineva mi-a spus că peisajele noastre seamănă mult cu cele din Toscana.

Irena mă roagă să închid puţin geamul meu. Mă prefac că nu aud sau nu înţeleg bine ce vrea. Mă dau uşor înspre ea şi o privesc în ochi o frântură de secundă. Ea face parte din acea categorie de femei cu ochi mari şi fruntea înaltă, proeminentă. Părul e de o culoare indecisă, între un blond închis şi un şaten decolorat. Nu ştiu dacă e frumoasă, dar cu siguranţă că nu e urâtă.

- Când mergem în Transnistria? o întreb pe Irena.

- Poate chiar mâine.

Tăcem. Drumul nu este lung, dar fiind prost, trebuie să mergi încet, atent la hopuri. Ca să mai sparg tăcerea, încerc să-i vorbesc ceva. Cum nu am un plan anume, nimic conturat în prealabil, îi vorbesc despre specificul polietnic de la noi. Nu sunt un specialist care să aibă o teorie aşezată, ci creez pe loc o imagine, aşa cum îmi apare înaintea ochilor acum, în clipa de faţă. Nu ştiu ce voi crede mâine, căci problemele de la noi sunt asemenea unor pazzle-uri care se fac şi se desfac în permanenţă.

Irena mă întreabă dacă în materialul său poate să facă vreo referinţă la mine ca sursă.

- De ce nu, îi răspund aproape maşinal.

Pe drum mă gândeam mereu la această întâlnire ciudată şi inutilă cu o fiinţă pe care nu am văzut-o de atâţia ani. O voi recunoaşte? Va da curs acestei întâlniri inopinate şi poate deplasate?

Am ajuns la destinaţie când era între dimineaţă şi amiază. La acea oră în sat se mai observă o slabă animaţie. Peste zi, viaţa se stinge. Nu-ţi dai seama ce se întâmplă, unde dispare lumea.

Prin sat şofam încet, cu prudenţă. Doar gropile pronunţate, ca nişte pălării cu borurile largi, mai aminteau de asfaltul de odinioară. Cuvintele odinioară, odată, cândva ne va fi dat să le mai auzim în cursul acestei zile.

Nu ştiam unde să acostăm: la bufet, la magazin sau la vreo piaţă, acolo unde mai colcăie lumea. Până la urmă am oprit lângă şcoală. Cineva ne-a spus că profesorii au o şedinţă şi într-adevăr am văzut în faţa şcolii multă, pentru vară şi caniculă, agitaţie. Am hotărât să aşteptăm pe coridoare până adunarea va lua sfârşit. Brusc, Irena renunţă şi aproape că mă trage de mânecă să discutăm cu personalul de serviciu. Ştiam că vom auzi nostalgia după trecut: nimic nu se poate face acum, nimeni nu e în stare de ceva, ferice de cei tineri că pot pleca undeva peste hotare. Irena încerca să facă eforturi disperate să-i readucă pe oameni la tema zilei care era, cel puţin pentru dânsa, altceva decât evadarea. Tocmai asta încerca să dezvolte în cartea ei Falsche Mythen. Ştiam că aceste eforturi o costă, o epuizează şi nu are nicio datorie să o facă. Într-o zi mi-a spus că de atunci de când vine regulat în Est şi-a asumat rolul ingrat de înger salvator. În plus, în toate aceste zile de când mă plimbam cu ea prin Chişinău mi-a povestit suficient despre problemele cu care se confruntă acasă. Mi-a zis odată, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, că ea nu are o Germanie în care ar putea pleca să lucreze ca baby-sitter şi apoi să se întoarcă acasă cu bani. Trebuie să se descurce pe loc. De la lună la lună. Acum pe drum încoace, când mă gândeam la ale mele, o priveam cum stă ghemuită în maşină, retrasă, poate blazată şi obosită de căldura ascendentă. Doar un intelectual e în stare să înţeleagă aceste izbucniri bizare ale unei germane „nemulţumite” de patria ei.

Irena mă întreabă cum poţi să-ţi dai seama că ai în faţă un vorbitor de limbă română sau unul de limbă rusă. E o întrebare pe care mi-au pus-o şi alţi occidentali. Ei intuiesc că rănile Moldovei post-sovietice sunt foarte profunde, greu de văzut la suprafaţă.

Am discutat apoi cu pedagogii demoralizaţi care se deosebeau de personalul auxiliar doar prin faptul că încercau să-şi exprime deziluzia de o manieră mai elegantă. Traduceam, aproape mecanic, momentele pe care Irena nu le pricepea, mai ales din cauza specificului local.

Am ieşit din şcoală eliberat de o greutate insuportabilă. Unele profesoare şcolare s-au lăsat convinse de Irena şi şi-au zis măcar atât: că a vorbi e puţin, trebuie trecut la acţiuni, oricât de mici ar fi. De exemplu, o doamnă a zis că i-a organizat pe câţiva copii din mahala într-o acţiune de curăţare a străzii. Una singură a rămas imobilizată în trecut debitând invariabil că atunci era mai bine. Era absolut ridicol să-i spun acum Irenei că tipa era o simplă educatoare fără studii.

Şcoala era situată sus, pe un dâmb. Coboram scările spre maşină când între oamenii care se împrăştiau am văzut-o pe Olivia. Nu se schimbase semnificativ, aşa că am recunoscut-o uşor. Avea aceeaşi piele smeadă şi aceiaşi ochi galeşi ce te tratau cu o indiferenţă ucigătoare. Poate devenise mai matură, cu formele mai pline. Poate îşi modificase caracterul, dar asta nu mai aveam cum să aflu. Speram să nu mă fi schimbat nici eu prea mult în ochii ei. Mergea legănat sau apăsat, nu ştiu cum, sau mi se părea mie că are un mers deosebit. Dar acest mers care îl deosebeşte pe fiecare om a făcut posibil un salt în timp.

Mi-am amintit cum stăteam amândoi sub crengile joase de vişin de la gazda ei. Prima dată venisem la întâlnire îmbrăcat total inadecvat: cu cămaşă albă şi cravată neagră. Soţia mea ar zice maliţios că m-am înfăţişat ca un mire. Era o după-amiază la fel de toridă ca şi aceasta. Am mers la râu de vreo câteva ori. Îi atingeam pielea vânjoasă de fată ce practică sportul. Luam casetofonul cu muzică italiană de la festivalul San-Remo descoperit la noi atunci. Nu am făcut sex cu Olivia.

Acum stătea în faţa mea, cu mâinile lăsate în jos, nu fandosită ca în ziua când ne-am luat rămas bun, ci dezar­mată ca în ziua când am cunoscut-o. Stăteam pe treptele din ograda şcolii care coborau undeva spre centrul satului. Eram în acea clipă ca doi exilaţi în propria ţară. Este senzaţia mea cea mai vie. Nu ştiu ce simţea Olivia. Ea purta un fel de chimono, cu cordele fine legate sus aproape de gât subliniind şi mai tare umerii săi robuşti.

Nu ne-am dat mâna, după obiceiul occidentalilor. Irena, îmbrăcată cam occidental, într-o haină lungă cu trenă, mă privea de lângă maşină, probabil dezamăgită, căci eu i-am spus că acest obicei de a da mâna cu o doamnă a pătruns de mult la noi. Trebuie să fiu mai atent cu ea. Ziariştii au şiretlicurile lor de a-ţi strecura întrebări pe neobservate, aşa ca printre altele, apoi să te citeze cu răspunsuri în ziar, încât să te întrebi la lectură dacă tu eşti acela care ai spus.

Nu am întrebat-o pe Olivia cum o duce în aceste vremuri deloc simple. Cu atât mai puţin mi s-a părut lipsită de sens curiozitatea de a afla despre familie, despre copiii care pot fi mari sau despre soţul care poate fi undeva alături.

Era cald. Sufocant de cald. Stăteam în soare. M-am rotit cumva ca s-o protejez de razele solare ce îi cădeau nemilos pe faţă. I-am întins un plic lipit şi i-am zis:

- Ia, te rog! Nu refuza! Ai să-ţi cumperi ceva pentru tine. Numai pentru tine. Auzi?

M-a mirat mult această familiaritate deşănţată. Însă nu se putea da înapoi. Făcusem clic. Evenimentul se declanşase. Ea a încercat să riposteze, cum era şi de aşteptat când a înţeles că în plic sunt bani. Eu am făcut un pas energic îndărăt, încât plicul să atârne în aer. Un stop-cadru de pomină.

I-am pus în plic şi o carte de vizită, aerisită ca stelele funerare ale unor oameni celebri şi modeşti. Nici un titlu, nici o funcţie.

Nu mi-a scris niciodată. Comunicarea cu amintirea e defectuoasă.

O întreb pe Irena, în maşină:

- Cum e? Materialul tău prinde contur?

M-am întors acasă târziu. Nu aş putea spune că eram distrus, că totul a fost un eşec. Eram obosit. M-am culcat pe la zece şi ceva, devreme pentru anotimpul verii. Nu se întunecase încă bine. Dar nu am putut să adorm. Era presiune atmosferică scăzută. În plus, în casa vecină cânta o muzică rusească şi nu existau semne că se va opri în curând. Am închis ferestrele şi am adormit totuşi. M-am trezit pe la o bucată de noapte în lumina fulgerelor şi în aceleaşi acorduri de country rusesc.

Citesc portretul psihologic al femeii noastre tinere pe care l-a făcut Irena şi pe care mi l-a trimis prin e-mail: „Die Freude an Mode, Aestethik und Jugend kippt schnell um. Die enge Kleidung trägt Frau angespannt als Statussymbol, als soziales Gebot, um ihr Gesicht zu wahren. Sie sagt damit: „Es geht mir gut, ich lasse mich nicht gehen, also bin ich”. Ihr Gesicht verliert sie anderswo, sie gibt dem Sexhändler ihren Pass ab, als liege im Akt der Depersonalisierung schon die Verheissung der Erfüllung. Die junge Frau kommt aus dem Mangel an sich, und wo sonst als in der Fremde soll er behoben werden. Flieht auch vor dem festen Druck der Familienhand und vor der monolitisch geprägten Gesellschft – das Dämmerlicht des Stripteaselokals mag ihr als ein Lichtblick der Autonomie erscheinen. Früh geübt dem fremden Willen zu gehorchen, sich selbst entfremdet, auch ihrem Körper, den sie zur Begutachtung den Blicken ausliefert, schliesst sie sich in der Obsession ein, körperlich zu gefallen, als Körper gefügig sein zu müssen und aus diesem Gehorsam Kapital zu schlagen. Eine Aufklärungskampagne ersucht die nationale Tragödie aufzuhalten. Die in den Städten hängenden Plakate: „Du bist nicht Ware” preisen ex negationem das Selbstwertgefühl an, diese Mangelware”.

Să aibă dreptate? Recunosc stilul Irenei de a fi sinceră şi de a găsi nişte explicaţii proprii, un stil firesc pentru o persoană care a absolvit „Philosophie und Psychologie”.

Într-o seară, mă sună Irena din Germania şi îmi spune ca şi cum scuzându-se: