Cafeneaua de la Podul Înalt

Ruperea relaţiei cu Iuliana, acu’ trei ani (o ceartă pe  motive de gelozie), m-a făcut să părăsesc (cine ştie pentru cât timp?!) oraşul natal, Piatra. Locurile unde am văzut lumina zilei, unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei (c‑aşa se spune!), unde am absolvit şcoala generală, iar după doi ani de cătănie (gardian la o puşcărie din Ivanovo), şi studiile universitare. Eram răvăşit de conflictul cu Iuliana, aşa că am lăsat totul: mormintele părinţilor, decedaţi prematur într-un stupid accident de maşină, apartamentul cu trei camere din centrul oraşului, visele, prietenii şi postul de redactor-şef al unei importante reviste locale. De-altfel, era un post pentru care am luptat mult. La un moment dat părea să fie chiar visul vieţii mele. Odată ce obţinusem acel post,  credeam că viaţa mea s-a aranjat destul de bine şi că providenţa, iată, a fost generoasă. Dar toate, într‑o zi, s-au dat peste cap. Evadarea de acum trei ani îmi venea mănuşă şi-mi trezea senzaţia unei salvări. Relaţia de doi ani cu Iuliana mă cam obosise. Intrase într-o rutină sufocantă. Cel puţin, aşa-mi părea atunci. Astăzi…

Exact în acea vreme devenise vacant postul de redactor şef la o altă revistă (importantă şi ea) din oraşul Zăreni, aflat la vreo două sute de kilometri de Piatra. Cei de la centru, fiind la curent cu intenţiile mele, m-au întrebat dacă accept oferta. Fără a sta prea mult pe gânduri, am preluat noul post. L-am convins să plece cu mine şi pe Ion Brâu. Oricum, pe el nu-l lega prea multe de oraşul Piatra. Doar anii de studenţie. De baştină era de undeva de la sud. Viaţa de până la Universitate (a devenit student abia la douăzeci şi şapte de ani) a fost şi rămâne, pentru mulţi dintre  noi, o enigmă. Dacă întâmplător aflam câte ceva din acel enigmatic trecut al său (cum ar fi, de exemplu, faptul că a stat închis nouă luni în penitenciarul de la Codreni), întrebându-l de ce nu mi-a vorbit şi mie despre acel lucru, că doar suntem prieteni de atâta amar de vreme şi, pe deasupra, îi sunt şi şef, avea obiceiul să spună, zâmbind ştrengăreşte: „Nene, eu sunt băiat crescut la ţară, aşa că nu vorbesc neîntrebat”.

Trei ani… Au trecut ca o goană nebună, contra cronometru, printr-un labirint. O goană spre nicăieri. Ceva mi-a lipsit întotdeauna ca să intuiesc calea cea bună. Nu, nu, la revistă totul mergea destul de bine. Războaie duceam doar cu mine. Nu-mi puteam găsi un echilibru sufletesc. Ceva îmi lipsea. O vreme nu mi-am putut da seama ce anume. Acum ştiu. Îmi lipsea Iuliana. Sunt sigur de asta. În ultima vreme am sunat-o acasă de mai multe ori dar n-a răspuns nimeni. De câteva ori telefonul a sunat ocupat. Asta mă făcea să cred că era acasă dar nu dorea să răspundă la apelurile interurbane. Sau poate greşeam eu. Poate că în acelaşi timp o mai suna cineva şi de aceea telefonul arăta ocupat. Apoi, într-o zi m-am hotărât s-o sun la şcoală, unde preda franceza. O voce de bărbat mi-a spus că nu mai lucrează acolo. Ştiţi cumva unde a plecat? Nu ştia. „Sunaţi-o acasă. Dacă nu-i ştiţi numărul, pot să vi-l dau. Se mai păstrează în agenda noastră”. Nu, nu, am spus eu, vă mulţumesc mult, şi-am închis. Tot pe atunci au ajuns la mine nişte vorbe cum că Iuliana ar avea o relaţie cu Dorin Viţu, care mi-a fost coleg de facultate. Puteau fi doar nişte zvonuri. Speram foarte mult că anume aşa stau lucrurile. Dorin s-a căsătorit pe vremea studenţiei, cred că pe la anul trei. Mireasa era cu doi ani mai mare ca mirele şi era studentă în anul cinci la medicină. S-au veselit cu toţii la nunta lor. Dar peste un an şi ceva, într-o primăvară, s-au despărţit. Sofia, c-aşa o chema pe soţia lui, a trebuit să-şi urmeze părinţii în Israel. Destinaţia lor adevărată o cunoştea doar Dorin. Ei îşi luaseră bilete pentru Paris. În instanţe declaraseră că vor să se stabilească în Franţa, la nişte rude. Dorin ar fi dorit să plece şi el cu Sofia, care nu-şi închipuia viaţa fără el, dar cei de la interne, invocând o mie şi unu de motive, nu i-au eliberat paşaportul pentru străinătate. Într-un fel, Sofia şi părinţii ei au jertfit totul numai să poată părăsi Uniunea Sovietică. Sofia nici nu reuşise să termine facultatea. Teza de licenţă urma s-o susţină în luna iunie a aceluiaşi an. Dar ce mai conta. Un timp Dorin a mai primit scrisori de la Sofia, de două sau de trei ori au vorbit la telefon. Îl suna deja din Tel Aviv. Îşi spuneau lucruri neesenţiale, banale. Ştiau că apelurile venite din străinătate sunt ascultate. La ultima discuţie a rămas surprins să observe că româna Sofiei avea deja un mic accent. Apoi încet-încet relaţia lor s-a stins. Scrisorile au încetat să mai vină. Se înteţiseră şi luptele în fâşia Gaza, iar tatăl Sofiei, medic-chirurg, s-a înrolat voluntar şi a plecat pe front. Cine ştie ce s-o fi mai ales de ei.

De multe ori mă pregătisem să plec la Piatra, însă de fiecare dată renunţam. Ceva mă oprea, o frică inexplicabilă. O teamă ascunsă pusese stăpânire pe mine. O teamă că ceva grav ar putea să se întâmple, ceva care m-ar demola. Apoi mi-a venit ideea să-l trimit î­ntr‑o delegaţie pe Ion Brâu, care între timp se căsătorise şi nu pierdea niciodată ocazia să-mi mulţumească că l-am luat cu mine la Zăreni (o fată atât de frumoasă şi de bună cum este Mihaela lui n-ar fi găsit niciodată la Piatra şi nici în alt colţ de lume). Oricum, apăruseră şi nişte mici neînţelegeri între redacţia noastră şi redacţia revistei de acolo, la care eu fusesem redactor-şef. Drepturi de autor sau ceva de genul acesta. Revista din Piatra preluase nişte fotografii din revista noastră. Despre acest „împrumut” a aflat autorul acelor fotografii, care pretinde că i-a fost violat copyright-ul. Bineînţeles, că şi revista noastră ar fi normal să ceară despăgubiri… Ion urma să plece a doua zi, pe la opt, să rezolve problema. L-am rugat să facă tot posibilul să afle ce mai face Iuliana. Dacă e cu cineva. Am convenit ca a doua zi, dimineaţa, înainte de plecarea lui, să ne vedem la redacţie.

Când am intrat în birou, Ion Brâu mă aştepta deja. Întârziasem cam un sfert de oră.

- Bună dimineaţa, Ioane!

- Bună, şefu’! Ai somn dulce…

- N-am prea dormit toată noaptea…

- Eu, ce să spun, nu mă plâng, numai că în ultima vreme visez multe. Fel de fel de coşmaruri. Nopţile mele sunt repetiţii generale pentru întâmplările de a doua zi, care-mi confirmă visele. Şi visele astea nenorocite îmi vin ca pe bandă rulantă.

- Mai du-te şi tu la biserică.

- Să ştii că e ceva ereditar.

- Ce vorbeşti?

- Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, ţin minte, de multe ori se plângea că are coşmaruri. A fost şi s-a spovedit şi la biserică. Nimic. A venit preotul la noi acasă, a dat peste tot cu agheasmă, dar... aşa şi a murit plângându-se că vede mereu coşmaruri.

- Şi ţi se întâmplă de mult? Nu mi-ai spus nimic până acum…

- De doi sau trei ani. Vrei s-auzi ce-am visat azi, înainte de a mă trezi?

- Dacă nu ţine cât un roman, dă-i drumul.

- Spun şi plec. Eşti şi tu implicat în visul meu.

- O-o, m-ai făcut curios.

- Diana să-mi completeze delegaţia.

- E gata de-aseară…

- Fii atent. Se făcea c-am ajuns în oraşul Piatra. Stând în faţa autogării, mi-am zis că primul lucru pe care ar trebui să-l fac e să trec pe la revistă şi să descurc acele probleme, iar după masă… Mi-au mai rămas şi mie nişte vechi cunoştinţe pe-acolo. Am intrat în incinta redacţiei. Toate erau aşa cum le lăsasem acum trei ani. Uşa de la intrare, cu mânerul un pic îndoit. Culoarul lung, cu duşumeaua acoperită cu linoleum à la parchet, ros şi pe-alocuri puţin bulbucat, tapetul uşor creponat, de culoare verzuie, spălăcit şi el. O linişte asurzitoare plutea peste tot. Nu se auzea nicio mişcare. Nici o voce. Dar nu. Era doar o primă impresie, falsă. Din birouri se auzea ţăcănitul unor maşini de scris. Trăgeam de uşi, dar toate erau încuiate. Ţăcănitul nu contenea iar eu în zadar încercam să găsesc vreun birou descuiat. Toate erau închise. Bătăile în uşi şi strigătele mele nu opreau în niciun fel acel ţăcănit. Apoi m‑am apropiat de o uşă de după care nu se auzea niciun zgomot. O linişte totală, în contrast cu ţăcănitul puternic, sâcâitor pe care-l auzisem până atunci. Am simţit că se întâmplă ceva cu mine. Faptul că din spatele uşii nu se auzea acel ţăcănit de maşină de scris m-a făcut să cercetez cu mai multă atenţie acea uşă. Avea o tăbliţă: Cafeneaua „Două inimi”. Program – de la 10-00 şi până la ultimul client. Ce-i asta, mi-am zis. Ce caută o cafenea în incinta unei redacţii. Şi de când? Pe timpul nostru cam pe acolo era cabinetul redactorului-şef, adică al tău. Cabinetul mai avea şi o anticameră. Am apăsat mânerul cu atenţie, a cedat. Am deschis uşa şi am descoperit o sală cu mese. Pe dreapta era un bar. Sala părea topită în obscuritate, nu se vedea niciun client. N-a ieşit nimeni să mă întâmpine, să mă întrebe dacă doresc să comand ceva. Am scrutat cu privirea sala până departe. Nu era chiar goală. La o masă din celălalt capăt al încăperii am observat două chipuri. Am crezut că poate sunt doi chelneri. M-am apropiat de ei în ideea să comand poate o cafea. Dar nu erau chelneri. Erau…n-o să mă crezi: Iuliana şi cu Dorin Viţu. Le-am spus „Bună ziua” şi le-am dorit „Poftă bună”. Iuliana nici măcar nu şi-a întors privirea spre mine. Tot timpul se uita doar la Dorin. Acesta m-a privit de câteva ori dar n-a dorit nici el să schiţeze vreun gest, nimic. Înţelegi, nimic. Le-am spus că sunt Ion Brâu. Ce, nu mă recunoaşte, nu mă recunosc? Am petrecut atâţia ani împreună. Ei continuau să tacă. Era o situaţie stranie şi mă simţeam tot mai penibil. Văzând una ca asta, m-am hotărât să plec, dar în aceeaşi clipă Dorin s-a întors spre mine şi mi-a zis: „Să-i spui lui Victor, adică ţie, să ne lase în pace. Aşa să-i spui. Şi să n-o mai sune pe Iuliana. Ai înţeles?!” N-am reuşit să articulez vreun cuvânt c-a … sunat deşteptătorul. Acesta a fost ultimul meu coşmar.

- Ciudat, am spus eu cu jumătate de voce.

- Gata, plec. Dimineaţa sunt mai multe curse spre Piatra.

- Stai un pic. Nu pleci nicăieri.

- De ce? Ce s-a întâmplat?

- Nimic grav, pur şi simplu azi am nevoie de tine aici. A intervenit ceva, aşa că…

- Bine, şi cu bagajele ce fac?

- Nimic. Le păstrezi pentru o altă delegaţie…

- Şi mâncarea la pachet?... Mi-a pus Mariana nişte plăcinte de să-ţi lingi degetele…

- Bine, bine, le mănânci la prânz.