Cunoaştere şi credinţă

Adepţii raţionalismului consideră că atunci cînd adevărul este exprimat sub o formă inteligibilă, acest adevăr este credibil în mod necondiţionat. Cu toate acestea, uneori se poate întîmpla ca, aflîndu-ne chiar şi în faţa revelaţiei supreme sau a adevărului ştiinţific absolut, să nu dorim să le acceptăm. Acest aparent paradox reprezintă de fapt o sabie cu două tăişuri. Într-un sens, el asigură libertatea individuală şi prezenţa în fiecare om a unei părţi invulnerabile la toate forţele din lume. Libertatea de autodeterminare persistă indiferent de forţele de convingere implicate.

Această stare de fapt ne condamnă, în acelaşi timp, la o indeterminare perpetuă. Seneca afirma că nu există blestem mai mare decît cel de a nu fi niciodată satisfăcut, totuşi chiar şi nedeterminarea poate constitui un mod de viaţă. Să nu ştii niciodată nimic la sigur, să fii mereu deschis pentru noutate şi schimbare ar fi o existenţă pasionantă. O lume plină de surprize în care orice este posibil, un teren de explorare inepuizabil, iată modelul utopiei perfecte. Indeterminarea totală este probabil cel mai înalt grad de libertate.

S-ar putea ca unica formă de determinare spre care tindem să fie cea de „a şti la sigur că nu ştim nimic”. În timp, unica constantă este schimbarea. Aceasta înseamnă că nu vor exista nicicînd situaţii de impas insurmontabile. Natura va găsi întotdeauna o soluţie. Prezenţa în lume a elementului incognoscibil şi indeterminat apare astfel ca o necesitate vitală. Un viitor şi un destin absolut previzibil ar echivala cu o sclavie perpetuă pentru spiritul uman. Nu întîmplător eliberarea de lanţurile predestinării şi ale cauzalităţii (karma) ocupă un loc central în preocupările disciplinelor spirituale orientale. De altfel, pericolul pe care-l exercită oracolele şi preştiinţa a constituit şi una din temele abordate în romanul science-fiction „Dune” al lui Frank Herbert, despre care am mai scris în spaţiul acestei rubrici. Şi logica rigidă ascunde anumite pericole. Firul deducţiei îl poate conduce pe om la propria distrugere, care se poate dovedi a fi foarte logică.

Imprevizibilul face parte din esenţa naturii umane, din miezul fiinţei noastre. Profetul indian Sankaracharya a afirmat că toate realizările sînt nesemnificative fără explorarea şi stăpînirea sinelui, ca instrument al cunoaşterii, discriminării şi acţiunii. Acest enunţ ne aduce în memorie preceptul delfic Noscete ipsum. Aflăm aici o conexiune între spiritualitatea orientală şi originile raţionalismului european. Stoicismul latin, reprezentat de Seneca, s-a inspirat din ideile grecului Epicur. Unii specialişti au trasat paralele între beatitudinea epicuriană şi noţiunile buddhiste şi hinduse de Nirvana şi Samadhi.

Cunoaşterea raţională şi experienţa sînt două componente indisolubile care, în ansamblu, revelează adevărata natură a lumii. Dualitatea dintre sentiment şi raţiune este considerată esenţială atît în Occident, cît şi în Orient, fiind enunţată prin termenii Bhakti şi Jnana în sanskrită, dar şi prin noţiunile de philos şi sophia în greacă. Experienţa poate fi transpusă într-o cunoaştere raţională, după cum şi cunoaşterea logică poate oferi un sens raţional pentru devoţiune.

Explorarea sinelui ocupă de fapt un rol important în toate culturile lumii. Religiile oferă principiul periplului iniţiatic ca pe o soluţie la această dilemă a cunoaşterii şi credinţei, ca pe o experienţă vie capabilă să ne facă să dorim să credem. De la transfigurarea creştină pînă la ritualurile de iniţiere ale şamanilor siberieni, la zborurile extatice induse de planta amazoniană yage, la Timpul Visului al aborigenilor australieni, toate aceste experienţe conduc spre o cunoaştere profundă, spre o formă de înţelegere ce nu poate fi exprimată prin limbaj verbal, dar care este simţită ca pe un sentiment de plenitudine şi împlinire. Rămîne incert dacă este necesară sau nu transpunerea acestei experienţe într-o formă raţională, dar în orice caz, ea se presupune a fi superioară oricărei interpretări logice, anume prin faptul că este o evadare din logică.

De regulă, călătoriile iniţiatice sfîrşesc acolo de unde au început. Protagonistul unui periplu se pierde pentru a se regăsi şi tinde să cunoască partea de umbră a lucrurilor. În momentul în care îşi înfruntă antipodul, fie că este vorba de un adversar personificat sau de o forţă impersonală din natura sa interioară, în acest moment de tensiune maximă eroul află un echilibru superior care se menţine în dezechilibrul extrem şi care nu poate fi pierdut. Asemenea cavalerului mitic care răpune dragonul, participantul la periplu îşi învinge nesiguranţa şi după această eclipsă de credinţă el revine cu o încredere redobîndită.

Uneori, credinţa anticipează cunoaşterea şi funcţionează ca o sursă de energie. Religia creştină arată că omul îşi poate atinge împlinirea chiar şi atunci cînd este ghidat doar de ea. Intuiţia credinţei conduce la o confirmare directă a adevărului.

Periplul interior poate avea rezultate la fel de importante ca şi cel exterior. Religia hindusă propune în Bhagavad Gita două căi de realizare spirituală. Prima este cea a acţiunii, iar cea de a doua, superioară, dar şi mult mai dificilă, constă din cunoaşterea, prin practicarea introspecţiei, a unui adevăr interior care sfidează conflictele şi suferinţa lumii materiale. Doctrina Vedanta, considerată drept o formă finală a evoluţiei gîndirii indiene, afirmă că spiritul uman este deja perfect, iar separarea şi multiplicitatea din lume sînt doar o aparenţă (maya), originea suferinţei fiind ignoranţa (avidya). Întregul se conţine în formă latentă în parte şi tot de ce avem nevoie pentru a ne realiza se află deja în noi. Anumite doctrine filosofice indiene afirmă chiar că scopul final al tuturor acţiunilor este acumularea cunoaşterii şi că însuşi procesul cunoaşterii este o acţiune.

Din această perspectivă, periplurile imaginare în care abundă creaţiile culturale din toate timpurile sînt capabile să provoace transformări dramatice prin simpla evocare a acestui adevăr interior. O tragedie antică, o simfonie, un roman clasic sau o pictură din Renaştere apelează la o formă superioară de înţelegere intuitivă.