Limba română în Basarabia – un calvar fără sfârşit

Veşmântul fiinţei noastre la 20 de ani

Cu acest titlu Valentin Mândâcanu publica, acum 20 de ani, în revista „Basarabia”, incendiarul său eseu care a declanşat „lupta” pentru limba română în toiul perestroikăi gorbacioviste. Deşi cenzurat şi trunchiat – fragmentul Alfabetul latin – o sperietoare? fusese de-a dreptul suprimat – textul a produs o breşă în politica lingvistică oficială, demonstrând că limba autohtonilor este în pericol de degradare. Pentru prima dată de la instaurarea regimului sovietic, un lingvist avea curajul să spună că în domeniul limbii materne se ajunsese la o „situaţie catastrofală”.

Starea de lucruri constatată de dl Mândâcanu era alarmantă: nivelul scăzut al predării, învăţării şi cunoaşterii practice a limbii române, numită pe atunci „moldovenească”, rusificarea ei, reducerea drastică a sferelor sale de funcţionare. Totodată, procesul de degradare a limbii era analizat în strânsă legătură cu anihilarea / anularea identităţii naţionale. Conceput ca o polemică cu N. Corlăteanu – care scrisese articolul Etape ale dezvoltării limbii moldoveneşti la indicaţia partidului comunist –, Veşmântul fiinţei noastre demonta întregul eşafodaj „teoretic” al proiectului sovietic de construire a unei noi limbi romanice la est de Prut: caracterul specific al limbii „mold.” în comparaţie cu româna, înflorirea limbii „mold.” în perioada sovietică, funcţionarea sa firească alături de limba rusă, adică aşa-zisul bilingvism armonios.

Dacă vă amintiţi, impactul acestui eseu a fost extraordinar, el a stârnit entuziasmul tuturor. Scriitorii, lingviştii şi, în general, reprezentanţii elitei intelectuale s-au solidarizat din capul locului cu dl Mândâcanu, participanţii la dezbaterea din 1988-1989 susţinându-l cu ardoare. Astfel, C. Tănase şi V. Bahnaru constatau că politica de rusificare începuse cu mult înainte de perioada sovietică, deja în Imperiul Ţarist. Remarcând pentru prima dată faptul că deznaţionalizarea ţaristă a avut drept componentă principală limba maternă a basarabenilor, autorii stabileau o anumită coerenţă între politica lingvistică ţaristă şi cea din perioada sovietică. Dincolo de similitudinile frapante, strategia din perioada sovietică a fost totuşi mult mai subtilă: „Limba mold. era opusă limbii române prin includerea în vocabular a unor creaţii artificiale şi prin excluderea neologismelor de origine neolatină”1, altfel spus, prin limitarea intenţionată/planificată a competenţei lexicale a vorbitorilor, transformându-i în persoane care să nu se poată exprima fluent şi coerent în limba lor maternă. Or, consecinţele acestei politici lingvistice şi scoaterea din uz a limbii au condus, vor semnala alţi participanţi la discuţie, la lipsa limbajelor de specialitate, a terminologiilor în toate domeniile şi la substituirea acestora prin termeni ruseşti, la rusificarea toponimelor şi a onomasticii. Limba de predare în instituţiile de învăţământ superior era rusa, inclusiv la Institutul Agricol din Chişinău, unde 92 la sută erau studenţi moldoveni care, după absolvire, reveneau în satele de baştină. Firmele, inscripţiile, actele cele mai elementare, inclusiv etichetele mărfurilor, biletele de troleibuz erau în limba rusă. Absolut tot spaţiul public era invadat/monopolizat de limba rusă...

În acest context, manifestările de stradă, cenaclul „A. Mateevici” şi dezbaterea publică a problemei limbii au impulsionat o mişcare de protest împotriva situaţiei glotice instaurată de regimul sovietic. De fapt, din perspectivă sociolingvistică, începuse o confruntare deschisă între limba rusă – care până atunci se aflase pe poziţii de forţă, ocupând toate sectoarele de activitate lingvistică din societate – şi limba română, care era un fel de cenuşăreasă la ea acasă. Acest tip de situaţie, numit diglosie sau dominare a unei limbi de către alta, a fost mai mereu conflictuală. Soluţia era deci elaborarea unei legislaţii lingvistice echitabile care să aducă la acelaşi nivel cu limba dominantă şi limba dominată, adică pe cea română, limba băştinaşilor care totuşi, la acea vreme, împreună cu etnicii români din Transnistria alcătuiau 65 la sută din locuitorii RSSM. Acest lucru se pare că l-au înţeles şi guvernanţii comunişti de atunci. De aceea, era într-un fel firesc ca „lupta” pentru limbă şi alfabet să se finalizeze cu adoptarea unor legi. Adoptarea legislaţiei lingvistice la 31 august 1989 a fost o victorie remarcabilă. Actele normative din 1989 prevedeau drepturile şi obligaţiile privind utilizarea limbii de stat, fixau un cadru de principiu şi pentru celelalte limbi, „bilingvismul armonios” nefiind anulat, ci privit dintr-un alt unghi...

Ei bine, ce s-a schimbat în aceste două decenii? A reface traiectul limbii române de atunci până în prezent este o sarcină ingrată, deoarece un sentiment de neîmplinire şi de frustrare te cuprinde imediat ce îţi propui să te dedici acestui demers. Totuşi, o privire critică ne poate ajuta să trecem prin filtrul reflecţiei detaşate cele întâmplate de atunci încoace şi să vedem care este „lecţia” pe care trebuie să o învăţăm după 20 de ani de eforturi sporadice şi de strategii eşuate, după 20 de ani în care limba română şi-a pierdut pe drum motivaţia originară...

Limba română – simbol al independenţei Republicii Moldova

Luat în ansamblu, textul lui V. Mândâcanu a avut un impact nemaipomenit: a declanşat, pe termen scurt, efervescenţa naţională şi a impulsionat mişcarea pentru redobândirea identităţii româneşti. Problema limbii a asigurat atunci coeziunea elitei intelectuale şi a reprezentanţilor noii elite politice moldoveneşti, ceea ce a condus la declararea independenţei la 27 august 1991.

Dincolo de faptul că proclamarea independenţei a fost văzută ca eliberare de sub tutela sovietică, ea a însemnat şi un început de emancipare a limbii române şi recunoaşterea ei în societate. Căci în Actul de independenţă a Rep. Moldova se stipula: „Rep. Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile... privind decretarea limbii române ca limbă de stat”. Prin urmare, denumirea corectă a limbii – româna – a fost votată în parlament prin Declaraţia de la 27 august 1991, recunoscându-se astfel explicit unitatea lingvistică pe întreg spaţiu spiritual românesc.

Din acel moment, limba română devine în R. Moldova, după expresia lui J. Erfurt, un simbol al independenţei. În starea de euforie colectivă de atunci, s-a crezut că limba română îşi va recăpăta propria demnitate la ea acasă, iar odată cu ea, şi vorbitorii săi. Pe scurt, atunci s-a crezut că adoptarea legislaţiei lingvistice va asigura reintrarea pe făgaşul normalităţii a limbii române şi va determina funcţionarea corectă a bilingvismului ruso-român.

Să fim sinceri, mulţi au crezut că se produsese o schimbare radicală de atitudine, că limba majorităţii din republică poate deveni importantă pentru toate categoriile de cetăţeni. Oricum, cert e că este fondată revista „Limba Română”, se înfiinţează Departamentul Limbilor, emisiunile „Cultivarea limbii” devin tot mai frecvente, ciclul televizat „Învăţăm limba română” le oferă alolingvilor posibilitatea de însuşire a limbii, iar în multe localităţi încep să se organizeze cursuri gratuite de română pentru alolingvi...

Însă această stare de lucruri nu va dura mult, deoarece în 1994 vin la putere agrarienii şi reprezentanţii Interfront-ului, oameni fără nici o pregătire profesională în domeniul filologiei, care vor utiliza procedee administrative de comandă şi în domeniul politicii lingvistice2.  Astfel, chestiunea limbii române se converteşte în cea mai vulnerabilă problemă din perimetrul nostru politic şi cultural.

Subminarea statutului limbii române de către... statul independent Republica Moldova

În loc să devină o preocupare constantă pentru noii lideri politici, statutul limbii române începe să fie subminat chiar de... stat. Deşi Academia de Ştiinţe, ca for ştiinţific superior îndreptăţit s-o facă, a confirmat denumirea ei corectă, „guvernanţii comunişti veniţi la putere au căutat să impună – prin măsuri drastice, prin campanii de combatere a adevărului, prin susţinerea moldovenismului primitiv, cultivat atât de impostori ca Stati, cât şi de personalităţi ca Ion Druţă – anacronicele noţiuni staliniste”3. Astfel, în 1994, încep să se spulbere speranţele într-o adevărată schimbare, căci agrarienii, pornind de la propria lor competenţă idiomatică – nu sunt în stare să poarte un dialog elementar nici în una din limbi: nici în rusă, nici în română, limba lor maternă fiind limba de lemn –, revin la politica lingvistică anterioară an. 1988. Adoptând Constituţia, ei stipulează în art. 13 că „pe teritoriul Rep. Moldova limba oficială este limba moldovenească”...

În felul acesta, nu doar că a fost ignorată Declaraţia de independenţă – suportul fundamental al noii statalităţi – ci s-a organizat o „comisie de anchetă pentru a scoate la iveală cauzele conflictului armat din Transnistria de care erau învinuite... forţele politice care au susţinut legiferarea unei singure limbi de stat”4.

Pentru a puncta cronica evenimentelor, să mai amintim că în urma protestelor de stradă şi a revoltei elitelor intelectuale, în sept. 1994 P. Lucinschi, preşedintele Parlamentului, solicită opinia savanţilor de la Academie referitoare la limbă. Lingviştii i-au răspuns prompt: „Convingerea noastră este (...) ca art. 13 din Constituţie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: limba de stat (oficială) a R. Moldova este Limba Română”5. Parlamentul însă a dat cu tifla în lingvişti şi nu i-a păsat de opinia lor.

O altă tentativă eşuată a fost colocviul „Limba română este numele corect al limbii noastre”, organizat de Inst. de Lingvistică al Academiei, de catedrele de specialitate de la instituţiile de învăţământ superior din republică, de Uniunea Scriitorilor şi de revista „Limba Română” la 20-21 iulie 1995, în scopul susţinerii mesajului preşedintelui de atunci Mircea Snegur, în care se făcea propunerea de a modifica art. 13 şi 118 din Constituţia Rep. Moldova, fixându-se denumirea corectă a limbii. Or, participanţii la acest colocviu – filologi, istorici, filosofi, jurişti, cadre didactice din învăţământ, oameni politici din Rep. Moldova, lingvişti din Ucraina şi din Federaţia Rusă – au aprobat rezoluţia în care se menţiona: „noi, participanţii la Conferinţa Limba română este numele corect al limbii noastre, ne adresăm încă o dată parlamentarilor să-şi revadă punctul de vedere, să repare eroarea comisă şi să fixeze în Constituţia Rep. Moldova unica denumire unanim recunoscută în lume a limbii noastre oficiale – limba română.”6.

Am putea aminti, de asemenea, că şi cu alte ocazii, lingviştii s-au adresat politicienilor de la Chişinău: Congresul al V-lea al Filologilor Români de la Iaşi şi Chişinău (1994), Conferinţele naţionale de filologie de la Iaşi şi Chişinău (1992 şi 1993), Conf. ştiinţifică „Limba română şi varietăţile locale” de la Bucureşti din 1994, Congresele Academiei Americano-Române din anii 1994-1996, Colocviul internaţional de românistică de la Tutzing, Germania din 1993 ş. a., însă fără nici un rezultat.

Dar problema limbii se acutizează în februarie 2001, odată cu accederea la putere a comuniştilor. Moratoriul stabilit în 1996 de către P. Lucinschi, fostul preşedinte al R. M., asupra problemei limbii – şi în general asupra problemelor de istorie şi cultură naţională – se suspendă, iar comuniştii revin la ideea limbii „moldoveneşti” ca fiind diferită de română. Or, în perioada mandatului lor electoral a fost adoptată Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova şi s-a editat Dicţionarul moldovenesc-românesc al lui Stati...

În felul acesta, limba română în R. Moldova a devenit obiect de manipulare al unor farseuri politici, varietatea de formule prin care este denumită oficial ducând la o confuzie în rândul vorbitorilor...

Limba şi-a pierdut pe drum motivaţia originară

Declararea limbii române ca limbă de stat nu a însemnat deloc un proiect naţional asumat în mod conştient de politicienii basarabeni, deopotrivă şi de lingvişti, scriitori şi alţi reprezentanţi ai elitei intelectuale, pentru că nu a însemnat eforturi convergente spre ameliorarea stării de lucruri. Victoria din 1989 şi-a pierdut pe drum motivaţia originară, devenind ceva banal, lipsit de semnificaţie. Doar denumirea străzii „31 August 1989” le mai aminteşte unora de acest eveniment...

Paradoxal, la nivelul revendicărilor identitare din anii ’90, impuse de mişcarea de renaştere naţională care a început odată cu perestroika lui M. Gorbaciov, în Rep. Moldova asistăm astăzi la o mişcare regresivă. „Linia” partidului în ce priveşte problema limbii este cea de acum 20 de ani, cu diferenţa că atunci (în iulie 1988) guvernul republicii a acceptat să formeze o comisie specială de experţi sub auspiciile Academiei de Ştiinţe şi a Sovietului Suprem al RSSM, iar acum nu. Celebra Comisie interdepartamentală, întrunind scriitori, lingvişti, alţi reprezentanţi ai elitei culturale de la Chişinău şi Moscova7, a avut ca obiectiv cercetarea problemelor referitoare la istoria, alfabetul şi statutul limbii. Raportul final al comisiei, obiectiv, fundamentat pe argumente ştiinţifice, a avut un rol decisiv în conferirea statutului de limbă de stat limbii române şi a revenirii la grafia latină, exercitând forţa persuasivă necesară asupra conducerii de partid a republicii care a acceptat concluziile comisiei ca fiind irecuzabile...

Va reuşi viitoarea guvernare, ce va rezulta în urma alegerilor din 5 aprilie 2009, să înlăture nedreptatea pe care o suportă limba română în Republica Moldova?

___________

1. V. Bahnaru, C. Tănase, Devoalări parţiale în istoria limbii noastre (1988) în Situaţia sociolingvistică din RSSM reflectată în presa periodică (1987-1989), Chişinău, Inst. de lingvistică al A. Ş. a Rep. Moldova, 1999, p. 311.

2. R. Piotrowski, Limba literară şi alfabetul (1988), în Situaţia sociolingvistică din RSSM reflectată în presa periodică (1987-1989), Chişinău, Inst. de lingvistică al A. Ş. a Rep. Moldova, 1999 , p. 496.

3. M. Cimpoi, Limba rosteşte fiinţa unui popor şi îi dă certitudinea că există ca făuritor de istorie, în Limba română, 2005, nr. 7-8, p. 11.

4. Cf. I. Borşevici, Denumirea corectă a limbii noastre a fost votată în Parlament..., în Limba română, nr. 7-8, 2005, p. 7.

5. Răspuns la solicitarea Parlamentului Rep. Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească”, în Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Chişinău, 1996, p.313.

6. Cf. Rezoluţia conferinţei ştiinţifice „Limba română este numele corect al limbii noastre”, în „Limba română este Patria mea”. Studii. Comunicări. Documente. Chişinău, Casa Limbii Române, 2008, p. 297-298.