purtam pe umăr un înger nehrănit

ceea ce aşteptam nu venea niciodată

                                      pentru Mariana Codruţ

trăiam departe de mare, mă feream de oglinzi

şi de mulţimile care se bucurau şi se rugau

cu aceeaşi fervoare

acum acolo era linişte şi eu puteam să observ:

unul dormea, ceilalţi îi apărau somnul

şi nu se dumereau că el era deja mort,

că avea gura împlută cu întuneric

şi mocnea un abur dulceag şi fertil ce ne umplea casa

(„mortul vivace” am spus despre cel ce – aparent –

                                                            dormea,

şi am adăugat: „pe unii nici moartea nu-i face mai liberi”,

dar am avut grijă să nu fiu auzit)

le eram recunoscător că nu mă cheamă

să stau împreună cu ei

îmi strigau în batjocură, plictisiţi şi ironici,

ca nişte specialişti ai glumei:

acoperă-te cu ceva, stai şi tu la adăpost!

eu sunt dintr-aceia cărora nu le trebuie mult

pot să stau liniştit pe terasă-n grădină şi să citesc,

să ascult cum cresc ierburile şi respiră copacii

şi cum plouă...

– totdeauna e aşa o amiază plină de promisiuni –

stau şi aştept

chiar dacă ceea ce aştept nu va veni niciodată

purtam pe umăr un înger nehrănit

nu-mi puneam întrebări fundamentale

în dimineaţa aceea de sâmbătă

aşa mergeam pe stradă, recitând din Gellu Naum:

„se pare că la capătul tăcerii trece o neorânduială

stârnită de pustiul lumii…”

repetam acest vers din poetul cu care băusem – prin ’93,

în secolul trecut – un ceai în casa lui din Vasile Lascăr
(era şi doamna Liggia, care mă privea cu multă blândeţe, ţinea în braţe o pisică roşcată – atmosferă plăcută, familială, doar că eu am început să tremur când Gellu a răsfoit

cartea mea de poeme despre un personaj în grădina

                                                            uitată…)

acum era devreme şi linişte

purtam pe umăr un înger nehrănit

refuzam să discut cu el

problemele pe care le am eu cu mine

la ce mi-ar folosi? mă întrebam supărat

în ultimul timp mă îndoiesc tot mai mult

că există Dumnezeu

şi asta înseamnă că suferinţa mea

nu are niciun rost…

şi când ajunsesem să-mi pară rău

că nu murisem încă ieri

să nu mai văd şi să simt atât

îmi iese în cale din curtea casei de pe

strada 31 August politicianul emblematic al zilelor   

                                                            noastre

mergea la vânătoare

purta în husă o armă – probabil scumpă,

cât câştig eu într-un an –

era îmbrăcat frumos, cumva elegant-sportiv

părea bine odihnit, interiorizat, abstras

– evident că nu m-a observat –

se gândea probabil cu satisfacţie

că a aranjat cum nu se poate mai bine

treburile politice în Basarabia pentru

următoarele decenii,

iar noi ar trebui să-i fim recunoscători

poate chiar să-i înălţăm o statuie…

îngerul mă părăsise

se făcuse cald, aerul devenise pâslos

– un chin pentru cei cu probleme de respiraţie,

                                                mă gândeam –

eram singur pe strada care semnifica eliberarea noastră

pe ziduri, între reclame, cineva scrisese cu graffiti:

„jos comunismul!” şi „creştinul din portbagaj...”

erau mai multe însemnări, unele de nereprodus, dar asta

am reţinut eu înainte să intru în Casa Scriitorilor

unde era un miros de cenuşă şi oboseală