Eşecurile salvatoare (Marin Mălaicu-Hondrari, Cartea tuturor intenţiilor)

Ţin minte că prima ediţie a Cărţii tuturor intenţiilor (apărută la Editura Vinea, în 2006) mi-a pasat-o, la un târg de carte, Dan Coman, recomandându-mi-o ca pe un titlu care mă va da pe spate. Nu ştiam mare lucru despre autorul ei, îi citisem câteva poezii care nu mă lăsaseră rece, dar nu îndeajuns ca să-mi pot cristaliza o opinie fermă. Am citit atunci micul opuscul glisând superficial peste adâncimile sale şi judecând pripit un text care intra în joc cu garda lăsată şi care nu intenţiona să capteze decât prin francheţea sa.

Marin Mălaicu-Hondrari nu urmăreşte să scrie, aidoma lui Borges, o carte de nisip, ci, mai modest, intuindu-şi parcă limitele, doar o Carte a tuturor intenţiilor, (reeditată acum, într-o înfăţişare mult mai frumoasă, la Cartea Românească). Mă întreb câte astfel de intenţii nu s-or fi pierdut pe drum, câte nu au apucat să se concretizeze în acest volum suplu, de citit, ca o gură de ozon, între două romane obeze. Doar că, în mod repetat declarat, cartea se vrea fluxul unui efort de o noapte, scrisă dintr-o răsuflare, ca o sondare în propria experienţă cu sinucigaşii; e un text ritualic, ca o litanie tardivă, dar tămăduitoare sau, mai precis, ca un prohod livresc, executat cu maximă responsabilitate şi nostalgie, nu pentru liniştirea sufletelor celor plecaţi, ci pentru propria împăcare cu viaţa care a rămas în urmă. De aceea, e greu să ştii cu precizie cum să ieşi în întâmpinarea unui astfel de text, care nu se hotărăşte să-şi susţină ferm un statut: e proză, e poezie, e poem în proză sau ce? La urma urmelor, limitele genurilor nici nu mai contează într-o astfel de carte inundată de melancolie.

Aparent, textul autorului bistriţean coboară din On the Road al lui Jack Kerouac, preluând de acolo modulaţia când detaşată, când nostalgică a naraţiunii, alibiul narativ al călătoriei, folosit pentru a susţine confesiunea protagonistului, de unde şi alura autobiografică a textului; spre deosebire de Dean Moriarty, eroul americanului, prototip al rebelului, simbol al generaţiei beat, dispus să-şi trăiască viaţa la întâmplare, vânând o himeră a libertăţii înţeleasă ca discreditare a sistemului, ca refuz categoric al normelor civilizate, naratorul românului nu face decât să urmărească atingerea unei ambiţii cu discrete reminiscenţe existenţiale: aceea de a scrie o carte despre sinucigaşi. Tânărul, un aliaj între globe-trotter şi căpşunar, pare preocupat excesiv de această temă, pe care o întoarce pe toate feţele, renunţând la varianta unei testări a sa; reia însă, la nivelul conştiinţei, pilda multor apropiaţi, dar şi pe a unor cunoscuţi scriitori care au ales să dezerteze, din indiferenţă sau dintr-un prea mult al vieţii, în acest mod. Deşi la început de drum, el are sentimentul că a consumat mare parte din ce i-a fost dat să trăiască şi că totul nu mai are alt sens decât să tărăgăneze cumva întâlnirea finală cu cei dispăruţi. Se află, altfel spus, într-un punct terminus de la care nimic nu îl mai poate abate. Sau, după cum se va vedea, aproape nimic. „Viaţa mea semăna tot mai mult cu a tatălui meu”, trage el o deloc încurajatoare concluzie. „Ani întregi el păzise silozuri, depozite, ani întregi făcuse planuri pentru mine şi fraţii mei, ani întregi a băut de a stins. El ar fi fost nimerit să scrie o carte a tuturor intenţiilor. Într-un fel, a scris o asemenea carte, pentru că într-o noapte s-a hotărât să nu mai apuce dimineaţa. A băut coniac şi s-a dus să doarmă în fluviu. «Acolo patul nu-i strâmt», zice Celan despre văzduh. Tatăl meu l-a crezut, aşa cum şi Celan s-a crezut pe sine însuşi”. Moartea propriului părinte este un şoc extrem de dur, care poate deschide portiţe nebănuite în conştiinţa tânărului, pentru care suicidul fusese, înainte, simplu prilej pentru bavardaj. O scurtă divagaţie: există în literatura ultimilor ani nume de autori care transformă scrisul într-o terapie autocurativă, care să-i împace cu moartea ori cu manifestările frustrante ale părintelui (de fapt, ce poate fi mai frustrant decât moartea acestuia?): mă gândesc la Radu Vancu, mai ales; dar şi la Teodor Dună, Claudiu Komartin ori T.S. Khasis un astfel de complex îşi anunţă prezenţa.

Uşor-uşor, scufundările autobiografice se încarcă de lirism şi înnobilează ceea ce pare a fi pecetea naratorului şi a celor care alcătuiesc tagma morţilor săi: eşecul unanim, ratarea. Titlul se desface acum ca o carte: e vorba, după cum se poate constata, de o sumă a intenţiilor abandonate în stadiul de proiect. Neduse până la capăt. Tocmai asta conferă măreţie, dar şi tristeţe trecutului. Dar aceste eşecuri rămân promisiuni de onorat, deci obligaţii care impun continuarea.

Ce iese de aici? Nu o carte despre moarte, despre curajul sau laşitatea de a decide asupra instaurării acesteia, ci mai curând una despre fascinaţia literaturii, despre cum falsifică sau, dimpotrivă, cum poate aceasta să acutizeze ideile transformându-le în obsesii. Există aici, ce e drept, o manieră à la Mihai Ursachi de a relativiza ceea ce riscă să devină insuportabil printr-un calmant livresc. Iată-l, de pildă, pe trubadurul nostru declarându-şi intenţiile (nu toate, căci multe îi rămân şi lui necunoscute, intrând în marja de imponderabil pe care textul o impune producătorului său): „Într-o noapte ca asta nu voi avea timp de corecturi. Trebuie să scriu cât mai sec, fără prea multe idei. Ajunge o idee pentru a scrie o carte. Cu de-a sila”. Să fie asta reţeta? Se pare că da… E simplu (vorba vine!): a scrie, dintr-o suflare (metoda recomandată de Poe), într-o singură noapte, o carte despre sinucidere. Nu despre sinucigaşi, ci despre sinucidere; nu e vorba despre intenţia de a o pune în practică, ci de o preocupare care poate părea artificială, deşi nu este, de una care poartă cu asupra de măsură amprente livreşti: „Doamne! Îmi dau seama că se poate scrie la nesfârşit, că se va scrie la nesfârşit, că nici o carte nu va avea puterea de a înfiera literatura. Nici o carte şi nici un gest, fie el acela de a-ţi lua viaţa. E înnebunitor. «Por Dios, cuantas palabras!»”. O fi înnebunitor, dar e şi salvator, căci ceea ce traversează, ca un fir roşu, cum altfel?, confesiunea, este apetitul naratorului de a face literatură din orice, de a se muta, pe cât posibil, în mediul amniotic al textului: „Poate că totul e să-ţi învingi neputinţa de a scrie”, îşi dă el cu părerea la un moment dat.

Astfel stând lucrurile, epicul nu mai slujeşte decât ca simplă convenţie, textul căpătând pe alocuri tensiuni lirice ce ţâşnesc din confesiunea crudă. Terapia e aplicată însă cu bună ştiinţă, devenind salvatoare: „caietul mereu la îndemână, ca un medicament vital. Învăţasem lecţia: atâta timp cât scriam, ţineam moartea deoparte”. Eşecul de a scrie o ultimă carte despre sinucigaşii săi, o carte care să ţină loc de preambul al propriei evadări dincolo îi dă, de fapt, energia de a continua. În mod straniu, personajul-narator îşi extrage resursele tocmai din acest lanţ al ratărilor: intenţiile îi rămân simple promisiuni, ezitări care pretind o răscumpărare. Cât timp mai are o datorie de dus până la capăt, viaţa i se pare suportabilă; ba chiar o datorie de onoare. Ieşirea din criză este la îndemână şi nu constă în aruncarea în golul care, deşi înspăimântă, atrage totodată: „Gestul salvator nu era acela de a-mi lua viaţa, ci de a scrie (chiar de aş fi scris numai despre cei care îşi luaseră viaţa)”.

De sinucis se sinucid în carte doar oamenii mai simpli, mai puţin preocupaţi de filtrarea realităţii prin sita scriiturii, cei care nici măcar nu se sinchisesc să-şi premediteze gesturile, lăsându-le în naturaleţea lor sumbră. Este cazul Mariei del Sol, amică şi gazdă a personajului narator. Ciudat, acesta o analizează ca pe unul din cazurile de sinucigaşi pe care le contabilizează, cu destule omisiuni, pentru cartea sa, nu ca pe o fiinţă umană aflată în colaps psihic, care poate are şanse să fie recuperată. Când am citit prima oară volumul, mi s-a părut că sesizez aici o anumită răceală, a celui care contabilizează moartea celorlalţi cu o ciudată detaşare; de fapt, nu e vorba de aşa ceva, ci de o acceptare a ideii că abia dincolo lucrurile capătă sens. Or, smulgerea din viaţă se poate petrece în două feluri: ori prin moartea propriu-zisă, ori prin captarea acesteia în textul care mortifică. Scriind despre moartea celor dragi, personajul nu numai că se vindecă, dar negociază şi mântuirea acestora. Îi salvează, într-un fel. Şi găseşte resurse să continue, indiferent de câte intenţii neconcretizate lasă în urmă.

Cartea tuturor intenţiilor a lui Marin Mălaicu-Hondrari reprezintă o dureroasă tentativă de curăţenie prin debaralele sulfuroase ale conştiinţei. Asta presupune a te debarasa de artefacte ale propriului trecut şi de a accepta duritatea adevărului. Luciditatea se câştigă doar prin actul scrierii. Cu moartea o poţi da la pace doar înfruntând-o făţiş. Iar acest lucru nu e posibil, mă tem, decât pe terenul neutru care este textul.

____________