Poezia: actualizarea uneltelor şi actualizarea memoriei (Radu Andriescu, Pădurea metalurgică; Svetlana Cârstean, Floarea de menghină)

„Think again! Invalid ori salvat?” (Pe National Geographic)

Radu Andriescu este un nume cunoscut în lirica românească actuală nu numai ca exponent redutabil al Clubului 8 de la Iaşi, ci şi ca autor cu o manieră proprie, inconfundabilă. I-au apărut mai multe plachete de versuri, inclusiv una în Statele Unite (lucru deloc întâmplător), The Catalan within (2007).

El scrie poeme mari, semănând la prima vedere cu ceea ce practica Mircea Cărtărescu în anii ’80 în volumele Faruri, vitrine, fotografii (1980) sau Totul (1985). Şi Radu Andriescu face uz de un inventar aglomerat de lucruri, mici întâmplări ale cotidianului de multe ori anost, referinţe culturale, definiţii, inventar adus la zi prin spoturi publicitare, etimologii, fragmentări, discontinuităţi etc., cum însuşi Mircea Cărtărescu îşi reînnoise recuzita în anii ’90 când a mai publicat poezie. Specific pentru Radu Andriescu este că el face o poezie aşa cum este concepută ea mai ales în spaţiul şi literatura americană într-un sens foarte apropiat de observaţiile lui Alexei Parşcikov (de altfel, citat de Radu Andriescu, cu un motto), sonorizate într-un interviu acordat lui Igor Şevelev: „Ceea ce frapează astăzi la New York este faptul că motivele care stau la baza scrierii cărţilor pot fi cele mai diverse. Nu am în vedere doar cărţile de poezie, ci cărţile în general, non-fiction. O temă care nu a fost abordată devine obiectul unor profunde speculaţii. Poate fi o carte despre haos sau despre o ecuaţie, despre câţiva ani din viaţa lui Einstein, poate fi o biografie neaşteptată, un volum despre aparatele de copiat sau unul antropologic. Cartea nu este scrisă cu un limbaj sec, ci are virtuţi artistice. Aceste pretexte de a scrie o carte ar putea fi considerate în Rusia nepotrivite. În America, actualitatea este înţeleasă într-un sens mai restrâns decât în restul lumii”. Iar poezia nu poate fi decât parte a acestei tendinţe generale pe sol american, dar, vedem, bucurându-se de succes şi pe alte meleaguri.

Poemele lui Radu Andriescu din volumul Pădurea metalurgică nu au un început sau un sfârşit tradiţional, marcat printr-un efect, să zicem, sau măcar printr-o comparaţie memorabilă, cum e cea din Iepuri melaminaţi: „Acum, mă simt / la fel de imbecil ca un poet de curte” (enunţuri discutabile, echivoce sau provocatoare sunt şi în alte texte). Poemul începe, de regulă, cu o aserţiune. În După grindină aceasta este continuată cu altele, fără a se afla într-o legătură apropiată şi obligatorie, constituind astfel un şir de elemente descriptive, înlănţuite în afara unei mize anume, transparente. Aşadar, poemele încep ex abrupto şi tot aşa sfârşesc, fără nici o promisiune. „Nu e o poveste cu morală”, o spune franc ultimul vers din Liceul Negruzzi. Radu Andriescu nu numai că este un poet citadin, în fond cerebral, dar şi un autor care îşi asumă pe deplin cerebralitatea.

Poemul O nouă religie este unul dintre cele mai postmoderne, în care poetul îşi deconspiră, şurub cu şurub, tehnica. „Tăcerile Mirunei”, cu care începe textul, declanşează, punctual, resorturile poemului asemenea ceaiului de la Combray al lui Proust. Scenele sau simplele imagini se desfac unele din altele precum ai decoji o ceapă. Se produce, de fapt, o dezmembrare a poemului pentru a i se vedea măruntaiele. Cum „tăcerile Mirunei” sunt un prilej deconstructivist de a produce un text, tot aşa şi poemul este un prilej de a genera „amintiri”, de a macula foaia albă. Până la urmă, ce-i cu această nouă religie? „Două fire de păr din barba / unui profet virgin”.

Poezia lui Radu Andriescu e un colaj construit abil din cărămizi de realitate şi cărămizi de cultură: referinţele culturale sunt aproape în exclusivitate obscure sau puţin frecventate. E un semn al oamenilor tăbăciţi de carte. Între aceste straturi poetice autorul ieşean îşi strecoară propriile stări şi sentimente, propria identitate: „Sper că nu te superi / degeaba, când spun bătrânesc. Hai că nu mai explic / inutil. Voilà. Tu, probabil, vei fi ajuns / acasă. Am să bp, am să colez pagina / asta într-o misivă, din partea lui Mucho Maas”(Pagina lipsă). Poetul e conştient de faptul că aportul fiecărui autor de artă contemporană nu poate depăşi mărimea unui insert sau liant.

Anglicismele ocupă un loc important în poezia lui Radu Andriescu. În Cu uşa deschisă – un poem inteligent, scurt şi frumos, poate cel mai scurt şi cel mai bun – se narează despre insul de azi, deschis, grăbit printre alţi inşi din supermarket, inşi care nu au timp pentru comunicare, ci doar cel mult pentru o înregistrare pe retină. Poemul e prins cu clamele unei propoziţii englezeşti repetate la început şi la sfârşit: You’re trapped inside my vision. Dar mai sunt şi altele: So fragile! care semnifică o schimbare de perspectivă sau Slender body! care are o funcţie caracterologică şi detabuizantă şi care virtualizează de la bun început fiinţa întâlnită în magazin şi chiar întreaga poveste.

Poemul de la pp. 38-39 (cu un titlu lung, stilizat) e scris în stilul reportajelor, transmiţând de la faţa locului despre Maratonul de Poezie, organizat în toamna 2007 la Sibiu, capitala culturală europeană. E un reportaj în care ironia transpare în dramatismul relatării sau invers.

Începând cu La Motor, după Club 8, al doilea ciclu, biografemele sunt şi mai descătuşate, mai americane, dar nu obraznice şi niciodată licenţioase. Radu Andriescu e un poet al decenţei, e aproape academic, chiar dacă ironizează subtil pe seama acestei poezii (Poezie academică). Acum registrul livresc devine şi mai încăpător.

Schwimmen-pantaloni – povestea familiei, 1 (continuată în alte 4 texte) e un tablou de familie surprins într-un moment când se anunţă o nouă înmormântare. Trecerea în revistă a morţilor din familie e atât de pitorească, chiar grotescă, încât derularea e curmată brusc, cum s-ar zice, fără a se oferi alte detalii. Finalul e absurd, trăgând întregul poem în plasa lui Urmuz. În Schwimmen-pantaloni – povestea familiei, 2 absurditatea nu e anunţată, ci contextualizată: „Mătuşa care-a murit acum / avea piatră la bilă. A plecat pe jos dimineaţa la spital / să se opereze / şi cam atât”. Uneori, absurditatea e crudă, tangentă cinismului lui Celine: „Nici despre lectoriţa / bolnavă de cancer, dar care vrea să termine / de scris cursul de italiană pentru Polirom, / nu le-am mai povestit” (Caramel).

O adevărată apetenţă pentru realitate şi amănunt, de care poetul e plictisit, exprimându-şi uneori insatisfacţia direct. O apetenţă pentru o realitate a sa, o realitate pusă într-un templu al culturii. „Cu aceleaşi nume de locuri şi străzi, scuturate acum de banalitate şi scoase de sub presiunea concretului, până devin aeriene, imponderabile, se înalţă un oraş himeric, muzical, cu multe cotloane sonore, străbătute şi reinventate în fiecare poem”, notează Gabriela Gavril pe coperta cărţii.

Pentru că nu pot cita un poem lung şi nici măcar să desprind un fragment din el, voi reproduce Viaţa ca o Prada, la fel sau aproape la fel de inspirat precum e Cu uşa deschisă, despre care am pomenit mai sus: „A fost o seară liniştită. Am văzut o comedie / de pe o reţea. The Devil Wears / Prada, apoi ne-am culcat. Poate / am făcut dragoste din nou. Dimineaţa, / am deschis uşa dulapului. Oricum, / nu se închide niciodată. Încă zăpăcit de somn şi / prieteni am spus, Viaţa ca o Prada. Era luni / sau marţi sau miercuri. Miruna căuta un set / de haine în dulap. A râs şi m-am trezit”.

Poezia lui Radu Andriescu este foarte tehnicizată, în deplin acord cu procedeele poetice de ultimă oră utilizate în lume, în special în cea anglo-americană, apte să exprime gama de sentimente şi dispoziţii ale omului contemporan. Vor mai fi ele actuale când paradigmele şi registrele se modifică atât de rapid? Dar astăzi întrebările despre posteritate nu sunt decât cel mult retorice.

„Acolo spui acum bună dimineaţa, şi nu aici”

Svetlana Cârstean face parte din scriitorii care au debutat de două ori. Floarea de menghină a apărut mai întâi în cadrul unui volum colectiv, Tablou de familie (1995), Svetlana Cârstean stând alături de colegii săi Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Mihai Ignat şi T. O. Bobe. Nu voi face istorie literară dezvăluind asemănările şi diferenţele dintre variante, dar voi reproduce un fragment din adnotarea lui Mircea Cărtărescu de pe coperta a patra, unde e consemnată evoluţia: „… ea aduce din amintirea unei poezii trecute (aromele anilor ’90) sofisticarea întunecată a „Florii de menghină”, un poem arhetipal de mare forţă, dar o completează cu gestualismul şi nevoia de sinceritate a poeziei de după anul 2000…”

Volumul se deschide cu un excelent poem, antologic, Insomnia, despre stările unui eu liric debusolat, prins „pe locul dintre ziua de ieri şi ziua de mâine”. Poemul e despre cineva, inadaptabil, care soseşte dintr-o lume şi pică în alta, deosebită, el nu mai poate trăi aşa cum a trăit, dar nici nu poate adera la un univers nou, simţit ca străin, ostil, rece, neprimitor, refractar. „Şi-am ajuns pe spatele acesta lucios / de pe care alunec / ca de pe mâzgă / însă nu cad”. Stările nu poartă o gradaţie, ci sunt descrise într-o totală devălmăşie. Mici spaime care se adună într-un imens coşmar care e realitatea. Nu se poate opune unui presing din afară, din altă parte sau chiar din interior, căci nu are „datele necesare”: „trupul – carcasă goală / un galantar golit de cu seară”, „Era un vis urât. / Şi eu eram urâta”. Între ceea ce lasă în urmă şi ceea ce va trebui să accepte e „un spaţiu îngust / ca între dulap şi perete”, un spaţiu contraindicat claustrofobilor. „Strivită” între două sau mai multe repere, nu va putea privi la nesfârşit scenele imobile ale acestui prezent viitor, va trebui să apese pe play: „tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul / şi pornesc”.

Volumul Floarea de menghină se citeşte ca un poem amplu, împărţit în patru cicluri, inegale. Fiecare ciclu scoate în evidenţă un anumit aspect. Cel mai mare e primul, intitulat Cartea muncitorului sau Floarea de menghină. Poemele sunt în fond nişte bucăţi de proză, cu personaje memorabile care se perindă dintr-un „capitol” în altul. Nu sunt proză propriu-zisă: domină fragmentarismul, poeta nu poartă nici un fel de responsabilitate pentru destinele descrise, multe propoziţii suspendă cumulând doar prin asta o funcţie poetică neaşteptată, accentele cad pe stări şi pe sugestie. Universul abia schiţat în Insomnia, poemul premergător, în care sunt descrise zbaterile unui eu liric nevoit să părăsească o lume veche, aici capătă contur şi detalii. Tot aici îşi fac apariţia menghinele, reale şi totodată metaforice: „Bancul de lucru, ce loc plăcut şi plin de tot felul de surprize! Pe lemnul învechit, cu vopseaua verde sărită din loc în loc, înfloreau menghinele, acestea tot verzi. Menghină, floare de banc!” (p. 14). Melanjul de proză şi poezie e spre beneficiul lecturii.

Ciclul de poeme e despre farsele şi angoasele adolescenţei. Sunt înregistrate mai multe scene din copilărie şi adolescenţă, petrecute acasă (care vor fi completate, în ciclul următor, cu crâmpeie familiale). Cadrul e unul muncitoresc, industrial, de provincie sau mahala orăşenească. Copilăria se desfăşoară între odraslele de muncitori, mulţi dintre care vor deveni la rândul lor muncitori. Astfel, floarea de menghină devine simbolul acestui topos proletar, punctul de referinţă, măsura esteticului şi totodată realitatea crudă a cotidianului muncitoresc prin care îi e dat şi naratorului să treacă. Sunt şi alte flori, cum ar fi cele „uscate şi palide, sfârşite” (p.40) din ierbar, dar şi altele: „Ierbarul tău plin cu stări, una la fel cu alta. Una singură, de fapt, şlefuită îndelung, până la desăvârşire: înfăţişarea florilor după moarte. Reci galbene, cu etichete” (Chemare). Sau florile ce împodobeau maşinile mortuare, în urma cărora elevii, cuminţi, erau obligaţi de tovarăşa Popescu, profesoara rigidă purtând ochelari cu dioptrii mari, să mărşăluiască. Sunt nişte amintiri din poemul omonim care nu putea începe decât în felul următor: „Dimineaţa era de toamnă”. Sunt florile de plumb ale lui Bacovia.

Spre sfârşitul acestui ciclu, floarea de menghină capătă o valoare socială, cu puteri transformatoare: „… eu, care am sădit-o şi am îngrijit-o, am aşteptat cu nerăbdare să crească şi să dea roade, voi rămâne pe veci prizonier al aripilor ei, ca o sămânţă neînsemnată, aruncată în umbra ţesuturilor ei delicate” (Al doilea sfârşit al Florii de menghină), „Datorită mie, de-a lungul holurilor plicticoase, pe pervazuri, vor sta în ghivece flori de menghină. (…) Toţi vor afla noul şi adevăratul chip al patriei” (p. 50). Floarea de menghină devine un tatuaj strecurat sub piele.

Cartea părinţilor sau „Sunt cuminte, promit”, al doilea ciclu semnificativ, este în primul rând o saga. Câteva sunt motivele care dau tonul în acest capitol biografico-familial: scenele de tandreţe ce se preschimbă cu altele de pedeapsă aplicate atât din partea tatei, cât şi din partea mamei, relaţia specială cu tata, chiar dacă autoarea nu insistă prea mult asupra acestei relaţii, realităţile băieţeşti pe care le trăieşte şi le confruntă de zi cu zi şi natura biologică contrară ce se reliefează tot mai mult odată cu maturizarea. Iar corolarul tuturor acestor motive e fundalul monoton pe care sunt proiectate „întâmplările” copilăriei şi adolescenţei. Astfel „Sunt cuminte, promit” devine o perifrază şi o faţetă a monotoniei generale, cronice, invadatoare, incurabile, apăsătoare. Autoarea însăşi apelează la des­criere ca procedeu de lucru. E o poezie despre devitalizare, de etalare a corpului ca înveliş şi a lucrurilor de-spiritualizate (instrucţiuni de folosire a corpului, poemul de la p. 79). Voi cita poemul fără titlu de la p. 77, în care tonul descriptiv este mai economicos, textul mizează mai mult pe sugestie, pe inducerea unei stări profunde de singurătate insurmontabilă: „Fusta stă singură / pe sârmă. / O suflă vântul, / o aruncă încolo şi-ncoace, / iar ea se lasă în voia lui. / E jocul lor. / Şi pe dedesupt,/ pe dedesubtul fustei, / nimic, / doar aerul împins din spate, / curenţii subţiri, / care se înghesuie unii în alţii, / ca fetele tinere de tot, / zvelte şi / zâmbăreţe, / la intrarea unui cinematograf, / unde rulează un film cu DiCaprio. / Suflă vântul prin carcasele goale”.

Ultimele două cicluri, mai scurte, reprezintă o completare a primelor. Foamea pentru real cedează în faţa unui ton mai degrabă elegiac şi epifanic sub genericul: ubi sunt­? Îşi menţine doar propensiunea pentru poemul lung. În ultimul poem din ultimul compartiment al volumului, poeta face nişte precizări finale în legătură cu floarea de menghină, simbolul central al cărţii: „…eu eram floarea…, o floare care locuind în menghină se străduieşte să fie şi mai frumoasă, numai şi numai ca menghina să nu pară atât de urâtă” (Epilog).

Poemele biografice mai ales din primele cicluri nu şi-au pierdut nici astăzi prospeţimea percepţiei şi forţa impactului. Pentru că dezvăluie un univers care se schimbă greu.

__________

Radu Andriescu, Pădurea metalurgică, (versuri). Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008