Filosofia cu copiii este o orientare filosofică recentă, o abordare eretică, oarecum în răspăr cu tradiţia filosofiei academice. Însăşi premisa fundamentală a acestui curent – educabilitatea filosofică a copiilor – este intens discutată. Filosofii sunt foarte divizaţi în această chestiune:
- pe de o parte, filosofi ca Michel Onfray şi Karl Jaspers găsesc copilul înzestrat cu o spontaneitate filosofică specifică, prin „de ce?” – ul lor masiv şi radical. Pentru aceştia, «a filosofa» înseamnă să-ţi pui o întrebare ca pentru prima oară (fr. pour lesquels philosopher c’est se mettre devant une question comme pour la première fois.)
- pe de altă parte, alţi filosofi, deşi acceptă o copilărie a filosofiei (de exemplu, naşterea ei în Occident la presocratici), în nici un caz copii filosofi, pentru că «a filosofa», pentru ei, e a ieşi din copilărie (Descartes) [1]
Controversele teoretice nu au împiedicat însă filosofia cu copiii să se dezvolte vertiginos, mai ales în Statele Unite, unde Matthew Lipman fondează în 1974 Institute for the Advancement of Philosophy for Children (IAPC – Institutul pentru Promovarea Filosofiei pentru Copii). Lipman propune ca scop major al filosofiei cu copiii stimularea gândirii critice, definită de el ca o gândire care (1) facilitează judecata copiilor pentru că se (2) bazează pe reguli şi criterii, (3) se autocorectează şi (4) este sensibilă la context. (“A primary goal of Philosophy for children is to foster critical thinking, defined by Lipman as „thinking that (1) facilitates judgment because it (2) relies on criteria, (3) is self-correcting, and (4) is sensitive to context.”)
Un alt moment important al filosofiei pentru copii este motivaţia politico-socială. Pentru Lipman, între studiul filosofiei şi studiul democraţiei trebuie stabilită o relaţie de interdependenţă. Apariţia şi dezvoltarea gândirii reflexive (abstracte) la copil în sânul unei comunităţi de cercetare va fi un mijloc de a educa democraţia. E prezentă şi o schimbare de registru în ideologia pedagogică, o mutaţie «postmodernă», cu deplasarea centrului de greutate dinspre profesor (filosof) spre elev (copil).
Oscar Brenifier, de la l’Institut de Pratiques Philosophiques (Franţa), formulează 3 atu-uri ale metodei filosofia cu copiii:
- argumentul autonomiei (Copilul trebuie să înveţe să muncească de unul singur, altfel el va căuta întotdeauna răspunsurile la autorităţile stabilite, în loc să scotocească în sine însuşi)
- argumentul valorii (copiii au nevoie de valori pentru a se construi pe sine, au nevoie de puncte de reper fără de care ei nu pot să crească şi să se constituie pentru a deveni adulţi responsabili, valori fără în absenţa cărora un om matur nu este complet. De asemenea, părinţii sau profesorii, în scopul de a educa, trebuie să direcţioneze gândirea copilului spre chestiunile fundamentale: adevăratul şi falsul, binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumuseţea şi urâtul, interdicţiile şi obligaţiile, drepturile şi datoriile etc.)
- argumentul îndoielii (afirmând că incertitudinea generează anxietate, părinţii îşi zic: trebuie să protejăm mica făptură. Dar, în acelaşi timp, protecţia permanentă a copilului nu-i permite acestuia să-şi dezvolte forţa psihică. Dacă un adult concepe responsabilitatea sa faţă de copil în mod principal ca o protecţie împotriva lui însuşi şi împotriva lumii exterioare, nu trebuie să fim uimiţi că acest copil va dezvolta o viziune paranoică a lumii, a unei lumi care nu se va asemăna niciodată cu cea care ar fi trebuit să fie, o lume asupra căreia, ca adult, nu va putea interveni niciodată, pentru că niciodată acest copil nu a lucrat asupra capacităţilor sale şi pentru că nu i-a fost dezvăluită puterea proprie. Cum poate cineva să fie generos şi liber, dacă el n-a suferit (resimţit) niciodată angoasa îndoielii, dacă n-a învăţat să lupte cu ea, s-o accepte, s-o rezolve şi s-o iubească ca pe un soi de dezechilibru care hrăneşte spiritul şi-l menţine treaz?») [2]
Metoda filosofiei cu copiii o rupe cu tradiţia idealizării vârstei copilăriei (dacă mai era nevoie, or, Freud în psihanaliză, William Golding în literatura universală, pentru a nu oferi decât câteva exemple extreme, au deconstruit, sperăm că pentru totdeauna, mitul inocenţei copilăriei). Apoi, înseşi condiţiile sociale în care unii copii trăiesc sunt foarte dure: plecarea părinţilor, divorţuri, foame, muncă, violenţe, tratament inuman, lipsa de dragoste din partea părinţilor, sărăcie etc. – chiar în ţările aşa-zise dezvoltate. Reflecţia filosofică, în acest caz, va învăţa copilul să ia distanţă faţă de emoţiile resimţite, şi să reziste situaţiilor angoasante. Această metodă este de o utilitate deosebită în cadrul clasei pentru că «e colectivă, pentru că fiecare elev poate să trăiască experienţa ieşirii din solitudinea sa existenţială, să înţeleagă că întrebările sale sunt, de fapt, întrebările fiecăruia, ceea ce creează un sentiment de apartenenţă, de condiţie umană împărtăşită, care-l va ajuta pe copil să trăiască în comunitate.»
Un bun argument în favoarea demersului filosofiei cu copiii este aşa-zisul efect Pygmalion (Rosenthal) – „teacher-expectancy effect” (profeţii care se autorealizează, dintre care cea mai cunoscută este teorema lui Thomas: «Dacă oamenii definesc nişte situaţii ca fiind reale, aceste situaţii devin reale prin consecinţele lor.») – în anumite situaţii, unii studenţi înregistrează performanţe mai mari decât colegii lor din simplul motiv că se aşteaptă de la ei să procedeze astfel. Efectul Pygmalion (Rosenthal) porneşte de la ideea că studenţii internalizează şi transformă în stimuli de acţiune aşteptările superiorilor lor. Or, «există mai multe şanse ca un copil să eşueze, dacă profesorii săi îl cred incapabil, şi invers, unii copii reuşesc doar pentru că pedagogii au crezut în ei. Pe de o parte, aceasta se întâmplă din motivul că, atunci când credem într-un copil, el îşi sporeşte încrederea şi respectul de sine, şi, pe de altă parte, pentru că Învăţătorul va „face” tot posibilul ca aceasta să se producă. În aceeaşi ordine de idei, atâta timp cât în clasă nu se va deschide un spaţiu de discuţii ad-hoc pentru apariţia şi formularea întrebărilor existenţiale, copiii nu au cum să înveţe să se exprime. Atâta timp cât nu vor fi organizate discuţii, elevii nu vor şti să discute, şi asta din motivul că acest lucru se învaţă – atâta timp cât nu se stabileşte în cadrul unei clase o comunitate de cercetare, elevii (copiii) nu vor învăţa să se chestioneze reciproc, să definească, să argumenteze şi să rezolve chestiunile de dispută sau neconcordanţa de idei. La fel, cât timp se va crede că copiii nu sunt capabili să filosofeze, ultimii nu vor face proba unei dorinţe de a o face, pentru că învăţătorul (pedagogul) nu va fi creat nici o condiţie psihologică – de exemplu, comunitatea de cercetare –, sau didactică – cum este viziunea filosofică creată de exigenţele intelectuale ale discuţiei.»
Note:
[1] «La philosophie, une école de liberté. Enseignement de la philosophie et aprentissage du philosopher: État des lieux et regards pour l`avenir», UNESCO, 2007, p.
[2] http://www.brenifier.com/francais/les_questions_des_enfants.htm [3] «La philosophie…», p. 8
|