Carmen Firan: Despre viitor - oriunde ar fi el

La diverse vârste, în funcţie de conjuncturi istorice ori pur şi simplu percepţii ale unei realităţi incontrolabile, am avut reprezentări diferite ale acestui cuvânt. Întâi de toate, viitorul în sine îl vedeam ca pe un turn cocoşat cu baza în nisipuri mişcătoare şi vârful în nori. Putea să se prăbuşească oricând şi nu aveam să ştiu dacă asta se datora terenului mocirlos ori turbulenţelor din cer. În consecinţă, nu era bine să te afli nici prea aproape de pământ, nici prea sus. Viitorul se clătina cum bătea vântul şi era sigur că pe el nu puteai conta.

În copilărie mi se părea că viitorul era un cuvânt inventat strict pentru adulţi şi care le aparţinea în exclusivitate. Îl invocau la tot pasul fie ca pe ceva salvator, fie ca pe un balaur gata să-i înghită în prima secundă de neatenţie. Aşa că pentru mine s-a transformat în ceva misterios, mai degrabă simpatic decât înfricoşător, odată ce adulţii păreau să tremure de frica lui. Viaţa lor se învârtea de dimineaţă până seara în jurul viitorului ca o albină deasupra borcanului cu miere. Mă întrebam ce se va întâmpla, dacă vor cădea în viitor şi se vor îneca în straturile lui groase de unde se pare că nici o albină nu s-a mai întors întreagă. Nu tânjeam la viitorul lor, nu înţelegeam ce puteai aştepta de la un cuvânt care începea cu v şi nu ştiai unde se termină (odată ce pe r nu l-am putut pronunţa până la 7 ani).

În şcoală viitorul a căpătat nuanţe. Cel imediat, tangibil, răscolindu-mi simţurile, cel îndepărtat pentru care puteai face promisiuni fără presiunea de a le ţine neapărat, şi altul de neatins cu care m-am împăcat mai repede decât credeam. La vârsta aia vorbeai despre viitor ca despre cutia de pantofi a bunicului pe care o poţi oricând da jos din pod, sufla praful de deasupra şi găsi înăuntru fotografii caraghioase alb-negru. Pe cine să intereseze aşa ceva?! Mai exista viitorul continuu, o moară de măcinat suflete în gol, le vedeam rostogolindu-se pe o roată mare cât tot oraşul, şi el în derivă. Din când în când, mecanismul scuipa afară câte un suflet care nu putea ţine pasul cu viitorul înnebunitor.

Prin anii ‘80 viitorul plutea ca o sabie deasupra capetelor, deşi mulţi se încăpăţânau să-l vadă orbitor, ori ca pe o cruce pe care o purtau striviţi de greutatea ei absurdă, din inerţie sau din slăbiciune. E adevărat că unii o trânteau de pământ şi fugeau cât vedeau cu ochii. Alţii dădeau colţul şi lăsau baltă viitorul. Nicicum nu era bine şi nimeni nu părea să creadă în el.

Fără voia mea am fost în cele din urmă dată şi eu pe mâna viitorului. M-am apărat cu ceea ce mi se părea că deţin mai bine. M-am refugiat în cuvânt şi mi l-am făcut aliat. Ca şi în alte ţări comuniste din estul Europei, literatura era, dincolo de plăcere sau artă, o formă de supravieţuire cu iluzia de conspiraţie împotriva regimului.

De când m-am stabilit în America, simt cum viitorul devine cu rapiditate trecut. Timpul aici pare să se precipite cu motoarele la maxim. Cuvântul, de esenţă divină, are reprezentări şi utilizări tot mai pragmatice. Şi dacă a apărut primul, va dispărea tot primul? Îl vom devora? Ne va supravieţui? Ori lumea se va închide la sfârşit în cuvânt ca într-o coajă de nucă salvându-i misterul? Viitorul literaturii este legat implicit de viitorul cuvântului. Ce şanse mai are  cuvântul într-o lume dată la maxim? Este una din întrebările care m-a urmărit curând după ce m-am stabilit la New York. Din lipsă de timp, extenuaţi de muncă şi bombardaţi de imagine, oamenii nu mai au răbdare şi apetenţă pentru lecturi fundamentale, clasici stufoşi care să le încarce sufletul golit de rutină şi îndatoriri, obligându-i să-şi pună întrebări incomode sau să gândească pe cont propriu. Este mai la îndemână literatura uşoară de metrou sau un best-seller scris rarefiat, cu sex, aventură, coduri religioase ori biografii cu pretenţii. Există pentru doritorii de mostre culturale şi ediţii prescurtate ale operelor clasice masive, Război şi pace în doar câteva mii de semne tipografice, pe CD-uri şi în iPod. Curiozitatea intelectuală este mai degrabă satisfăcută de informaţia seacă şi sintetică venită fie prin canalele mass-mediei, fie din mediile specializate, pentru profesionişti. La rândul lor, absolvenţii de colegii şi şcoli post-universitare sunt tot mai specializaţi pe segmente înguste. Nevoia performanţei în domeniul lor precis nu le oferă nici timpul, nici starea de spirit să se intereseze serios în nici un alt subiect în afara celui strict profesional. A ţine pasul cu informaţia este deja o ocupaţie epuizantă. Vocabularul, expresia comunicării, limbajul gravitează şi ele în jurul aceleiaşi rigori formatoare.

Structura sistemului educaţional american este astfel concepută, încât permite producerea de specialişti de prima mână cu o sensibilitate însă redusă pentru, ceea ce în Europa s-ar numi „cultura generală” sau „bucuria lecturii”. Ceea ce amplifică profesionalismul în detrimentul naturilor savuroase şi dezinvolte care să-şi poată satisface curiozitatea sau pasiunea în domenii diferite, fără presiunea performanţei cu orice preţ şi dincolo de rigoarea marketingului care caracterizează societatea americană. Diversitatea şi bogăţia spirituală, fantezia şi imaginaţia sunt aduse aici şi întreţinute mai mult de noua emigraţie. Lumea e mai săracă fără autodidacţi, diletanţi şi boemă, mai solidă din perspectiva societăţii axate pe eficienţă dar deprivată de farmec, originalitate şi metaforă, care să contrabalanseze cultura banului. Limbajul riguros e confortabil prin previzibil şi economie, dar neinteresant prin conformism.

În America oricine e oprit pe stradă şi i se bagă un microfon sub nas vorbeşte fără inhibiţie, răspunde la orice întrebare cu seninătate şi candoare, ceea ce nu înseamnă că ar şi spune ceva original ori că şi-ar lua riscul de a merge contra curentului corectitudinii politice sau a regulilor conţinute în succesivele ghiduri, începând cu clasele primare, în care le sunt preparate răspunsuri gata formulate pentru orice situaţie. Cuvintele le vin pe buze cu uşurinţă, expresiile standard auzite şi răs-auzite în şcoală, la televizor, în relaţiile de fiecare zi, sunt turnate cu naturaleţe lăsând impresia unei excelenţe în comunicare. Forţa şi unitatea Americii stau tocmai în diversitatea uniformizată, paradox cu atât mai spectaculos în New York şi în marile oraşe de pe Coastele Americii, unde aderarea la aceleaşi valori se face sub pretextul păstrării identităţii culturale în interiorul melt-potului. În realitate pentru a fi adoptat şi transformat în produs eficient şi valabil pentru societate, trebuie să devii unul asemenea, cu acelaşi tip de reacţii, cuminţit în limbaj şi strunindu-ţi originalitatea.

A fi „diferit”, sau „special”, visul nostru în comunism, este aici un handicap care te poate doar izola. Cel mai bine fenomenul se poate exemplifica prin copiii emigranţilor. Ajunşi aici la vârsta şcolară, vor avea imediat instinctul de a fi la fel cu ceilalţi. Se îmbracă la fel, ascultă aceeaşi muzică, adoptă jargonul, fast-foodul, jocurile electronice şi îşi transplantează forţat valorile comunităţii din dorinţa de a fi acceptaţi şi trataţi egal de colegii lor deja egalaţi de societate. Părinţii lor învaţă şi ei repede că e mai util să-şi grăbească adaptarea decât să-şi salveze diferenţa şi chiar înainte de a vorbi bine engleza, îşi vor dezvolta, fie şi cu accent, şabloanele de limbaj şi convenţionalitatea comunicării.

Ca emigrant, nu mă pot opri să observ că a deveni american este o opţiune cu reguli precise. Peste tot în lume se vorbeşte engleza, dar un american este dincolo de limbă, este un reflex de limbaj în spatele căruia se află un proces bine pus la punct. Verbul are supremaţie, în timp ce metafora e ignorată. Discursul excelează în claritate şi intenţie declarată, este direct, concis şi simplu, operează cu structuri logice şi conexiuni automate, optând pentru dinamica în două viteze. Rezultatul este triumfător, dar lipsit de strălucire, eficient, dar nespectaculos. Rigoarea elimină orice încărcătură inutilă, iar în categoria inutilităţilor intră şi expresiile personale, îndoiala, dilema şi interogaţia în afara tiparelor şi modelelor impuse de industria reclamelor ori de mass-media.

Au dispărut complet genuri literare, ca epistolarul, de exemplu, care a fost înghiţit de mesajul electronic şi digital. Cine mai scrie azi scrisori când printr-o simplă apăsare de tastă poţi salva timp, bani şi cuvinte? Jurnalul personal a fost înlocuit cu blog-ul public, iar intimitatea cu o formă de exhibiţionism verbal în care sinceritatea şi pudoarea sunt confundate cu expresia curajoasă sub pretextul dezinhibiţiei. Cine mai trimite felicitări scrise de mână când nu ai decât să-ţi adaugi numele (şi eventual love) după textele standard Hallmark, care au gata tipărite toate urările posibile – de la penibil la sublim, pentru orice miracol, catastrofă sau banalitate?

Limbajul auster şi plat este compensat de asaltul vizual. De când ne trezim şi până la culcare suntem copleşiţi de reclamă. O lume tatuată grosolan cu imagini. Nu mai e timp pentru cărţi dar se citesc toată ziua slogane publicitare: pe ziduri, clădiri, vitrine, taxiuri, autobuze, cabine telefonice, pe bilete şi librete de spectacol, tricouri, pancarte agăţate chiar şi de cer. Ochiul ne este în permanenţă ocupat, asediat  până la anihilarea puterii de apărare. Urechile, astupate cu firele iPodului. Gândurile, digitalizate. Se instaurează înstrăinarea prin limbaj, pierderea încrederii în expresia personală a propriilor cuvinte. Imaginaţia poate fi greşit înţeleasă într-o societate care îşi trage forţa din uniformizare. Originalitatea poate fi considerată inadecvată mecanismului care şi-a creat o grilă de comunicare pentru orice situaţie şi preferă să opereze cu subiecţi depersonalizaţi care respectă rigoarea şi standardele limbajului impus. Grija societăţii de a ne feri de eşecul rezultat din originalitate se traduce prin crearea de cursuri şi programe în care sunt predate aptitudini de comunicare din perspectiva companiilor dornice să angajeze soldaţi gata antrenaţi în convenţii şi stereotipuri de limbaj.

Una din confuziile de care m-am lovit când am ajuns în America au fost sintagmele care însoţeau cuvântul scriitor, de exemplu, pentru mine ocupaţie clară şi inconfundabilă. Aici am descoperit că existau: creative writer (numai bun pentru a scrie reclame la Mc Donald sau la aspiratoare), professional writer (pregătit să corecteze manuscrisul unui începător), freelance writer (care nu lucrează, adică niciunde, dar e gata să scrie ce i se cere), alături de published author (în fine, scriitor care scrie chiar cărţi pe care chiar le publică), nuanţe care mi‑ar contrazice uşor lamentaţia pierderii metaforei.

Idealistă, am fost atrasă firesc de categoria creative writer, neştiind că la toate colţurile străzii sunt broşuri gratuite care anunţă sute de cursuri care scot pe bandă, contra cost şi după câteva luni, „scriitori creativi” cu duiumul. La fel cum talentul unui scriitor, produs autohton sau importat, se autentifică în programele universitare de masterat care îţi dau paşaportul să fii acceptat de grupuri, grupări şi comunităţi închise de pe lângă universităţi, cluburi şi reviste literare, agenţi şi editori. Totul e o industrie aici, bazată pe intermediari şi supusă legilor comerciale care nu fac loc deviaţiilor de la treptele edificiului educaţional, el însuşi un mecanism economic. Aventura artistică individuală are nevoie de mare conspiraţie a destinului ca să reuşească.

Scriitorul american este confruntat azi cu o criză recunoscută de edituri, reviste, teoreticieni, agenţi şi critici literari. Nu mai ştie despre ce şi cum să scrie, ce se aşteaptă de la el, odată ce cititorii romanului de ficţiune sunt tot mai puţini. Şi cronicile literare la roman sunt tot mai rare. Sunt preferate cărţile pe teme politice, ştiinţifice, istorice, religioase, spirituale, memoriile şi autobiografiile. Literatura scrisă de femei, majoritatea tinere, a fost un timp în vogă, dar acum şi această curiozitate pare să fie epuizată. Cum în America şi numărul traducerilor din alte limbi este nesemnificativ, literatura pare într-un impas fără prea multe opţiuni de revigorare în viitorul imediat.

Care mai este puterea cuvintelor în era informatizată a ciber-spaţiului, tehnologizată, globalizatoare, în care imaginea tinde să devină dominantă şi sugestia sintetică câştigă teren în faţa amplelor desfăşurări lingvistice?  Manipularea, goliciunea, vulgarizarea prin demonetizare, pierderea normei predicţio­niste şi enigmatice, tarele şi tabuurile limbajului în lumea de azi sofisticată dar poate nu neapărat şi profundă, pun în discuţie comunicarea din perspectivă dublă: cuvintele care ne înghit şi tendinţa noastră de a le devora sensul. Literatura va urma şi ea soarta cuvântului?

La un curs de creative writig la unul din colegiile din New York, un prieten scriitor le-a pus studenţilor lui aceeaşi întrebare: Care credeţi că este viitorul literaturii şi care literatura viitorului? Cel mai scurt răspuns a fost: Viitorul literaturii? Un şoarece (computer mouse.) Literatura viitorului? Tropăitul lui. După ce a citit şi alte viziuni futurologice ale studenţilor (printre care, romanul grafic, să-ţi pui povestea vieţii nu într-o naraţiune, ci într-o pagină de desen), profesorul a propus să apeleze la Nostradamus. Graţie tehnologiei avansate în care ne lăfăim, poţi întreba pe Internet orice şi primi răspuns. Există şi un generator de catrene în care Nostradamus poate fi consultat. I-au pus întrebarea: Care este viitorul literaturii? Şi Nostradamus a prezis:

„A great king captured by the hands of a young man

Will be found in the temple of the Vestals

Beaucaire Arles will retain the hostages

Nimes, Toulouse perish in water, the market to collapse”

Cum nu prea ştiau ce să creadă, au apelat la un traducător electronic al profeţiilor. Şi totul a fost clar:

The Future of Literature, prezis de Nostradamus şi tradus de un algoritm

„A nincompoop king captured by insolent bullethole of
                                tee-totaler womany man
Will be found worthless insolent busdrivers of insolent
                                                        Vestals
Beaucaire Arles will retain insolent hostages
Nimes, Toulouse perish worthless happy-flapjacks, insolent
                                            market to collapse”