Marea paradă a Personajelor (III)

Tu: Bun! Bun! Dar şi asta nu este decât un fel de introducere... Preliminarii! Comentarii! Spune-mi, în fine: ce-i cu această mare sau magnifică paradă? Când ai să mi-o relatezi?

Eu: Chiar acuma! Deci, am convenit cu noua mea cunoştinţă, cu acest generos şi binevoitor om ca a doua zi să fixăm pentru ora 11 Marea paradă a personajelor. Oricum, invitaţiile urmau a fi repartizate. Întâi să ajungă la destinatar, persoana să fie anunţată din timp: să se pregătească, să-şi facă... să-şi pregătească uniforma, costumul de gală, coafura... Pentru că urmau să vină doamne multe! Doamna Tranziţie, de exemplu, sau... Ea sau Fata traficată sau... doamna Cioară sau doamna Coţofană sau... Atâtea doamne! Pentru pregătiri li se cere timp! Toaleta cere timp! Deci, a doua zi la 11, a doua zi la unsprezece fix eram la sala respectivă, mai exact – la portiţă şi aşa cum am specificat în invitaţie indicând adresa, numărul, numele, numărul casei/blocului – aşteptam la portiţă să vină invitaţii mei. Personajele viitoarei mele cărţi de rezonanţă europeană! Best-seller pentru trei continente!!! Şi iată, a mai trecut o noapte de zbucium, de aşteptare şi a doua zi, la orele 11 va începe marea manifestare.

Tu: La ora 11? Şi se va termina la ce oră?

Eu: La ora 2. Pentru asta a fost programată. Nici o clipă mai mult! La 11 începe, la 2 se încheie. Deci, în-ce-pe - Ma-rea - Pa-ra-dă- a- Per-so-na-je-lor! Prima va sosi Doamna Coţofană, care pe toate le ştie şi pe toate le strigă în gura mare. Îmbrăcată într-un strai de o rară frumuseţe: cu aripile negre, pieptul alb, ochii ca două diamante. Ea îşi face apariţia într-un faeton splendid tras de patru cai albi. „Oooo! Va exclama dânsa, ce mult îţi sunt recunoscătoare că m-ai invitat la această mare paradă!” – Eu: „Sunt fericit să te am oaspete de onoare”... Ea va fi condusă de un portărel în uniformă roşie şi aşezată la locul ei dinainte ales. După ea va sosi, desigur, Doamna Cioară. În urma ei va veni şi Doamna Raţă Sălbatică – ambele în câte un Mercedes luxos, al Cioarei de culoare neagră, al Raţei sălbatice de culoare gri, şi ambele vor fi conduse la locurile lor, în vecinătatea, desigur, a Doamnei Coţofană. Nu zăbavă, la un mic interval, iată, va sosi şi Doamna Tranziţie. Pentru început nu-mi venea să cred: cine este această respectabilă matroană? Pentru că avea o suită impunătoare compusă din alte doamne. Eu voi exclama: „Dar cum? Că doar sunteţi demult decedată? De câţiva ani... A reuşit să ajungă invitaţia mea la Dvs.? Aţi binevoit să părăsiţi locul de repausare? Să vă înfăţoşaţi aici?” Dânsa va exclama: „O! Dar într-un basm cum este cartea domniei voastre, mai exact, cum urmează a fi, totul este posibil! Şi de ce nu m-aş rupe din uitare şi nu aş fi şi eu prezentă la această Mare Paradă a Personajelor?!” O voi întreba: „Dar... dar cum de aţi ajuns la o vârstă atât de respectabilă că doar aveaţi la decesul Dvs. forţat doar zece anişori?” – „Ooo! va răsuna vocea doamnei Tranziţie însoţită de un întreg cor de voci ale altor doamne din suita ei... Dar cine erau acele doamne, care o vor acompania? Doamna Corupţia. Doamna Linguşiţia... Doamna Mituiţia. Doamna Inaniţia, Doamna Infliţia. Doamna Întârziiţia... Se poate isca, eventual, întrebarea: de ce toate au nume ce se termină cu iţia? Pentru că s-ar fi putut să fie: Linguşaţia, Întârziaţia? Dar cum altfel? Odată ce Doamna Tranziţia are terminaţia în: iţia, toate doamnele însoţitoare sunt obligate să-şi modifice terminaţia în iţia! Că doar e musai să rimeze cu Doamna Tranziţia! Dar... să trecem peste aceste nesemnificative amănunte şi să spunem că tot alaiul a fost condus de portărelul în strai roşu şi cu caschetă aurie şi cu sabie lungă la şold, condus spre sală, splendida sală şi aşezat într-un sector mai retras ca să fie mai puţin observat... După care, iată că soseşte şi domnul Poliţist Oacheş. „Am onoarea!” – Îi voi răspunde: „Am onoarea să vă am de oaspete. Sunteţi unul dintre cele mai active personaje, domnule Oacheş. Domnule locotenent, plecăciunile mele!” – „Nu e nevoie – lasă... Eu mă aflu la datorie! Orrrdine! Orrrdine! Şi iar: Orrrdine!!!” – „Da, domnule locotenent Oacheş. Vă rog, vă rog, luaţi loc... Aici Vă veţi recrea, relaxaţi-vă. Nu aveţi nici o grijă – totul va fi în orrrdine! Vă rog, treceţi. Domnul portărel, conduceţi-l pe domnul Poliţist...” Dar dânsul refuză să ia loc şi se postează de partea stângă a scenei, în poziţia de drepţi, cu ochii plutind pe deasupra sălii, înregistrând meticulos în memorie pe toţi oaspeţii care sosesc unul după altul...

Tu: Da?

Eu: Da! După acest ofiţer de interne, uneori în uniformă superbă de paradă, iată că sosesc într-o limuzină cam veche, dar voinică, motor cu multe sute de cai putere, de-o culoare destul de aproximativă, cu nişte pete pe ea, sosesc domnul El şi doamna Ea. Care imediat ce se dau jos se uită atent, foarte atent de jur-împrejur, să vadă unde au ajuns, dacă e corect la adresa pe care o au indicată în invitaţie. După care se întorc unul cu spatele la celălalt, de parcă nici nu ar avea nimic în comun unul cu altul, trec pe alături de mine şi nici nu mă observă! Eu voi încerca să le spun câteva cuvinte de bun venit, ei însă îşi feresc privirile, chipurile, de mine, dar şi unul de celălalt şi mai că-şi acoperă obrazul ca să nu fie recunoscuţi. Dar se lasă conduşi de portărel în sală, iar acolo se aşază, la fel, într-un mod foarte straniu: unul mai departe de celălalt şi, totuşi, ţinând legătura, un fel de contact între ei şi tot aşa, cu chipurile plutind ca într-o ceaţă... într-o ceaţă ca să nu-i vadă nimeni... Fapt care nu scapă atenţiei Poliţistului care imediat ia notă de apariţia celor doi: a domnului El şi a doamnei Ea. Indubitabil, domniile lor cei trei se cunosc între dânşii, dar asta este un mister – secretul lor, pe care ei ţin să nu-l afişeze, ca să nu ştie lumea că ei sunt atât de bine cunoscuţi între ei!...

Iată dar că după aceştia soseşte un alai, într-un vehicul foarte straniu din jucării pentru copii, din cele pe care le vezi în faţa Arcului cu Ceas din centrul oraşului – nişte maşinuţe pentru copii, cu roţi masive dar joase cu care se plimbă copiii, sosesc într-un căruţ ca acesta Doamna Cârtiţă, Domnul Orbete şi Domnul Şobolan! Îmbrăcaţi în straie frumoase, strălucitoare, cu ochi ca nişte mărgele. Unul, la volan, Domnul Orbete, Doamna Cârtiţă alături, iar Domnul Şobolan în calitate de pasager. Şi aceştia caută a trece neobservaţi pe lângă mine, şi atunci eu voi exclama: „Domnule Şobolan, mă bucur că aţi venit, mă bucur că V-aţi prezentat, mă bucur că veţi participa la Marea Paradă a Personajelor! Numai graţie domniei tale am putut să fac acea miraculoasă călătorie subterană, să ajung în hrubele monstrului de la Tiraspol...” – „Pssst, mă va avertiza Domnul Şobolan, nimeni nu trebuie să cunoască secretele noastre. Cu atât mai mult aici, în această zonă, în această casă unde ne aflăm noi, în acest bloc unde se găseşte Domnul... Domnul... Domnul Optimist...” – Eu: „Domnule Şobolan, dar d-ta de unde ştii că aici locuieşte domnul Optimist? Şi cine este acest Domn Optimist? Nu cumva este acesta care mi-a oferit cu atâta generozitate pe gratis sala, fără să-mi pretindă ceva recompensă? Şi eu voi exclama iar: Dar dumneata ştii că într-adevăr acesta este numele lui?” El: „Sigur că da! Şi aceasta este Casa Optimismului general! Al Statului nostru Suveran şi Independent, care îşi croieşte o imagine magnifică în tot arealul european şi, uneori, chiar mondial,” – „Pssst! Aici tăcere... Sunt fericit că mă aflu în acest local pe care îl cunosc de mulţi, muuuulţi ani. Noi, şobolanii, activăm de multe decenii, chiar secole şi avem tainele, secretele noastre nepătrunse, pe care nu trebuie să le ştie nimeeeeni...” Şi astfel vor trece ei singuri, fără să fie conduşi de portărel şi-şi vor lua locurile în sală. După acest trio vine... vine... un alt trio. Va veni!.. Va veni!... cine va veni? Vor veni în zboooor, în zbooor răsunătooor, în zbooor cântător, în zbor strălucitor Doamna Lăcustă, Doamna Libelulă şi domnia sa Domnul Bondar. Pe aripi de elicoptere, ... sute de elicoptere îi vor însoţi, elicopterele metalice, iar domniile lor aurii, strălucind în razele soarelui, nu vor mai catadicsi a se opri, ci vor intra din viteză pe portiţă şi pe uşa deschisă în sală şi vor ateriza exact pe masa de pe scenă aşternută cu postav verde sporind împreună splendoarea întregii săli. Căci, încă mult timp după ce vor amesiza, ca să nu zic ateriza – doar se vor aşeza pe masă: amesiza! – încă mult timp vor mai vibra aripile lor fine... Domnia sa Domnul Bondar se va posta între cele două doamne cu bustul său plin de pete roşii, sclipitor de roşii şi cu trompeta sa zbârnâind cu mult răsunet: Bummm! Zuumm! După acest trio, cel de-al doilea la rând, va veni de una singură, de una singură, aproape clătinându-se pe picioare Fata Traficată, căreia nici nu ştiu cum să-i spun: că-i domnişoară – nu mai e... domnişoară, că e... doamnă – nici nu a ajuns să fie Doamnă? Este stimata, compasionata, convales­centa, foarte decenta Fatta Trrraficattta. Ajungând cu mers pedestru între Blocul Optimismului General şi Biserica Albă, dânsa se va uita într-o parte şi în alta căutând pe cel ce-a invitat-o şi, dând ochii cu el, va exclama în felul următor: „Ooo! De ce? De ce trebuia să vin eu aici? De ce? De ce? Eu am fost de atâtea ori în această biserică şi m-am rugat pentru luminarea sufletului meu, dar nu ştiam că alături este un templu şi mai înalt şi, mai ales, şi mai curat – acest loc al Optimismului General. Ce fericită sunt că voi participa la această Paradă la care poate îmi voi spune şi eu oful şi durerea...” Luată de mână de portărel, acum cu ochii legaţi cu o basma, Fattta Trraficattta este introdusă în sală şi aşezată la locul ei în faţă, pe unul din locurile cele mai onorabile!... După care vin, iată, doi domni: unul mai în vârstă, cu barbă albă, mustăţi la fel de albe, dar părul negru, dar foarte negru, încât te miri: cum de poate fi barba albă şi părul negru, dar imediat, după ochelari se constată că este Domnul Profesor! Iar alături, exact leit de aceeaşi factură, constituţie trupească fiul domniei sale, care are, din contra, barba neagră ca pana corbului, iar părul alb, încât nu poţi să-ţi dai seama cum poate fi: barba neagră, iar părul alb? Dar domnia sa poartă aceiaşi ochelari de profesor şi ţinuta, şi păşitul, şi constituţia corporală e aceeaşi, încât mai că-ţi vine să spui că nu e tatăl şi fiul, ci că ambii nu sunt decât doi fraţi! Şi între ei o doamnă... o doamnă de o frumuseţe răpitoare, dar tânără cum nu s-a mai văzut! Cu nişte sprâncene luuungi, cu nişte ochi maaari, cu o guriţă miiică, cu nişte... cu nişte sâââni de o raaară frumuseţe, cu nişte coapse îmbietoare, aţâţătoare, ispititoare... Toţi trei coboară dintr-un Mercedes superb şi merg, aproape ţinându-se de mâini, unul dintr-o parte, altul din altă parte şi ea la mijloc – Doamna. Ochii ei aruncă scântei prin părţi, în timp ce ai celor doi sunt plecaţi în pământ, de parcă n-ar cuteza să-i ridice ca să arunce o privire asupra marei Case a Optimismului General nici asupra Bisericii Albe, de parcă s-ar simţi vinovaţi de ceva. Da! Uitasem să vă spun că aceştia doi fac parte dintr-o altă serie de subiecte, care încă nu au fost trecuţi în proiectul respectiv, dar sunt invitaţi aici, pentru că ei sunt personaje, aşa-zise, de rezervă. Din eşalonul de rezervă. Ei vor trece şi se vor aşeza în chiar centrul sălii conduşi de portărel... După care va veni, într-un vehicul trosnind şi pârâind şi pocnind şi fumegând şi aruncând rotocoale de fum albastru/negru de-a făcut să răsune întreaga urbe/metropolă... va veni – vine Femeia Vamp, Femeia Vamp, Femeia Vamp! Ochii ei ca nişte luceferi. Obrajii ei ca nişte câmpii de maci vălurând. Sânii ei ca nişte valuri de mare îmbiind la acţiuni amoroase. Şoldurile ei ca nişte... nişte... nişte guri de infern dulce care doar atâta aşteaptă ca să te înghită pe tine, nenorocitule de pofticios de carne... Dânsa trece condusă de portărel şi aşteaptă în mijlocul sălii, în linişte, în poziţia unei coloane magnifice, superbe, provocatoare. Şi nu‑şi aruncă privirea la nimeni dintre cei prezenţi, ea rămâne în sine, pentru sine – an sich, fur sich! după cum ar spune marele Hegel. Toţi ceilalţi din jurul ei iau poziţie aidoma piliturii de fier faţă de un magnet: orientaţi spre dânsa ca spre un centru! Femeia Vamp!...

Acum să vedem cine va mai apărea aici? Că... a mai rămas cineva. Da, destul câţi au venit, dar vorba e că vor mai veni şi unii fără de invitaţie. Vor veni, vor veni şi se vor înghesui, ştiind la sigur că aici nu vor fi refuzaţi fiindcă este Palatul Optimismului General şi, aşa cum se obişnuieşte în marea metropolă din timpul tranziţiei şi, ulterior, al antitranziţiei va avea loc o manifestare – un show de mare clasă, după care va urma o... masă-banchet. Unde s-a mai văzut în zilele noastre o reuniune de orice rang şi de orice amploare, mai mare sau mai mică, mai naltă sau mai joasă, care să nu se încheie cu un banchet? Ei bine, banchet, dar ce fel de banchet pot oferi eu, dacă nu am o leţcaie în buzunar şi că domnul Editor a refuzat să participe. Pentru că, după cum veţi vedea, toţi invitaţii şi ne-invitaţii au şi sosit, iar domnia sa domnul Editor n-a binevoit să-şi facă apariţia şi să‑şi onoreze participarea. Deşi aseară/alaltăseară a promis solemn să vină – şi n-a venit! Dar cum să vină dacă domnia sa a refuzat să plătească ceva onorar în avans pentru cartea best-seller de răsunet continental şi mondial, ca să pot s-o realizez. Iar eu din ce aş putea să sclipuiesc o masă-banchet? Lucru pe care îl voi împărtăşi domnului Mare Optimist care se va arăta foarte surprins de informaţia mea şi se va grăbi să declare: „Domnul meu, să n-aveţi nici o grijă! Să nu vă faceţi griji! Nu vă deranjaţi, nu vă alarmaţi! Noi, aici, din fondurile noastre de binefacere oferim banchete la orice nivel şi pentru orice public, pentru orice participanţi – facem totul.” Şi într-adevăr, bunul domn, gazda generoasă – Marele Optimist din Casa Optimismului General s-a ţinut de cuvânt/se va ţine de cuvânt şi după Marea Paradă a Personajelor va oferi această masă-banchet. Care va consta din cele mai alese şi gustoase  t a r t i n e  - tartine! Tartine! Despre care am avut ocazia să mă pronunţ spunând cu un anume prilej  că astăzi toată lumea... toată lumea modestă, nu acea asigurată – nababii! cei cu averi de milioane – lumea modestă, clasa de jos, că una de mijloc nu avem! organizează şi oferă celor invitaţi tartine! tartine! Mese pline cu talgere pline cu tartine – tartine! Tartine! Tartine! Acum a şi apărut noţiunea de: tartinia, tartinăria... Iar după asta, prin derivare, a apărut şi o pasiune... o pasiune: tartinofagia! Tartinofilia! Adică: dragostea pentru tartine, pofta mistuitoare de tartine. Ba mai mult: a apărut o nouă ramură a ştiinţei, graţie căreia a fost fondat la Academia de Ştiinţe un întreg institut care poartă numele de Institutul de Tartinologie! Adică se simte necesitatea de a se studia istoria problemei – cum a apărut acest fenomen al tranziţiei: tartinomania? Dar unele spirite supracritice susţin că ar exista şi o reacţie contrarie: tartinofobia! Ceea ce înseamnă că există şi o anume opoziţie faţă de această mişcare de idei plenare şi de fast banchetual... Da, şi domnia sa domnul Marele Optimist, domnul generos a oferit, după Marea Paradă a Personajelor o masă de mare frumuseţe şi belşug de tartine din care s-au înfruptat toţi invitaţii şi... neinvitaţii. Şi la această masă, de la un capăt la altul, au fost/vor fi aranjate talgere/tipsii cu tartine, iar la mijloc talgere cu caviar roşu. Cum tartinele cu caviar roşu sunt cele mai solicitate, domnia sa Marele Optimist a recomandat consumatorilor ca icrele roşii să nu fie mestecate între dinţi, chiar dacă sunt mult prea măşcate, ci înghiţite aşa întregi – da! întregi! Pentru că, a zis domnia sa, aceste... aceste globuleţe simpatice, roşii ar fi păcat să fie strivite în dinţi – ele trebuie să fie îngurgitate întregi! Ca să se ducă în stomac şi acolo zăbovind să-şi facă cu succes misiunea lor!... Acum să vedeţi că doamna Coţofană care, desigur, a defilat în cadrul paradei, pentru că parada se va desfăşura în proscenium şi pe scenă, într-o succesiune şi o consecutivitate foarte complexă şi chiar sofisticată, pe care nu pot să v-o expun aici – este secretul autorului! – doamna Coţofană, la sfârşitul banchetului, va veni la urechea mea şi, spre stupefacţia tuturor, îmi va şopti încet (pentru prima dată am auzit-o vorbind în şoaptă, ea, guraliva!): „Să vezi, domnule autor, tartinele astea au fost foarte gustoase, dar cele cu caviar sunt ceva aparte: sunt cadoul secret, secretul culinar al Marelui Optimist de la această casă a Optimismului General. Pe tartinele cu icre roşii sunt, domnule Autor, ce crezi că sunt?” Eu voi strânge din umeri: „Nu ştiu, doamnă Coţofană, ce să spun. Ştiu că am înghiţit şi eu, şi voi toţi, aşa precum ne-a recomandat domnul generos”... Şi atunci Coţofana îmi va şopti, băgându-mi ciocul în ureche: „Pe tartinele cu icre roşii sunt puse micro-foane... minuscule micro-foane.” Eu: „Da? Da? De unde ştii?” – „Am aflat. Am aflat. Cum să nu aflu, dacă eu le ştiu pe toate! Şi aceste MF, fiind înghiţite de toţi participanţii la Marea Paradă, vor transmite ulterior din viscerele fiecăruia totul ce gândeşte respectivul tip, ce programează, ce întreprinde, şi aceste emisiuni/semnale vor fi înregistrate de antenele de pe acoperiş. Ai văzut ce de-a antene pe acoperiş?” – „Am văzut, doamnă, am văzut...” – „Apăi, uite, pentru asta stau ele acolo. Ei, domnii de la Casa Optimismului General, dăruiesc la cei cărora le închiriază sala pe gratis, îi servesc tartine cu icre roşii/micro-foane şi în felul acesta ei se răspândesc peste tot. Şi mai ştii ceva? Acuma înainte de asta m-a întrebat: Dar sunteţi reciclată, doamnă?” – „Eu am răspuns: Habar n-am!” – „Cum: aşa? Dar ştiţi, cele două turnuri de acolo? Nu sunteţi reciclată? Nu aţi trecut prin turnul de reciclare?” _ „Nu, domnule Optimist. Am zburat numai pe acolo, pe alăturea, dar m-am ferit că prea era gros şi negru fumul!” – „Ooo! va exclama domnul Optimist. Nu face nimica, nu face nimica – o să vă ajutăm noi să vă reciclaţi!” – Eu: „Chiar aşa a spus? Asta-i una! îi voi răspunde şi eu în şoaptă, ca să nu audă şi ceilalţi. „Dar să vezi! a continuat doamna Coţofană: au înghiţit toţi câţi au fost aici! Toţi au înghiţit aceste icre! Aşa cum a fost instrucţiunea. Şi toţi vor... fi, vor fiii... neapărat vor fi reciclaţi! Şi domnia ta la fel!” – Eu: „Cum: şi eu? Că eu... eu... mă feresc ca de dracu de această reciclare! Dar... la drept vorbind, nici nu ştiu ce înseamnă asta.” Şi doamna Coţofană va termina vorba ei în felul următor: „Pssst! Tăcere. O să discutăm altă dată. Acuma nu e nici cazul, nici locul, nici timpul.” Sincer vorbind, am fost uimit, de-a dreptul şocat, făcut: paf! de acest comportament al doamnei Coţofene. Şi m-am bucurat enorm de mult că am invitat-o şi am avut-o de oaspete: dânsa mi-a deschis ochii la realităţile pe care le trăim, în mijlocul cărora ne zbatem şi din care nu putem să ieşim sau măcar că ne clarificăm ce-i cu fiinţa noastră, ce-i cu conştiinţa noastră, ce-i cu sufletul nostru.

1