Lumea prin ocheanul caricaturii: dialog cu Ion Barbu şi Alex Dimitrov

Vasile Botnaru: Astăzi, vom sta de vorbă cu doi redutabili şi inconfundabili artişti ai „chirurgiei sociale”, cum îi defineşte presa. Primul este originar din oraşul minerilor Petrila, din România, iar celălalt locuieşte la Chişinău, oraş care, după părerea unor gazetari, ar avea şi el nişte tangenţe cu mineritul din cauza galeriilor subterane, dar şi din cauza „mineriadei latente” care s-ar produce în capitala celui mai vestic stat din componenţa CSI. Dar nu asta îi leagă pe cei doi invitaţi ai emisiunii de astăzi. Pe lângă faptul că sunt prieteni, au aceeaşi specializare – ambii se ocupă, patetic vorbind, de „extirparea tumorilor comunitare”, mai exact luptă cu metehnele politicienilor. Altfel zis, le poartă sâmbetele în paginile ziarelor, comentând prin mijloace grafice călcatul lor prin străchini. Este vorba despre doi caricaturişti. Primul este Ion Barbu, care abia după 15 ani de inginerie de mină şi-a dat seama că adevărata vocaţie sa este caricatura, doar că a putut să o valorifice din plin abia după Revoluţie. Într-un interviu acordat pentru revista Ramuri, Ion Barbu spunea: „este uşor să fii caricaturist când toată clasa politică lucrează pentru tine”. Drept dovadă servesc, bunăoară, paginile revistei Caţavencu. 

Înainte de a-i oferi cuvântul, ar mai trebui să vă spun câteva cuvinte despre povestea celei mai recente cărţi de caricaturi pe care o semnează Ion Barbu, carte al cărei protagonist exclusiv este… preşedintele Traian Băsescu. Întâi de toate, caricaturistul a obţinut acordul personal al lui Băsescu de a face poze în culisele Palatului Cotroceni, pentru a folosi imaginile drept fundal pentru caricaturile sale. Pictorul a trimis un e-mail pe adresa preşedintelui după ce auzise cum Traian Băsescu i se lăuda unei distinse doamne că nu lasă fără răspuns nici un mesaj. Graţie diplomaţiei sale percutante, Ion Barbu a reuşit să-l convingă chiar pe Băsescu să scrie prefaţa pentru volumul de caricaturi în care apare ca protagonist. Ion Barbu pretinde că l-ar fi convins pe preşedintele român să scrie prefaţa după ce a invocat un citat dintr-un clasic, care spune: „În viaţă nu se ştie niciodată cine pe cine onorează”.

V.B.: Maestre Ion Barbu, la început de dialog, vă rog să-mi spuneţi cum vă definiţi îndeletnicirea?

Ion Barbu: Preocuparea mea este doar la vârful elitei politice. Am scos până acum câteva cărţi, dacă dăm la o parte apariţiile în presă. Am dedicat o carte domnului Văcăroiu, pe vremea când era prim-ministru. Cartea se intitula Cartea albă, rece seacă şi fără sifon a guvernării Văcăroiu. A urmat după aceea cartea „dedicată” lui Adrian Năstase, Tratat de aroganţă, apoi o carte „dedicată” – ghilimelele şi aici sunt obligatorii – lui Ion Iliescu, intitulată Convorbiri cu Nina, şi acum stă să apară la Editura Polirom cartea lui Traian Băsescu. Se intitulează Odă la Vodă.

V. B.: Ce faceţi, de fapt: publicistică, grafică, foiletoane grafice?

I. B.: Eu nu m-aş defini doar în termeni de caricaturist. Mă consider, într-un fel, un consilier al politicienilor respectivi, dar un consilier care are curajul să le spună verde în faţă unde greşesc. Criticul Tudor Octavian a observat foarte bine că mă ocup doar de persoanele cu substanţă, asta însemnând că foarte puţine personaje politice din România au substanţă, adică pot deveni materie primă pentru caricaturişti.

V. B.: Şi nu vă interesează că au substanţă, cu valenţă pozitivă, negativă?

I. B.: Au substanţă totalmente negativă, că altfel nu ar face obiectul interesului meu.

V. B.: Dar atunci când îi consiliaţi, prin aceste luări de atitudine, aţi observat şi reacţii?

I. B.: Nu, din  păcate nu. Ştiţi, există o lege a lui Murphy, care spune: cu cât loveşti cât mai sus, efectele sunt tot mai mici. Cum v-aţi putea explica că după ce faci peste 5000 de desene cu Ion Iliescu, Ion Iliescu nici măcar nu are curiozitatea să te cunoască personal? Eu într-un fel sunt biograful domniei sale, 5000 de desene sunt, totuşi, o viaţă de om. Să ştiţi că nu regret absolut deloc faptul că nu ne ştim. Poate că este una din condiţiile independenţei mele vis-à-vis de persoana lui.

V. B.: L-am văzut totuşi pe Iliescu prezent ca invitat de onoare la Balul Academiei Caţavencu. I s-au oferit şi premii. În general, personajele caricaturilor Dumneavoastră se pretează la umorul „cârcotaşilor”, dau replici – Năstase, de pildă, a ştiut să invite adversarii să-i „numere ouăle” –, adică au suficient simţ al umorului.

I. B.: De multe ori acest simţ al umorului este bine jucat. Ei ştiu că face mult mai bine să vii în „bârlogul lupului” decât să mişuni prin afara lui. Şi atunci, de voie-de nevoie, accepţi invitaţia, cum aţi spus, de a veni la un Bal al Academiei Caţavencu. Este un lucru ştiut, mai ales pentru politicienii de vârf – ei se conduc de dictonul „Laudă-mă, înjură-mă, dar nu mă ignora”. Ignorarea lor de către presă, este, de fapt, moartea lor ca persoane publice.

V. B.: Şi atunci din ce vă alimentaţi motivaţia? Din priza pe care o aveţi la cititorul care i-ar taxa ca şi Dumneavoastră, dar nu are talent?

I. B.: De multe ori, te gândeşti că, râzând, se pot îndrepta moravurile. Acum vă spun drept că, după o experienţă de 17 ani de primă pagină, cred tot mai puţin în această iluzie, în schimb, pot spune că a face caricatură este un modus vivendi pentru mine. Nu în ultimul rând, caricatura mă ajută să mănânc o pâine, dacă e albă, cu atât mai bine.

V. B.: Trecând în revistă cele mai caricaturizate personaje politice internaţionale, se pare că până acum în vârf se află Helmut Kohl, care era mândru de asta. În orizontul românesc pe cine aţi mai remarca? Vă mănâncă palmele să-l luaţi în răspăr pe cineva anume?

I. B.: Expresia e frumoasă, adică aş lua „la palme” pe mulţi. În general, m-aş ocupa de cei mai apropiaţi, adică mă mănâncă palmele „să-l iau” pe Voronin, şi probabil că în viitorul foarte apropiat, mă voi ocupa de persoana lui.

V. B.: O să intraţi în competiţie cu caricaturistul de la Chişinău, Alex Dimitrov.

I. B.: Păi, eu îl cunosc personal şi sunt prieten bun cu Dimitrov, şi pe mine competiţia mă stimulează.

V. B.: Caricatura şi televizorul sunt compatibile? Unele televiziuni cochetau cu genul acesta, apoi caricatura a trecut în umbră, a plecat de pe micul ecran. Credeţi că mai are şanse acest gen în telepublicistică?

I. B.: Da, eu cred că ar putea avea şanse, şi într-adevăr, probabil că şi aici s-a întâmplat că şi la noi au fost câteva emisiuni făcute cu mijloacele caricaturii, însă emisiuni de foarte proastă calitate şi fără umor. În România, mai avem pe Antena 1 o emisiune care se numeşte „Animal Planet Show”. Este realizată cu mijloacele caricaturii, e un fel de desen animat primar, în care personajele sunt tocmai oamenii politici, şi e o emisiune cu un foarte mare succes.

V. B.: Unde vă simţiţi cel mai bine: în pagina întâi a ziarului, în expoziţii, în cărţi editate aparte?

I. B.: Normal e că te simţi bine pe prima pagină, ajungi cel mai repede la ochii publicului, dar satisfacţia majoră pe care o am întotdeauna este când îmi apare o carte. Ai un sentiment mai special, când o ţii în mână, deşi ştiu că cartea se tipăreşte într-un număr de exemplare mult mai mic decât tirajul unui ziar, costă mai mult, dar totuşi am impresia că suntem făcuţi să construim cărţi.

V. B.: Artistului, de regulă, nu-i prea pasă de politică, de viaţa curentă, el stă în turnul său de fildeş. Or, Dumnea­voastră, ca să vă faceţi meseria, trebuie să fiţi un consumator activ de eveniment politic, social, să luaţi atitudine.

I. B.: Aveţi dreptate. Eu lucrez pentru patru mari ziare din România şi nu fac altceva de dimineaţă până seara decât să citesc ziare, şi să mă uit ca năucul la televizor. De multe ori, ţi se acreşte până peste cap, şi atunci eu încerc să evadez din lumea  caricaturiştilor şi să fiu iniţiatorul cultural al altor proiecte. În ultimul timp, mă preocupă foarte mult poezia, promovarea ei. Cred că sunt un foarte bun manager pentru bieţii poeţi.

V. B.: Aveţi şi un nume care vă este cel mai drag?

I. B.: Sunt prieten cu mulţi poeţi. În acest moment, să zicem, poetul meu cel mai drag, cu care am şi scos de curând o carte, la Polirom, este Şerban Foarţă. Cartea se numeşte Un mire fără căpătâi – am contribuit jumătate de carte el, jumătate eu. Şerban Foarţă mi-a oferit cel mai mare compliment posibil în urma apariţiei volumului, spunând: „cartea asta nu este a mea, cartea asta este a ta.”

V. B.: În mediul rural, şi la noi, şi la Dumneavoastră, probabil, s-ar spune că totuşi aveţi o artă neserioasă. Sunteţi ahtiat de lucrări „serioase”?

I. B.: Da, cunosc percepţia aceasta vis-à-vis de caricatură, că întotdeauna este la periferia artei şi mulţi o desconsideră, dar eu cred că aici e o greşeală, poţi face caricatură de bună calitate, chiar cu mijloacele sculpturii, ale picturii, ale graficii, caricatura este, ar putea fi un corolar. Nu contează cu ce mijloace o faci, contează mesajul pe care îl transmiţi. Că dacă ne uităm, putem spune că Magritte a fost un foarte mare caricaturist, adică felul în care percepe şi în care şi-a rezolvat marile teme, ţine de domeniul caricaturii. Că a făcut-o cu mijloacele picturii, foarte bine.

V. B.: Aveţi şi Dumneavoastră conturi cu trecutul?

I. B.: Vă dau un termen de comparaţie: cam jumătate din viaţa mea de caricaturist am petrecut-o sub comunism şi cealaltă jumătate în aşa-zisul capitalism de la noi. Dacă în prima jumătate am publicat 200 de desene, în a doua jumătate am publicat aproape 13.000 de desene. Vedeţi şi Dv. diferenţa.

V. B.: Pentru că nu aveaţi inspiraţie atunci?

I. B.: Vai de mine, nu se pune problema inspiraţiei, cred că „epoca de aur” a lui Ceauşescu a fost mană cerească pentru caricaturişti, atâta doar că nu puteau să îşi publice producţiile. Eu am făcut, de fapt, un exerciţiu, prin ultimii ani de „epocă de aur”, când gândurile mele erau atât de negre, că nu credeam niciodată că vom scăpa de el, am realizat două volume „de sertar”, pe care, ulterior, după revoluţie, le-am combinat cu scriitorul Ion D. Sîrbu, care murise exact în anul revoluţiei, el fiind originar, ca şi mine,  din Petrila. Am numit acele volume Tratate de Rienologie, în care am strâns firimiturile lui de aur din sertar cu ale mele. Au ieşit două cărţi de care sunt foarte mândru.

Caricaturiştii şi „etica lui Mahomed”. Episodul 1

V. B.: Să vă adresez şi o întrebare serioasă: dacă ar fi să vă pronunţaţi: este etic sau nu ca un artist să îl prezinte într-o caricatură pe profetul Mohamed, sau invers, un caricaturist musulman să fi caricaturizat chipurile sfinte din creştinism?

I. B.: Părerea mea este foarte tranşantă: atâta timp cât îi interzici unui caricaturist să se pronunţe asupra unui lucru, înseamnă că nu mai e caricaturist, chiar fizic nu mai poate fi. Eu cred că un caricaturist trebuie să aibă libertatea totală de creaţie. Pentru un caricaturist nu există nici un tabu, eu sunt pentru orice caricatură care vizează Coranul, după cum recunosc şi dreptul caricaturiştilor islamişti să-şi probeze talentul contra preopinenţilor, aşa că lumea este cea care decide. De ce să se inflameze? Lumea a supravieţuit – există o vorbă celebră – şi pentru că a ştiut să râdă.

V. B.: În Moldova, lumea ştie să râdă, lumea ştie să guste talentul Dumneavoastră?

I. B.: Chiar nu am habar de lucrul acesta. Eu am venit aici cu alte scopuri, am venit să lucrez la un volum de poezie, am mai avut nişte tentative în această direcţie. Am scos prima dată Antologia Poeziei Româneşti de la Est la XXL, asta însemnând o colecţie de poezie, care există atât pe ediţie de hârtie, cât şi pictată  pe tricouri. După aceea am continuat cu un experiment, pe care l-am făcut în oraşul meu, şi, ulterior, a ieşit o carte foarte frumoasă şi bine apreciată – Antologia Poeziei Româneşti la zid. Nişte intelectuali din Bucureşti s-au deplasat la Petrila şi au scris cu spray-uri, au umplut Petrila, pereţii scorojiţi ai Petrilei, cu poezie românească. Fapt care a stârnit oprobriul administraţiei locale şi mânia poliţiei.

V. B.: Ăsta a fost un fel de flash mob?

I. B.: Cam aşa ceva. După aceea am continuat în cadrul aceluiaşi proiect de promovare a poeziei, am făcut Colonia Râsa Plânsa – o veche colonie minerească din Petrila am îmbrăcat-o, virtual evident, în poezie şi ilustraţii de foarte bună calitate, şi acum sunt la Chişinău pentru a promova un alt gen de scriere a poeziei. Fac acum o colecţie de distihuri frumoase româneşti şi vreau să le pun pe cel mai frumos suport pe care se poate imagina că poate trăi poezia, pe suportul pielii femeii.

V. B.: Adică să înţeleg că sunteţi adeptul instalaţiilor, dacă ar fi să vorbim în termenii galeriilor de artă?

I. B.: Într-adevăr, pentru mine, o femeie poate fi şi o „instalaţie” de mare putere. Nu ştiu de câţi KW, dar în orice caz dă multă energie.    

V. B.: Şi acum urmează interviul cu Alex Dimitrov, cel care are şi el o relaţie specială şi privilegiată cu şeful statului. Preşedintele moldovean este protagonistul preferat al caricaturilor semnate de Alex Dimitrov, publicate în mod prioritar de ziarele Timpul şi Moldavskie vedomosti.

Dar, spre deosebire de prietenul său, Ion Barbu, Alex Dimitrov nu corespondează cu şeful statului şi nici că ar avea şanse să scoată o carte cu caricaturi, executate pe fundalul unor imagini din interiorul Palatului prezidenţial de pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Chişinău. De fapt, m-am gândit să îl întreb şi pe Alex Dimitrov: oare cum ar reacţiona preşedintele Voronin la o asemenea propunere?

Alex Dimitrov: Îmi pare că este de domeniul fantasticului, dar vă spun că mă mândresc că l-am văzut pe domnul tovarăş Voronin cu un tricou având caricatura mea.

V. B.: Îmbrăcat pe el? Un tricou din seria editată de Centrul Independent de Jurnalism?

A. D.: Nu de CIJ, ironie, ci de Transparency International Moldova, un tricou din acelea cu „Nu corupţiei!”. M-am mândrit foarte mult când l-am văzut îmbrăcat cu tricoul meu. Mă gândeam: oare ştie că mai desenez şi alte caricaturi în Timpul sau în Moldavskie vedomosti?

V. B.: Vă interesează în general reacţia acestor oameni pe care îi vizaţi? Uitaţi, domnul Barbu era supărat că Ion Iliescu nu a vrut să îl cunoască pe el, autorul miilor de caricaturi la adresa lui Iliescu. Dumneavoastră aţi fi curios să aveţi o relaţie personală cu şeful statului, de exemplu?

A. D.: Sincer vorbind, nu, şi nici nu-mi pasă. De ce? Pentru că eu încerc să fiu echidistant, să fiu „rece”. De fapt, eu nu am nimic împotriva omului Voronin, dar dacă dumnealui este înzestrat cu atribuţii de stat, dacă dumnealui este garantul Constituţiei, bineînţeles că problema mă preocupă. Eu nu‑l acuz, nu-l judec, eu fac pur şi simplu nişte constatări prin mijloacele mele de caricaturist, care, în primul rând, constituie o sursă de informare a publicului. Eu nu fac parte din nici un partid politic, pentru că artistul în cadrul unui partid îmi pare că este limitat în posibilităţi. Deşi unii colegi de ai mei am auzit că i-au făcut propuneri domnului preşedinte, legate de editarea revistei de satiră Chipăruş. Eu niciodată nu voi face lucrul acesta, niciodată nu voi cere bani de la preşedinţie sau de la guvern.

V. B.: Dar luaţi bani de la opoziţie …

A. D.: Exact, eu iau bani, pentru că într-adevăr, vorba lui Barbu, şi eu vreau să mănânc pâine, uneori, albă.

V. B.: Şi reuşiţi?

A. D.: Nu aş zice, dar mă menţin cât de cât, nu mă plâng. Omul nu are nevoie de prea multe pentru a trăi mulţumitor. Mă interesează însă reacţia publicului, caricaturile mele sunt pentru public, şi mă bucur să ştiu că desenele mele plac oamenilor.

V. B.: Care este măsura care vă ajută să păstraţi cota de decenţă astfel încât să nu ofensaţi persoana?

A. D.: Există, într-adevăr, o problemă de etică a caricaturistului. Toţi suntem oameni şi toţi greşim şi nu putem să acuzăm, nu avem dreptul să judecăm cu răutate, însă suntem datori să constatăm nereguli, greşeli. Noi, caricaturiştii, reprezentăm totuşi publicul larg. „Măsura etică” o avem în inima, în conştiinţa noastră, care îmi spune: aici stai, aici trebuie să te opreşti. Eu, de exemplu, încerc să nu critic personal omul, eu critic greşelile lui.

V. B.: În breasla jurnalistică se discută mult pe acest subiect: câtă imunitate poate să aibă un demnitar, atunci când jurnaliştii sau cei pe care îi numim paparazzi intră în viaţa lui privată? Ce părere aveţi?

A. D.: Cuvântul „caricatură” în italiană înseamnă a îngroşa, a hipertrofia. Caricatura este, bineînţeles, un mijloc de expresie. Totuşi, eu nu sunt de acord cu Ion Barbu că artistul caricaturist trebuie să caricaturizeze tot ce-i cade sub ochi. Sunt nişte lucruri foarte delicate: niciodată nu am să mă bag în intimitatea unui om cu desenele mele. Este o zonă tabu. Noi trebuie să demonstrăm bun-simţ. Nu aş dori să fiu un paparazzi. Interesul public, uneori, nu aş spune că se compară cu cele mai nobile interese. Există aşa-numita presă de bulevard, în care eu nu am să lucrez niciodată, oricât de gustoasă ar fi pâinea ce mi se propune. Am şi eu unele principii care nu îmi permit să lezez demnitatea omului.

V. B.: Aţi fost tentat şi de arta „serioasă”, precum domnul Barbu?

A. D.: Da, bineînţeles, deşi nu am studii speciale, întotdeauna m-a atras pictura. Am făcut unele încercări şi totuşi m-a pasionat mai mult caricatura, despre care nu aş zice că se află undeva la marginea artei, în nici un caz. Prin caricatură se poate exprima un mesaj clar, folosind, totodată, diferite procedee tehnice, cum ar fi uleiul, sculptura şi aşa mai departe.

V. B.: Ce „teren” are caricatura în Moldova?

A. D.: În ultimii ani, se observă o tendinţă de a colabora tot mai mult cu caricaturiştii anilor ’70, ’80, ’90 – Valeriu Curtu, Valeriu Ioniţoi, Andrei Grapco, Iuri Simac şi mulţi alţii au dus faima caricaturii moldoveneşti. Bine, într-o epocă socialistă, cu toate restricţiile ei. Nu pot spune că noi am fi cu ceva mai slabi decât ei. Nu cred. Deşi experienţa noastră într-ale şarjei politice încă nu e mare.

Caricaturiştii şi „etica lui Mahomed”. Episodul 2

V. B.: Îl întrebam pe Ion Barbu despre scandalul cu caricaturizarea profetului Mahomed. Dumneavoastră ce credeţi despre acest gen de tabu-uri?

A. D.: Îmi voi permite totuşi să nu fiu de acord cu Ion, deşi îl iubesc foarte mult, e prietenul meu, dar discutăm despre etica caricaturistului. Sunt unele teme ce nu pot fi caricaturizate. Noi, în cadrul organizaţiei „Cartoonest Right Network”, organizaţie mondială a caricaturiştilor, am decis să nu acuzăm, bineînţeles, caricaturiştii danezi, dar le-am sugerat totuşi să aibă o doză de reţinere, pentru că, vedeţi, întâi de toate, este o provocare. O caricatură, uneori, chiar şi nevinovată, poate avea un impact absolut negativ. Deşi eu vreau să spun că numeroşi caricaturişti iranieni şi turci au satirizat foarte des Biblia. Am văzut asemenea caricaturi şi le am. Şi europenii au dat dovadă de mai multă toleranţă. Însă dacă suntem conştienţi că putem provoca explozii de nemulţumire, cred că trebuie să fim un pic mai reţinuţi, mai circumspecţi în desenele noastre.

V. B.: De ce rămâneţi în Moldova şi nu aţi plecat şi Dumneavoastră odată cu „stolurile” de moldoveni, care-şi caută o viaţă mai bună în ţări mai bogate?

A. D.: Cred că cineva totuşi trebuie să rămână în Moldova, pentru că avem nevoie de creiere, avem nevoie de mâini, nu ne trebuie atâţia politicieni, atâţia funcţionari. Avem nevoie de oameni talentaţi, care sunt foarte mulţi, dar, din păcate, evadează. Aici noi suntem cam slabi, nu încercăm să luptăm. Câte nedreptăţi există în Moldova şi publicul nu reacţionează! Acest lucru mă întristează foarte mult. Noi, jurnaliştii, ne facem datoria, încercăm să informăm publicul şi nu se vede nici o atitudine din partea lui. Uneori, mă gândesc: oare mai are rost?... Sper că da.