|
Întrebările revistei
1. Despre un scriitor bun se crede că este şi un împătimit cititor. Dintre cărţile pe care le-aţi citit, pe care aţi fi dorit să o fi scris chiar Dvs.?
2. Ce carte v-a declanşat apetitul pentru scris, ce autor v-a învăţat să scrieţi?
3. Care este personajul Dvs. preferat?
4. Obişnuiţi să citiţi prietenilor fragmente din cartea la care lucraţi, pentru a le cunoaşte părerea şi a vă verifica într-un fel? Sau preferaţi să nu vă devoalaţi proiectele de creaţie în timp ce lucraţi asupra lor? Aveţi un cititor privilegiat de ale cărui opinii ţineţi cont?
5. Ce carte v-a scandalizat în ultimul timp? Există, după opinia Dvs., cărţi „periculoase”, cărţi „dăunătoare”, cărţi care ar trebui interzise?
6. Aţi folosit vreodată o carte ca suport pentru o ceaşcă sau un ibric? Obişnuiţi să îndoiţi filele la lectură sau folosiţi, în mod obligatoriu, semne de carte?
7. Vi s-a întâmplat să citiţi o carte pe calculator? Aţi cumpărat vreodată un audiobook?
8. Ce are de câştigat sau de pierdut la ecranizare o carte, un autor?
9. Vă imaginaţi cititorul pentru care scrieţi? Vă influenţează gustul publicului?
10. Numiţi „cartea anului” în literatura română în 2007.
11. Ce i se poate ierta unui autor de literatură şi ce nu i se poate trece cu vederea sub nici o formă?
12. Premiul Nobel pentru literatură în 2007 i-a fost atribuit lui Doris Lessing. Care ar fi fost favoritul Dvs.?
Publicăm în acest număr o parte din răspunsurile sosite la redacţie. Am constatat că ancheta noastră a suscitat un mare interes printre scriitori, care ne-au trimis texte dense, pasionante chiar, desfăşurate pe mai multe pagini. Unii autori au preferat să răspundă doar la câteva întrebări (sau doar la una), de aceea numerotarea intervenţiilor lor nu trebuie să deruteze. Vom continua să publicăm alte răspunsuri în numerele viitoare ale revistei, invitând, totodată, pe confraţii care au întârziat să o facă, să se alăture acestei dezbateri despre Cărţi şi Scriitori. (v.g.)
Simona Popescu
Unde nu-i minte, vai de inimă!
1. Am fost întrebată odată ce scriitor aş fi vrut să fiu. Am răspuns: nici unul! Am fost întrebată şi care e scriitorul meu preferat. N-aş putea răspunde la o asemenea întrebare, pentru că am zeci de scriitori preferaţi. Aşadar, aş fi vrut să scriu zeci de cărţi, poate nu în întregime. Ar fi multe capitole sau poeme pe care le-aş insera în alte structuri, poate chiar combinîndu-le cu texte decupate din alte volume! Cum aş putea zice Tristram Shandy fără să pomenesc de Oblomov? Sau Faust-ul lui Goethe fără Faust-ul lui Mann? Cum aş putea să nu mă gîndesc la Omul fără însuşiri? Sau la De rerum natura? Îmi pare rău, într‑un fel, că a scris Pound Cantos-urile înaintea mea. Felul lui de a scrie, „împrăştiat”, mi s-ar fi potrivit mănuşă! Dar şi construcţia din Evgheni Oneghin sau migala şi hazul din Don Juan-ul lui Byron... Apoi Proust. Pe care l-aş combina cu Gombrowicz! Ar fi mulţi autori mari, frecventaţi, dar şi mulţi autori exquis pe care am impresia că, în România, îi citim nu mai mulţi decît degetele de la o mînă (de la Aloisyus Bertrand la Raymond Roussel). Aş da şi multe nume româneşti. De la Anton Pann la Foarţă şi de la cel care o fi scris, fără să se semneze, Catastihul amorului, la minunatul Blecher. Aş da şi titlurile unor texte de filozofie pe care aş fi dorit să le scriu eu. De la unii presocratici la bizareria aia transgresivă din Sferele lui Sloterdjik (pe care, în sfîrşit, mi le-am cumpărat). Sau, dintre recente, cele văzute zilele trecute, într-o librărie europeană (Only Revolutions a lui Mark Z. Danielewski, un „ergodic” de vîrsta mea cu care am mai multe în comun, şi cărămida lui William Vollmann, Europe Central).
2. Tuturor celor care m-au învăţat ce e poezia le-am mulţumit, într-un fel, şi adunîndu-i la un loc, în cartea mea de şi despre poezie. Prozatorii sînt şi mai mulţi! Aş face o listă lungă, lungă. În adolescenţă, cei care m-au făcut să mă apropii de poezie (după ce şcoala mă îndepărtase definitiv de ea) au fost Rimbaud, Lautréamont, Eliot şi mai ales Pound. Cît despre proză... Tîrziu, pe la 18 ani, am dat de Lawrence Sterne şi de Proust, deodată! Combinaţie perfectă ca să te destupe la minte şi să te facă să-ţi auzi cu adevărat şi inima (căci unde nu-i minte, vai de inimă!).
3. Oblomov, dintre ei. Nadja, dintre ele. Odradek, dintre personajele de gen neutru. Asta ca să nu încep şi aici cu listele. Din literatura română, naratorul cărţilor lui Blecher, Zenobia lui Gellu Naum şi Fuchs al lui Urmuz.
4. Aş simţi nevoia să mai dau la citit cîte ceva din ce scriu, dar mă gîndesc că oamenii sînt ocupaţi. Nu-mi place să mă citească oamenii ocupaţi! Am un singur cititor privilegiat, căruia îi sînt recunoscătoare. El îşi face întotdeauna timp pentru mine.
5. În general, nu mă scandalizează nici o carte. Mă revoltă, en passant, industria literară, cu tot cu mecanismele ei. Profitorii, de ambele părţi. Negustorii şi oportuniştii. Cărţile, ele, sînt neutre. O carte frumoasă le poate face rău unora, îi sterilizează, îi îngenunchează. Cărţi aparent scandaloase pot fi binefăcătoare, pot trezi la viaţă. Tot ceea ce pare o „neînţelegere” poate avea acest rol de trezire la viaţă.
6. Da. Numai cărţi ca lumea (că astea-mi sînt prin preajmă – dar nu-mi amintesc să fi maculat ceva!). Folosesc tot felul de semne de carte (nu-mi plac cele specializate!): bilete de tramvai, de metrou, şuviţe rupte din ziare, bani (cînd sînt în mijloacele de transport). Fac şi semne pe margine, uneori, dar numai cu creionul. Rar, îndoi cîte un colţ de pagină, fac „urechi”. Îmi sînt simpatice cărţile cu „urechi”. Dacă sînt ediţii frumoase, mă feresc. De aceea prefer ediţiile ieftine, care îţi permit să citeşti cu pofta... vandalului. Totuşi, chiar şi în ipostază de „vandal” pofticios, mă port destul de frumos cu cărţile. Cînd le iau de la cineva, obişnuiesc să le fac o supracopertă din hîrtie. Nu-mi place, cînd împrumut o carte, să o dau murdară, dar nici să primesc înapoi de la cineva o carte urîţită.
7. Am citit fragmente pe site-uri de Internet. Sînt binevenite. Nu putem cumpăra toate cărţile pe care ni le dorim. N-am cumpărat încă audiobook-uri. Aştept ceva care să mă intereseze cu adevărat. Aş cumpăra, ca să dau doar un exemplu, oricînd un audiobook Mircea Ivănescu, opere complete, oricît ar costa. Aş cumpăra şi prozatori, cu cîte o carte întreagă. Poate aşa mi-aş lua şi carnet de condus. Aş pune cartea şi aş călători spre... Piteşti, pe o autostradă goală. Am ascultat cu emoţie CD-urile care însoţesc unele cărţi.
8. Cred, sincer, că nu are nimic de pierdut. Pentru cei care au citit cartea, o ecranizare proastă nu schimbă nimic. Pentru cei care n-au citit, poate fi un stimulent pentru lectură. O ecranizare bună e interpretarea supremă. Am văzut cîndva o montare a Cătălinei Buzoianu după paginile lui Urmuz. Niciodată n-am citit ceva la fel de entuziasmat despre acest autor. Cred că cineva din altă zonă artistică poate face mult, mult mai mult pentru o carte decît toţi criticii literari la un loc.
9. Uneori, mă gîndesc la nişte cititori, alteori, deloc. Exuvii a fost scrisă ca şi cînd aş fi uitat că există pe lume cititori reali. Cînd am scris Lucrări în verde, m-am gîndit la multe categorii de cititori, nu doar la studenţi (publicul meu preferat). M-am adresat indirect şi unora vizaţi, care ştiu că, în principiu, vor ajunge la cartea mea (prietenii şi neprietenii, mai ales). Cînd scriu eseuri, mă gîndesc întotdeauna la cîţiva cititori. Acum scriu la ceva cu sentimentul că le scriu nişte scrisori unor oameni de diferite vîrste. Uneori, pe stradă, văd unele figuri, aluri, care-mi atrag atenţia. Îmi trece prin cap că mi-ar plăcea să dea de cărţile mele. Cîte un băiat cu aparenţă feminină, cîte un domn în vîrstă, cu mîini subţiri, cîte o doamnă foarte bătrînă, elegantă, fardată tare, ca să păstreze ceva din frumuseţea de altădată, încă prezentă. Cîte o femeie cu chip nobil sau fete extravagante, cu părul vopsit în culori stridente şi haine aparent neglijente. Fumătorii. Îmi plac oamenii căzuţi pe gînduri, prin staţii, pe la cozi, în faţa unui stop. Îmi plac cei care citesc în mijloacele de transport. Mai ales cei care citesc în picioare, în plină aglomeraţie. Cei care se duc la anumite filme, toţi. Sînt cîţiva scriitori la care aş vrea să ajungă cărţile mele. Sînt şi cîţiva critici literari, vreo trei, pe care n-aş vrea să-i dezamăgesc şi care am văzut că au citit ce-am făcut pînă acum, nu ca nişte critici literari, ci ca nişte oameni care îşi văd cu seriozitate de treaba lor, urmărind cum îşi văd de treaba lor alţi oameni. În cîte-o librărie, îi privesc pe cititori, cîteodată. Pe cititorii altora. Unii mi-ar plăcea să fie şi ai mei. Poate şi sînt!
10. Niciodată n-am să numesc o singură carte a anului. Mi se pare un act de cruzime.
11. În principiu, dacă e un autor adevărat, i se poate ierta totul, dar nu i se poate trece nimic cu vederea, sub nici o formă.
Liviu Antonesei
Mă scandalizează doar cărţile proaste
1. Nu ştiu cît de bun scriitor sînt, sper că nu unul foarte slab, dar cititor împătimit sînt de cînd mă ştiu. Întrebarea e ucigătoare! De cîte ori citesc o carte bună, aş dori s-o fi scris eu! Pe măsură ce înaintez cu lectura, îmi creşte şi bucuria lecturii şi un fel de invidie prietenoasă. Uneori, exclam în gînd – „ce bine i-a ieşit, dom`le, personajul, scena aceasta e ok, ce simţ al construcţiei etc.” Mă bucur că, în ciuda îndelungatei experienţe a lecturii, am rămas un cititor participativ, chiar cu „naivităţi de lectură”. Asta îmi permite să am lecturi proaspete şi în cazul recitirilor.
2. Nu ştiu, e complicat. Pe la cinci ani, bunica mea, care era foarte credincioasă, m-a învăţat să citesc pe Biblie. Cum exemplarul său era scris cu litere foarte mici, se ajuta cu ziarul Scînteia, unde titlurile erau scrise foarte mare. Sper că vor fi rămas urme din Biblie, cum sper să nu fi rămas din instrumentul auxiliar. După aceea, am citit, ca toţi copiii, cărţi de poveşti şi, probabil m-au marcat devreme ce nu pot citi proză „fără poveste”. Prima carte „serioasă” citită autonom a fost Cavalerii teutoni, din pricina căreia, în vacanţa de iarnă din clasa a treia, n-am ieşit deloc din casă, iar la sfîrşitul lecturii, eram complet ameţit – numele acelea poloneze, cu patru-cinci consoane una lîngă alta, mă făceau să mă întorc mereu, să nu-mi pierd personajele. Imediat după aceea, am început să scriu „romane” cu partizani, că majoritatea filmelor erau sovietice, dar şi cu cowboys, că începuse mica liberalizare şi începuseră să ruleze şi westernuri. Ulterior, m-au ajutat să devin scriitor Poe, Rimbaud, Mallarmé, René Char, Borges, Henri Miller.
3. Ezit între Don Quijote, Hamlet şi întreaga familie Karamazov.
4. A fost o perioadă cînd procedam aşa, acum prefer să arăt textele definitive. Cititorul privilegiat? Gabriela Gavril, al cărei simţ critic accentuat îmi face bine! Nu cred că s-a înşelat vreodată cînd mi-a făcut o observaţie, o sugestie.
5. Mă scandalizează doar cărţile foarte proaste şi sînt legiune! Nu cer interzicerea lor, se ocupă cititorii cu aruncarea în uitare. Regret adesea copacii ucişi pentru apariţia lor.
6. Probabil din pricina primei mele lecturi, am rămas cu un respect religios şi faţă de cartea „obiect”, aşa că le folosesc numai pentru a le citi. Nu le îndoi, nu le pătez, încerc să le păstrez cît mai bine. Folosesc semne de carte, însă improvizate – bilete de tramvai, bucăţele de hîrtie, sfoară etc. Îmi plac cărţile care sînt vîndute împreună cu semnele lor de carte.
7. Citesc mult pe computer, însă, fiind un tip vizual, nu ascult cărţi. N-am ajuns încă atît de leneş!
8. E o chestie de şansă! Pacientul englez e o carte destul de slabă, filmul a ieşit bine! Cel mai adesea se întîmplă invers! Oricum, ecranizările contribuie la notorietate şi, într-un ceas bun, trimit publicul spre cărţile ecranizate. În căutarea lui Richard de Al Pacino, o „ecranizare” atipică, a făcut mai multe pentru descoperirea lui Shakespeare de către publicul grăbit de astăzi decît toate orele de literatură la un loc!
9. Nu scriu exclusiv pentru mine, dar nu mă gîndesc la cititori cînd scriu. După ce termin cartea, se întîmplă să mă chinuie soarta ei. Mă feresc cît pot să mă las influenţat chiar şi de gustul publicului calificat format din colegi, critici etc.
10. A fost un an cu destule cărţi bune, dar nu cred că avem o „carte a anului”.
11. I se pot ierta greşelile „fără de voie”. Nu i se poate ierta „să se cace în talentul său”. E vorba, deci, de scriitorii talentaţi, celorlalţi li se iartă totul!
12. La ce a ajuns acest premiu de vreo trei decenii, bîntuit de „corectitudinea politică” şi de „dreptatea geografică”, a numi un favorit ar însemna a-i dori compromiterea! Aproape toţi marii mei scriitori preferaţi din secolul XX n-au luat acest premiu şi n-am senzaţia că s-au simţit prost din cauza asta.
Vasile Ernu
1. Îmi place foarte mult să citesc, însă am devenit tot mai pretenţios. Am început să-mi pierd din „virginitatea” lectorului sincer. Acest lucru mă deranjează, însă, recunosc că, dacă dau peste o carte bună tot „balastul” teoretic se dizolvă în plăcerea lecturii. Sînt o mulţime de cărţi pe care mi-ar fi plăcut să le scriu eu, însă rămîn, totuşi, la prima parte din Suflete moarte de Gogol şi proza scurtă a lui Mihail Bulgakov.
2. Din adolescenţă am vrut să scriu, însă nu am avut curajul necesar. Am scris mai degrabă împins de anumite contexte de viaţă. Uneori, viaţa poate fi un imbold mult mai puternic decît literatura. Totuşi, literatura rămîne elementul-cheie în dezvoltarea proiectelor mele.
3. Numele lui e legiune! Sînt foarte mulţi şi ar fi incorect să nedreptăţesc pe careva dintre ei.
4. Discut cu amicii mei proiectele mele. Nu am secrete faţă de cei pe care-i apreciez şi de la care cer opinii legate de ceea ce fac. Textele mele sînt citite de un număr de 4-5 persoane cărora le cer opinia şi care sînt primii mei lectori. Reacţiile lor mă ajută enorm în construcţia proiectelor mele. Ţin cont de părerile lor, însă nu pînă la capăt. E mai degrabă o negociere între mine şi ei.
5. Nu prea am citit cărţi care să mă scandalizeze. Am citit însă multe cărţi care m-au impresionat, m-au marcat profund. Ideea tot mai des întîlnită şi propovăduită de intelectualii moralişti de pe la noi, cum că există cărţi „periculoase”, cărţi „dăunătoare”, cărţi care ar trebui interzise, mi se pare de o idioţenie incredibilă. Ideile nu omoară, „manuscrisele nu ard”, iar cărţile sînt scrise pentru a fi citite. Ceea ce omoară este lipsa ideilor sau transformarea unor cărţi şi intelectuali în „sfinte moaşte”. Clişeele pot omorî, ideile – niciodată.
6. Eu nu fetişizez obiectele. Îndoi, însemnez, rup dacă e cazul, pun cana sau ibricul pe ea. Pot să-mi cumpăr oricum altă carte. Fireşte că faţă de unele cărţi mă ataşez şi atunci încerc să le protejez. Sînt ediţii care-mi plac şi ediţii care nu-mi plac, iar cărţile ca obiect au o viaţă finită în timp.
7. Citesc foarte rar pe calculator doar ceea ce nu pot avea în format clasic. În general, citesc texte scurte, căci nu am nervi să citesc ceva amplu pe calculator. Nu ascult audiobook-uri.
8. Literatura este unul din cele mai vechi medii şi producţii culturale, pe cînd filmul este un limbaj cultural foarte recent. Întîlnirea dintre cele două limbaje este un fenomen foarte important pentru cultura modernă. Filmul nu poate apărea fără povestea scrisă. El îşi întemeiază discursul pe acest limbaj „arhaic”. La rîndul său, acest limbaj „arhaic” odată pătruns în film este transformat şi devine altceva. Cred că filmul nu poate dăuna sau ajuta o carte decît strict la nivelul de marketing, ceea ce e deja altceva. Ştiu o mulţime de cărţi excelente şi filme care pornesc de la ele de o banalitate îngrozitoare. De asemenea, sînt cazuri celebre de texte slabe şi filme foarte reuşite. Ideal e să avem şi cartea, şi filmul reuşit, însă trebuie să nu uităm că sînt limbaje diferite, sînt lucruri diferite.
9. Eu sînt primul cititor al cărţilor mele. Deci prima condiţie e să-mi placă mie. După care vin prietenii. Publicul larg este o titulatură destul de vagă pentru mine. Nu ştiu care este gustul publicului şi nu cred că are doar un singur gust. Iar dacă vă referiţi la trenduri, la o anumită modă, atunci cred că e o falsă problemă. În mecanismul de producţie a modei nu ceea ce e produs contează, căci el mîine nu va mai fi valabil din această perspectivă, ci producerea permanentă a diferenţei. Lecţia mecanismului de producţie a modei este foarte simplă: producţia permanentă a diferenţei sau a iluziei diferenţei. Literatura, fiind un limbaj foarte vechi, trebuie să ştie să dozeze elementul tradiţional de repetiţie cu cel de diferenţă care aduce noul. Nu e un lucru uşor pentru literatură mai ales cînd concurenţa cu alte limbaje a devenit foarte accentuată.
10. Uf, nu m-aş aventura într-un astfel de pronostic.
11. Totul i se poate ierta cu o singură excepţie: scrierea proastă.
12. Philip Roth, fără discuţie.
Bogdan Ghiu
1. Pe nu puţine le-am şi scris! Este vorba despre oricare dintre, adică despre toate cărţile pe care le-am tradus, care formează, de fapt, un singur discurs (ocolit, prin ricoşeu, ca să „izbească” cu atît mai tare, să se „înfigă” cu atît mai adînc), care în limba română este al meu. Tocmai de aceea le-am şi tradus, ca să le pot scrie în limba română, pentru cultura română, în mod ţintit, expres, adresat, aplicat. Pe aceşti autori, acest (tip de) discurs îl am eu de spus culturii şi lumii româneşti actuale, de mîine şi poimîine, mie însumi ca aparţinîndu-le implacabil (e dialogul meu interior cu supraeul meu cultural). În/pentru cultura română, acest discurs, al acestor cărţi, e al meu, acesta este discursul meu. Asta cred că are de auzit, că trebuie să asculte, că trebuie să-şi spună la ureche, în „minte”, cultura română. Este vorba despre nişte autori care au avut succes în primul rînd nu acasă, unde acum, după dispariţia lor fizică, empirică, încep să fie contestaţi cu furie în primul rînd. Mi-ar plăcea ca România să le fie „teren de azil”, de refugiu. Am tradus, traduc, adică scriu în româneşte, pentru România, aceste/astfel de cărţi tocmai pentru că, printr-un fel de auto-„cenzură transcendentală”, ele nu ar fi putut fi scrise aici, sînt pur şi simplu respinse, nu au, de fapt, un loc al lor: o gîndire care nu are loc. De ce să scriu ce se poate scrie, ce se scrie oricum, ca de la sine, aproape automat, ce-mi vine simplu pe limbă (română), pe limba culturii române, cînd pot scrie altceva, cînd pot scrie altfel, cînd pot produce ecarturi, alterităţi, măcar ca posibilitate, ca şansă? Cînd trebuie, în sfîrşit, scris altfel, altceva? Ceva care se poate foarte bine scrie aici tocmai pentru că nu are loc?
2. Vieţile, biografiile, romanţate sau nu, ale unor mari artişti: Michelangelo, Van Gogh, Gauguin. Eroizarea artiştilor, marii autori ca mari personaje. Încă nu consider că am învăţat să scriu, consider chiar că, într-un anumit sens, am învăţat prea bine, şi trebuie să mă dezvăţ. Traduc şi ca să învăţ să scriu – şi să de-scriu. Dar nu pot numi un singur autor. Ca discurs teoretic, analitic, „eseistic”, mă simt poate prea influenţat, prea format, prea „învăţat” de şi prea în rezonanţă intimă cu Jacques Derrida, şi tocmai pentru că nu aş vrea să-i falsific stilul încerc să mă dezvăţ de el, să-l de-scriu.
3. În momentul de faţă, dar de mai multă vreme deja, îmi dă foarte mult de gîndit şi îmi place să mă gîndesc la Bartleby, al lui Melville, să lucrez cu el, împreună cu el, pornind de la el, încercînd să-i asigur o posteritate: Idioţii împotriva prostiei! Prefer însă tot mai mult „personajele conceptuale”, cum le numea Gilles Deleuze în Ce este filosofia?. Deci nu conceptele ca atare – entităţi fantomatice, totalizări moarte, tiranii speculative –, ci personajele conceptuale vii, a căror viaţă creează concepte, concepte, deci, nedespărţite de viaţă, concepte în viaţă, concepte din viaţă. Acestea sînt epica şi dramaturgia mea, „poveştile” care mă atrag cel mai mult.
4. Eu îmi scriu cărţile aproape pe faţă, în aşa-zisele mele articole, deci le împărtăşesc public, scriu direct public. Pînă acum, n-am scris nicio carte propriu-zisă, doar am compus cărţi, niciodată însă prin simplă alăturare şi însumare. Am constatat că am o minte natural sistematică, poate chiar prea omogenă cu sine. Oricum, greu de totalizat. E păcat să scrii cărţi dacă eşti obligat să sacrifici, astfel, idei, „linii de fugă”, să imprimi direcţii principale, false unităţi, deci să excluzi. Prefer viaţa „sălbatică” şi „anarhia” ideilor organizării şi normalizării lor „sociale” în „cărţi”, care sînt nişte unităţi artificiale, factice, forţate, nişte mici tiranii, nişte insuliţe fals izolate într-o mare de mişcare şi de libertate. Nu ştiu cum pot unii – majoritatea – să scrie „cărţi”. Cred că, de fapt, nimeni nu scrie „cărţi”, dar toată lumea se preface, supunîndu-se acestei convenţii pur economice, intrate într-o tot mai mare pierdere de viteză: de aici numai aparent contradictoria criză a cărţii (care nu înseamnă deloc o criză a lecturii de calitate), dublată de o hiperproducţie de produse „carte” scrise de tot mai puţini scriitori. Tot mai multe cărţi, tot mai puţini scriitori. Pentru adevăraţii scriitori, scrisul e o formă de acţiune, aşa că probabil experimentează altceva, în altă parte. Primul şi cel mai bun cititor al meu este însă soţia mea, Mădălina Ghiu, care ştie să-mi dea peste mînă şi, mai ales, să mă provoace să îndrăznesc, să-mi duc intuiţiile pînă la capăt, să nu mă mulţumesc cu puţin. E îngrozitoare! Ultimele cărţi îşi datorează forma, concepţia aparte (mesajul invizibil) mai ales incitărilor ei.
5. Numai cărţile facile sau falsele cărţi sînt cu adevărat periculoase. Dar niciuna nu ar trebui interzisă. Dacă ajungi să-ţi propui să interzici cărţi, filme, emisiuni etc. înseamnă că deja ai pierdut, că e mult prea tîrziu. Oricum, cultura, literatura română sînt încă departe de a putea – şi chiar de a vrea, de a-şi propune – să facă scandal, să scandalizeze cu adevărat. E foarte greu să provoci mari scandaluri, scandaluri de substanţă, în substanţă. Tocmai scandalurile, gustul pentru scandal lipsesc culturii române. Sîntem mult prea cuminţi, prea aşezaţi. Ne complacem în scandaluri de baltă. Dar cel mai mult mă mîhneşte, mă deprimă starea criticii şi a teoriei, a reflecţiei, a gîndirii nu numai în literatura, ci în cultura română actuală în general. Şi nu numai inexistenţa teoriei şi mizeria, derizoriul criticii, ci mai ales lipsa de poftă, închiderea apriorică într-un orizont îngust, călduţ, orb, imediat comod şi profitabil, ca un refugiu care ar putea şi ar trebui să fie, de fapt, o tranşee de atac şi de rezistenţă. Nimeni nu gîndeşte decît de azi pe mîine, confirmînd înspăimîntătoarea valabilitate transistorică a diagnosticului formulat de Marian Popa pentru perioada comunistă. Devenim interesanţi pentru globalizare şi pentru integrările pe toate planurile tocmai pentru că nu punem probleme, pentru că sîntem deja dresaţi, supuşi, mulţumiţi cu mărunta şi perversa atenţie care ni se acordă, pentru că ne încadrăm perfect, fără a pune probleme, în structura incluzivă a lumii contemporane, în care excluziunile, fracturile se produc altfel, se află în plină mutare şi mutaţie. Şi tocmai asta ar trebui să gîndim!
6. Nu folosesc cărţile decît la scris, în cel mai propriu sens al cuvîntului: scriu pe ele, le citesc scriindu-le, citesc cu mîna, de mînă, citesc manual. Încolo, le venerez!
7. Citesc pe orice suport. Dar ca să pot scrie-citi (de aici scrisul-traducere) am nevoie să imprim. Prefer cărţile cu oglinda paginii generoasă. Dar scriu şi pe ecrane (inclusiv pe telefonul mobil), sub formă de „comments” (cunoaşteţi, bănuiesc, opţiunea). Citesc ca un orb, cu mîinile. Încerc să compensez imaterialitatea artelor verbului. Din acest punct de vedere, al posibilităţii manualităţii, îi invidiez amarnic pe artiştii plastici. (Pe muzicieni, ca practică artistică, nu îi „simt”).
8. La o ecranizare, o carte, un autor nu au de pierdut decît dacă respectiva ecranizare nu devine altceva decît cartea propriu-zisă, ceva de sine stătător, o operă în deplinul înţeles al cuvîntului care să trateze, eventual, cartea „de pornire” ca pe o adevărată materie pentru a-i da altă formă.
9. Mai mult – sau mai puţin – decît să mi-l imaginez, îl doresc, îl materializez, vorbesc cu el. Nici nu scriu propriu-zis, de fapt: stau de vorbă cu cititorul dorit despre ce am putea, ce ar trebui să scriem, despre ce-ar fi de scris împreună. Pentru mine, scrisul este o formă de oralitate esenţială, internă, constitutivă. Tocmai de aceea îmi place definiţia pe care Hakim Bey o dă cărţii: „medium intim”.
10. De ce vă grăbiţi să trageţi linie, să încheiaţi conturile, să ucideţi prematur anul? 2007 încă nu s-a terminat, pînă în ultima zi a anului mai pot apărea cărţi importante. Ce-i goana asta? Toate revistele s-au obişnuit să dea astfel în clocot, ciopîrţind anul literar normal. Eu am scos anul trecut o carte de Crăciun, cînd toate publicaţiile îşi făcuseră topurile şi îşi publicaseră anchetele. Deci o să vă dezamăgesc sau o să vă intrig, dar n-o să particip la acest joc. Dar din mai multe motive. Această „carte a anului” nu există. Şi de ce, dintr-un întreg an, ar trebui să reţinem numai o carte? De ce să facem jocul facilităţii, al efortului minim? Dacă nici măcar noi, primii (sau ultimii), nu rezistăm, nu ne opunem facilităţilor de piaţă, vom fi pierduţi. Cartea anului 2007 ar fi putut să fie, de pildă, Orbitor III, dar sigur nu e. Sau Teza de doctorat a lui Caius Dobrescu, acest cu totul neaşteptat monument posttextualist, dar iarăşi, din păcate, nu e. Sau Jiquidi, al ignoratului clasic Breban, care nici măcar nu a apărut. Pînă una, alta, 2007 a fost doar un an cu cărţi şi atît. Tot e bine, să ne mulţumim cu ce avem deocamdată: redemararea aproape mecanică a scrisului. Mi-ar plăcea ca foarte curînd această „carte a anului” să fie un eseu, o carte de idei, de critică în cel mai înalt sens al cuvîntului, de problematizare. Pentru mine literatura nu se reduce la romane, nu se poate reduce doar la roman după ce s-a redus doar la poezie. Dar măcar aşteptare şi dorinţă în acest sens să avem!
11. Facilitatea, demisia, dezertarea, compromisul aprioric, mulţumirea cu puţin şi rapid, simularea, care pot avea infinit de multe forme, care pot crea chiar senzaţia diversităţii, a libertăţii practicate. A te supune gustului public dominant la un moment dat este tot o formă de facilitate, de compromis.
12. Antoine Volodine. Sau un gînditor, un eseist. Peter Sloterdijk, de exemplu, care iar a scos o carte teribilă: Mînie şi timp. Sau un mare regizor, un mare artist plastic. Adevărate forme alternative de scriitură. Scrisul adevărat s-a ascuns, în spatele imaginilor, de exemplu, iată de ce imaginile trebuie tot mai mult „citite”. Poeţii şi romancierii au devenit mult prea regresivi şi acomodanţi. Unii îşi împart piaţa literară propriu-zisă, căreia i se supun „creator”, ceilalţi, aparenta „devianţă”: paranoia contra schizofrenie. Ambele, nişte monopoluri mult prea cuminţi, prea codificate. Mai mult ca oricînd, „autorul” este o noţiune problematică. Noţiunea de „auctorialitate multiplă”, propusă spre discuţie de către Boris Groys pentru artele plastice, cred că ar trebui adusă în discuţie, fără ipocrizie, antinarcisic şi nonmetafizic, şi pentru literatură. Cred că Premiul Nobel pentru Literatură ar trebui să dispară şi să fie înlocuit cu Premiul Nobel pentru Artă, în general. Literatura mondială actuală nu mai este extrem de interesantă şi de importantă pentru omul actual. Scrisul interesant, cu adevărat creator, este în altă parte. Iar arta trebuie (re)înţeleasă ca artă a vieţii, ca esenţială tehnică de viaţă, ca artă de a trăi.
Arcadie Suceveanu
1. Este un adevăr incontestabil: un scriitor adevărat nu poate să nu fie şi un bun cititor. Mai cu seamă în timpurile noastre postmoderne, când literatura se alimentează nu doar „din viaţă”, ci şi din lecturi, sau, altfel spus, când lectura a devenit un fapt de viaţă. Drumul scriitorului de azi nu poate trece decât prin bibliotecă. În caz contrar, acesta se poate pomeni într-o zi că talentul nativ (în cazul în care l-a avut) îi seacă, că scrisul său se află într-o păguboasă desincronizare cu procesul literar general.
Ce carte aş fi dorit s-o fi scris chiar eu? Sunt mai multe… Una dintre ele este Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. E o parabolă cu mai multe tâlcuri, unul dintre ele fiind eterna, dramatica confruntare dintre real şi ideal. Asta cât priveşte proza. În poezie, mi-ar fi plăcut să fiu eu autorul baladei Mistreţul cu colţi de argint, a lui Ştefan Aug. Doinaş, care, de asemenea, e o parabolă ce exprimă „o incomensurabilă sete de ideal” şi care mă fascinează ori de câte ori o recitesc sau o recit, fiindcă o ştiu pe dinafară.
2. Aproape de fiecare dată, o carte bună mă incită la scris. Nu pentru a-i copia modelul sau pentru a mă „inspira”, doamne fereşte; lectura unei cărţi bune este ca un drog care îmi trezeşte pofta de scris, care îmi readuce simţurile şi mintea în acţiune, în poziţie de lucru. Învăţ să scriu de la toţi autorii, fiindcă, de când mă ştiu, nu pot citi detaşat, “imparţial”, ci cu multă atenţie şi implicare, analizând fraza, imaginile, prozodia, încercând să extrag şi să-mi însuşesc cât mai multe idei, sensuri şi tehnici noi. Acest tip de lectură diminuează plăcerea estetică, dar este absolut necesar pentru un autor care ţine să înveţe arta scrisului. Dar, ca să dau şi un nume, voi spune că unul din autorii care m-a învăţat să scriu este Doinaş: din poezia sa am deprins rigoarea geometrică a ideilor, “divina proporţie” a sonetului; din eseurile sale am învăţat arta disecţiei şi analizei.
3. Sunt, şi ele, mai multe – de la seninul, inocentul Nică a Ştefan a Petrei până la Raskolnikov şi Hamlet, de la bătrânul Moromete până la Martin Eden şi Don Quijote…
4. Da, prefer adesea să citesc prietenilor din poemele noi. Mai mult, am un grup restrâns de prieteni cărora le solicit să‑mi lectureze “la sânge” toate manuscrisele înainte de a le da la tipar, spre a le detecta eventualele goluri ori fisuri. Dar cel mai adesea îi “implic” în procesul de selectare a titlului, care, după cum se ştie, trebuie să conţină ideea eliptică a întregului conţinut şi, pe deasupra, să fie şi incitant, neobişnuit, spectaculos… Cât priveşte proiectele în faza lor incipientă sau de elaborare – nu, nu-mi place să le divulg, considerând că acest lucru ţine strict de intimitatea creatorului; apoi, se ştie bine că un lucru deja spus, un secret deconspirat se banalizează, îşi pierde din farmec şi magie.
Cititorul de care ţin cont este, aproape de fiecare dată, soţia mea, care e o subtilă degustătoare de poezie. De asemenea, prefer să-mi verific poeziile pentru copii la diverse întâlniri cu micii cititori din şcoli şi grădiniţe, cititori care, în sinceritatea lor netrucată, sunt poate cei mai „autorizaţi” critici literari…
5. Nu cred că există cărţi care, din punctul de vedere al conţinutului de idei, al tematicii abordate sau al atitudinii faţă de anumite lucruri ori fenomene, ar putea să mă sperie sau să mă scandalizeze. „Periculoase” şi „dăunătoare” sunt, în opinia mea, doar cărţile proaste – fructe viermănoase, bicisnice, ce rodesc destul de abundent prin grădinile noastre literare. La acestea se mai adaugă şi cărţile mincinoase, cele care prezintă în mod deformat sau denaturat istoria şi identitatea noastră românească, cele care (unele semnate de foşti preşedinţi sau demnitari ai R. Moldova) ascund între coperţile lor luxoase, spoite în fel şi chip, placate cu aur, adevăruri distorsionate, fapte care au avut loc doar în imaginaţia autorilor, exagerări şi autoadulări ce gâdilă plăcut mustaţa baronului Münchhausen…
6. Nu, categoric, nu-mi place să găsesc cărţilor, nici chiar celor proaste, alte utilizări decât cea care, prin definiţie, o are o carte – cea de a fi citită. Mă simt jignit, profund afectat când văd în piaţă o carte din care se rup foi pentru cornete sau când este folosită în calitate de capac sau de diverse suporturi. Cât priveşte filele, e adevărat, uneori, le mai îndoi, deşi o fac cu strângere de inimă… La lectura romanelor, a cărţilor masive folosesc aproape de fiecare dată semnul de carte, căruia, în terminologie populară, i se zice zăloagă.
7. Nicidecum nu mă pot obişnui să citesc cărţi pe calculator. Texte de câteva pagini – da, dar o întreagă carte… Prefer să citesc cartea în forma ei clasică, materială, aşezat într-o poziţie comodă, îmi place să inspir parfumul celulozei şi al cernelii tipografice; or, lectura unei cărţi „de hârtie” trezeşte şi senzaţii cromatice şi olfactive, dacă vreţi, anumite asociaţii, stări de spirit, îţi dă şi o doză de satisfacţie şi mister – lucruri şi nuanţe pe care „cartea de sticlă” nu le poate oferi cititorului. Cam aceleaşi păreri le am şi despre audiobook.
8. Nu am avut nici o experienţă în acest domeniu, dar am văzut multe ecranizări după diverse cărţi. Convingerea mea este că întotdeauna cartea îţi oferă infinit mai multe detalii, asociaţii, nuanţe, culori decât o poate face filmul. De aceea, cred că o carte, la ecranizare, întotdeauna pierde ceva din conţinut şi integritate. Am văzut două sau chiar trei ecranizări după epopeea Război şi pace, de pildă, şi vreau să spun că nici una dintre ele nu se ridică (nici nu are cum să se întâmple aşa ceva) la nivelul romanului. Cât priveşte autorul lucrării ecranizate, el poate câştiga doar sub aspectul mediatizării, al sporului de imagine. Sub aspect valoric, însă, întotdeauna va avea ceva de pierdut.
9. Atunci când scriu, nu mă gândesc decât la reacţia câtorva prieteni, a căror opinie mă interesează în mod deosebit. Cititorul nostru este foarte heteroclit şi, cu excepţiile care întotdeauna confirmă regula, are o pregătire deficitară, lacunară, gusturi nesigure ori discutabile, în care nu poţi avea încredere pe deplin. Dacă ai avea imprudenţa să te laşi influenţat de gustul publicului nostru basarabean, s-ar putea să ajungi foarte curând la un erzaţ de poezie oralizantă, de estradă, retorică şi agramată, la manele ori la „capodopere” gen „Bunica bate toba”…
10. Nu ştiu dacă sunt suficient de informat asupra întregii producţii de carte apărută în 2007 pentru a putea nominaliza, acum şi aici, „cartea anului”. Să aşteptăm să se încheie anul, să mai citim şi opiniile din presă, după care ne vom putea formula şi noi opţiunile. Deocamdată, considerăm că este „prea matur” (vorba premierului Tarlev, care, în „traducere”, ar vrea să însemne „prematur”…) să ne pronunţăm asupra acestui subiect.
11. Unui autor de literatură i se poate ierta (aproape) orice, în afară de lipsa de talent literar şi de profesionalism.
12. Din păcate pentru mine, nu cunosc creaţia lui Doris Lessing. Favoritul meu ar fi (fost) unul dintre aceşti scriitori: Mario Vargas Llosa, Cinghiz Aitmatov, Ana Blandiana.
Iulian Ciocan
1. Am citit multe cărţi care m-au fascinat, dar nu mi-am dorit niciodată să le fi scris eu. Prefer să rămîn cu textele mele mai proaste, mai modeste, puţin cunoscute, şi să lupt cu propriile mele limite.
2. Cred că învăţăm cîte puţin de la toţi autorii valoroşi pe care-i citim.
Nu-i prea înţeleg pe cei care-şi fac idoli şi susţin cu tărie că numai un singur autor i-a învăţat să creeze universuri ficţionale. Ţin minte bine însă că am simţit pentru prima dată imboldul de a scrie după lectura unor eseuri admirabile ale lui Gheorghe Crăciun, pe cînd eram student la Braşov.
4. Da, obişnuiam să le dau fragmente cîtorva prieteni pe care-i ştiam în stare să disece textele literare. Am schimbat macazul însă de la o vreme. Am decis că nu voi mai publica şi nu-i voi da nimănui să citească fragmente din volumul pe care îl scriu acum. Probabil, am început să îmbătrînesc.
5. Nu mă mai scandalizează de mult nici o carte. Şi nici nu cred că trebuie interzise cărţile de ficţiune. Altceva e cu volumele non-ficţionale care cultivă xenofobia sau şovinismul şi care trebuie criticate, blamate, contestate.
6. Nu fac niciodată asta. De ce să fie cartea un suport pentru ibric? În casa mea, ibricul şi cartea nu se ating niciodată.
7. Am încercat o singură dată să citesc o carte pe calculator, dar, după cîteva pagini, am înţeles că sînt foarte obosit şi nu mă pot concentra. Nu mă interesează cărţile electronice şi nici audiobookul. Rămîn un scriitor de modă veche.
9. Bineînţeles că orice scriitor, nu numai fanii esteticii receptării, se gîndeşte la un public. Însă mi se pare mai important să te gîndeşti la construcţia textelor. Dacă textele vor fi bune, nu vei duce lipsă de cititori.
12. Am citit toate cele trei cărţi, traduse în română, ale scriitoarei Doris Lessing. Am remarcat această prozatoare încă la începutul anilor ’90, cînd studiam la Braşov. E valoroasă, fără îndoială. Dar ştiţi cum e cu Premiul Nobel: de fiecare dată rămîn pe dinafară scriitori nu mai puţin importanţi decît învingătorul. După părerea mea, Mario Vargas Llosa e unul dintre cei care merita de mult să primească acest premiu.
Nicolae Rusu
1. Un scriitor talentat este în mod obligatoriu şi un mare cititor. Deşi sunt şi scriitori mai puţin buni, grafomani notorii, „înghit” şi ei maldăre de cărţi. Ipostazele de scriitor şi cea de cititor nu au întotdeauna o interacţiune constantă. Mi-au plăcut foarte multe cărţi, dar niciodată nu mi-a trecut prin gând să fiu autorul vreuneia dintre ele.
2. Apetitul pentru scris/proză mi-l face poezia. Deşi n‑am scris niciodată versuri, obişnuiesc să port cu mine (atunci când plec să lucrez la vreo casă de creaţie) câte un volumaş de poeme pe care-l citesc/recitesc înainte de a mă aşeza la masa de scris. Un adevărat catalizator pentru mine este Cântarea cântărilor, poeziile lui G. Coşbuc (marea lor majoritate sunt minunate subiecte de povestiri), V. Romanciuc, Gr. Vieru, Omar Khayyam şi alţi autori.
3. Nu este doar unul. Dacă aş înşira toate personajele care m-au impresionat în viaţa mea de cititor, ar fi o listă destul de mare. Prima dată când m-a făcut să plâng destinul unui personaj a fost după ce, prin clasa a cincea, am citit Taras Bulba de N.V. Gogol.
4. Nu obişnuiesc să citesc cuiva fragmente din ce-am scris. După ce finalizez vreo povestire sau vreun roman, pun textul „la păstrare” şi revin la el peste câteva luni. Îl recitesc cu „alţi ochi” şi, de multe ori, îl testez cu ajutorul unor prieteni. Oricare ar fi părerile lor, elogioase, uşor critice sau chiar distrugătoare, eu le accept, dar procedez conform propriilor păreri, cum-necum am şi eu părerea mea, de autor.
5. Dacă cineva ar interzice o carte, interesul pentru ea ar creşte nemăsurat de mult. Cărţi dăunătoare sunt cele care propagă minciuna, printre ele fiind actualele manuale de „istorie integrată” din Basarabia. Este vorba de minciuna ideologizată, politizată, pentru că în aspect artistic, se ştie că „şi minciuna are nume, cine ştie a o spune”, vorba cunoscutului proverb românesc. Cărţile de ficţiune artistică nu pot fi periculoase – cele proaste, pur şi simplu, nu sunt citite, cele interesante sunt căutate.
6. O carte ca suport? Niciodată. Dacă nu am la îndemână vreun semn de carte, nu-mi rămâne altceva decât să îndoi fila.
7. Nu.
8. Îmi vine greu să răspund ce are de pierdut la ecranizare o carte, pentru că… (vezi răspunsul la întrebarea nr. 7)
9. Am destul de multe întâlniri cu cei care-mi citesc prozele şi din acest motiv îmi este uşor să mi-i imaginez.
10. N-o pot numi, pentru că, în 2007, în literatura română s-au scris şi s-au publicat (şi se vor mai scrie în ultima lună a anului curent) sute şi sute de cărţi. Pentru a o nominaliza pe cea mai bună – cartea anului! – este obligatoriu să le citeşti/cunoşti pe toate, or, eu am citit/cunoscut doar câteva zeci de volume.
11. L.N. Tolstoi scria că valoarea unui om poate fi exprimată printr-o fracţie: numărătorul este părerea altora despre el, iar numitorul – propria părere despre sine. Este ideală situaţia în care numitorul şi numărătorul coincid, i se poate ierta unui autor atunci când numitorul este mai mic decât numărătorul (cazul cu propria subestimare), dar nu i se poate trece cu vederea sub nici o formă atunci când propria părere despre sine întrece de zeci şi sute de ori părerea altora, adică atunci când avem de a face cu un grandoman incorigibil.
12. Premiul Nobel este o adevărată obsesie pentru majoritatea scriitorilor români. Evident, criteriul de bază pentru care se decernează această distincţie literară este talentul, dar autori talentaţi precum este Doris Lessing în cadrul literaturii universale există cu prisosinţă. Deci, pentru a alege doar pe unul dintre aceştia, cred că există şi alte criterii, extraliterare. Din acest motiv, dacă pentru acest prestigios premiu ar concura, să zicem, prozatorul Alexandru Ecovoiu, scriitorii români au toate şansele să se pomenească la anul viitor, cu un alt laureat, Ion Druţă, de exemplu. De ce nu? În lumea noastră literară toate sunt posibile.
Constantin Cheianu
1– 12. Există autori care îţi spun ceva despre fiinţa ta şi există autori pe care îi admiri pentru scrisul lor.
Când am citit pentru prima dată (se întâmpla pe la 25 de ani) Străinul de Albert Camus, am fost uluit de multitudinea de asemănări între felul meu de a fi şi de a înţelege lumea şi cel al lui Meursault, personajul principal al romanului. Cartea şi protagonistul ei m-au împăcat oarecum cu mine însumi, după ce am citit-o, am încetat să mai fiu fiinţa „dislocată” de până la lectură (în acelaşi sens m-a ajutat şi Nietzshe, pe care îl citeam cam în aceeaşi perioadă).
Bineînţeles, am fost un pic trist că altcineva, înaintea mea, a scris o carte „despre mine”.
Mi-am dorit, oricum, să scriu ceva în spiritul acesta, pornind de la datele propriei biografii şi nu a fost deloc uşor să o fac pentru că eram în postura unui Meursault, care vrea să scrie o carte despre sine. Am exersat foarte mult, reciteam la nesfârşit pagini din romanul camusian în ideea unei „transfuzii” de stil. Faptul că în recenzia la nuvela mea Merişor Vitalie Ciobanu a evocat numele şi cartea lui Camus l-am perceput ca pe o recompensă.
Un alt roman franţuzesc, Călătorie la capătul nopţii de Louis-Ferdinand Celine m-a marcat profund prin stilul în care este scris. Celine deţine un remarcabil talent al sarcasmului, el evocă fapte, situaţii şi personaje cumplite, dar interpune mereu o grilă a ironiei acide şi asta te bulversează ca şi cititor. Am simţit şi de această dată tentaţia de a scrie ceva în spiritul lui Celine, pornind, iarăşi, de la date personale şi aşa a apărut Totul despre mine!. În „goana după Celine”, însă, am fost poate mai crud cu unele personaje (ale căror prototipuri din viaţă s-au supărat şi nu mi-o pot ierta până astăzi) decât sunt în realitate.
Altfel stau lucrurile cu dramaturgia. La începuturi, mă simţeam atras de teatrul realist-psihologic (de cel rusesc, în special) şi mi-ar fi plăcut să scriu ceva în acest spirit, dar destui ani nu am fost pregătit să o fac.
Pe de altă parte, m-a fascinat întotdeauna teatrul deconstructivist al lui Pirandello şi, fiindcă sfârşitul anilor `80 şi începutul anilor `90 s-au derulat, la noi, graţie Teatrului „Eugene Ionesco”, sub semnul „teatrului absurdului”, am scris două piese în care am încercat să îmbin teatrul de factură pirandelliană cu cel al lui Ionesco – Plasatoarele şi Luministul.
Cu cinci ani în urmă, am scris prima piesă „realistă”, Luna la Monkberry, iar de curând, am încheiat-o pe cea de a doua, În container.
Nu obişnuiesc să citesc cuiva fragmente din lucrarea la care scriu, dar aproape întotdeauna am dat-o spre lectură când am considerat-o încheiată. De multe ori, opinia colegului m-a determinat să refac ori să rescriu textul în totalitate. Mă tem că doar a treia parte din ceea ce am scris mi-a ieşit bine „à la prima”.
Cred că şi în cazul ecranizării, şi la montarea în scenă o lucrare literară are întotdeauna de pierdut, când este montată de un regizor mediocru şi (aproape) întotdeauna de câştigat, când este montată de un regizor valoros. Un regizor mediocru crede că pieselor le lipseşte ceva şi are mereu tentaţia de a le adăuga tot felul de „proptele scenice”. Din dorinţa de a le demonstra multora dintre regizorii noştri că este bine să înceapă lucrul la o piesă prin a avea încredere în autor, am recurs la un experiment: mi-am montat propria piesă În container, având grijă să fiu cât mai aproape de spiritul a ceea ce am scris. Totodată, pe plan teatral, mi-am propus să le impun actorilor un alt mod de a exista în scenă decât cel cu care s-au obişnuit şi mă bucur să spun că ei au acceptat cu plăcere (uneori, cu entuziasm) condiţiile noi. Şi critica, şi spectatorii apreciază la spectacol textul, pe de o parte, şi jocul actoricesc, pe de alta. Mai puţin regia mea, despre care cred că este oricum mai bună decât a unui regizor mediocru.
În Basarabia este greu să ai o imagine foarte clară despre cititorul de aici, care mă tem că este abia în formare. Spre deosebire de România, de pildă, unde există un cititor, pe care, însă, eu unul nu îl cunosc foarte bine. Aşa stând lucrurile, înţeleg că eu scriu pentru singurul cititor pe care îl cunosc bine, adică pentru mine.
Luciat (cititoarea teroristă)
terorista nu citeşte cărţi pe calculator
7. Vi s-a întâmplat să citiţi o carte pe calculator? Aţi cumpărat vreodată un audiobook?
Mi s-a întîmplat o singură dată să citesc o carte pe calculator. Era o poezie de un tînăr autor român. N-o găsisem pe hîrtie şi eram prea curioasă, aşa că am încercat. A fost dezastruos: n-am înţeles nimic din ea şi, la sfîrşit, m-am hotărît să consider că n-am citit, de fapt, nimic de autorul respectiv. E adevărat că şi poeziile acelea erau complicate, dar cred că mai există o explicaţie: n-aveam cum să răsfoiesc şi să verific dacă într-adevăr un cuvînt se repetă în mai multe texte, dacă dispunerea rîndurilor în pagină seamănă, dacă predomină poemele scurte sau alea lungi, dacă se succed cîteva poeme din care am subliniat un pasaj sau sublinierile mele sînt răspîndite ici şi colo şi tot aşa. Nici nu simţeam fizic cam cît am citit şi cît mai e (este, totuşi, o mare diferenţă între a şti cît mai ai văzînd numărul paginii de pe calculator - eventual pentru asta trebuie să derulezi pagina cu mouse-ul - şi a şti cît mai ai aşa, pur şi simplu, fizic, după grosimea teancului care ţi-a rămas în mîna dreaptă). Nu puteam să întorc instantaneu să văd cum arată coperta sau cînd s-a născut autorul, nu aveam nici o posibilitate să recitesc într-un minut doar pasajele subliniate de mine, nu, nu, nu... prea multe lucruri pe care nu le puteam face. Cel mai grav, cred, e că mă simţeam mereu prinsă în capcana unei singure pagini. Eu nu citesc aşa. Întotdeauna învîrt cartea în mînă în ambele direcţii, şi înainte, şi înapoi, vreau să ştiu exact unde sînt, la mijlocul unui capitol (sau al unei secţiuni, al unui ciclu de poezii, mă rog), spre început, spre final, vreau să revăd, să refac traseul, să las în urmă grăunţe ca în povestea aia. Am nevoie de repere - şi în spaţiu, şi în timp (nu pot să sufăr cărţile fără cuprins şi am sentimente amestecate pentru listele cu alte apariţii de la aceeaşi editură de la sfîrşit – uneori, marchez cu o agrafă sau un semn de carte pagina exactă la care se termină textul). O carte, un obiect de hîrtie, funcţionează în acelaşi timp şi ca o hartă a textului şi ca un cronometru al lecturii. Şi face asta fără să facă, de fapt, nimic: e suficient s-o ţii în mînă ca să ştii instantaneu unde eşti; o răsfoire de cîteva secunde îţi aminteşte cum ai ajuns acolo; poţi estima cîte pauze o să mai urmeze (după cum a mers pînă atunci) şamd. Fără harta asta am simţit că mă rătăcesc în text sau că sînt împinsă brutal în direcţia înainte - ca într-un muzeu în care aglomeraţia te împiedică să mergi în zigzag de la un tablou la altul după bunul tău plac. Pînă la urmă nu m-am ales cu altceva decît cu aceeaşi senzaţie ca la ieşirea dintr-un muzeu vizitat în grabă - o foarte vagă impresie generală. Cred că a fost cea mai superficială, chinuitoare şi nesatisfăcătoare lectură din viaţa mea. N-o să mai încerc niciodată.
Ion Bogdan Lefter
Cine sau ce-i face să scrie pe critici?
2. Pe lîngă „imboldul interior” („vocaţia”, „talentul” care „te chinuie”…), cheful de scris versuri sau proză vine citind versuri, respectiv proză. Literatura se face din literatură, explică teoreticienii, care au şi ei dreptatea lor, chiar dacă – fireşte! – aproape, foarte aproape de pagina scrisă stă viaţa, cu toate ale ei: întîmplări, sentimente, (dez)iluzii, fantasme. Reţeta cea mai simplă: trăieşti şi mărturiseşti. Adevărată în esenţă, însă prea simplă. Dacă ignori că au mai făcut-o şi alţii, nu mai aşterni nici un rînd pe hîrtie sau, în zilele noastre, pe ecranul computerului. Altfel spus: da!, trăieşti şi scrii, dar şi citeşti şi scrii. Poeţii îţi însoţesc poemele, prozatorilor le alături prozele tale. Cu experienţa mea de versificator, atîta cîtă s-a adunat, confirm.
Dar cine sau ce-i face să scrie pe critici?! Iată un mic miracol: pe ei îi împing către comentariu nu exegeţii predecesori sau contemporani, ci ceilalţi, recte poeţii şi prozatorii. Citeşti şi vrei să spui ce-ţi spun cărţile, ce simţi şi ce gîndeşti în timp ce citeşti. Nu preexistenţa discursurilor metatextuale te mobilizează, ci literatura toată. Mizele ei devin ale tale. Ea devine viaţa ta. Cu toate riscurile pe care le presupune atare situaţie, ca şi, în subsidiar, recunoaşterea ei, atît de greu de suportat ca formulare directă, suspect de orgolioasă şi excesiv de patetică.
Mai concret: nu există nici un autor care să-mi fi modelat direct scrisul critic, ca de la „maestru” la „discipol”, însă parţial, indirect, în moduri varii şi adeseori complicate m-au influenţat mulţi. Mai ales poeţi şi prozatori, nu cronicari literari, monografişti, teoreticieni sau comparatişti. M-au sedus multe mari cărţi. Uneori şi cîteva mititele, dar cu misterioase capacităţi de atracţie. Un singur exemplu: Zeii prind şoareci a lui Dimitrie Stelaru, o proză, un soi de nuveletă, o cărţulie, cam ca o broşură mai grosuţă, format mic, un pic mai mic decît cel „de poche”, apărută în 1968 – ca şi necunoscută, oricum necitată de nimeni (am pomenit-o eu – parcă – într-o anchetă despre cărţile la care ţinem). Minunată cărţulie! Cînd am început să bat librăriile, spre sfîrşitul anilor ’70 şi de-a lungul deceniului 9, cînd încă se mai găsea în rafturile cu vechituri, mai ales în provincie, am tot cumpărat exemplare de ici, de colo şi le-am dat prietenilor. Cred că şi astăzi mai am cîteva pe undeva.
Aşadar: dintre lecturile studenţiei mele anglistice şi americanistice, m-au marcat şi primele valuri postmoderne de pe Noul Continent, cu poeţii „generaţiei beat” sau ai grupului „Black Mountain”, cu proza unor Salinger, Barth, Pynchon & comp., dar şi – mai din urmă – marii reformatori ai limbajelor modernităţii, precum T.S. Eliot şi Ezra Pound sau tripleta modernilor ultrasofisticaţi Henry James-Virginia Woolf-James Joyce (de ultimii m-am ocupat în lucrarea mea de licenţă). Inutil să dau lungi liste cu alte nume peste nume de scriitori de toate felurile, din culturi şi epoci diverse. Merită – poate – să-i menţionez pe autorii români care m-au fascinat şi mi-au rafinat percepţia limbajelor literare, pînă la nuanţele cele mai subtile: Dimov şi Radu Petrescu, apoi şi alţii, nu puţini. La acest nivel, al „palpării” textului, unde lectura ajunge să sesizeze relieful scriiturii şi consistenţa limbajului, pe de o parte, în concreteţea lui voluptuoasă, pe de altă parte, ca stratificare în profunzime a simbolismelor, a semnificaţiilor, a construcţiilor portante, doar marii autori români afini ne pot ajuta. Oricîte emoţii, entuziasme, vertijuri ne oferă capodoperele tuturor culturilor, e ca şi imposibilă comunicarea atît de intimă, de „tactilă”, cu texte scrise în altă limbă decît cea maternă, pe care nu numai că o ştii, dar o şi simţi. Nu cunosc – încerc doar să-mi imaginez – situaţia bi-, tri-, multi-lingvilor; nu a poligloţilor care au învăţat în timp idiomuri străine, ci a cititorilor crescuţi în medii multiculturale şi care s-au jucat, la vremea copilăriei, în mai multe limbi deodată.
Altă sursă a exerciţiului critic, din experienţa proprie: comentariul de cenaclu. Aplicat literaturii de orice fel, mai ales poeziei sau prozei. Timp de cîţiva ani la Cenaclul de Luni şi aproape un deceniu la Junimea, faimoasele grupări underground în care s-au format primele valuri postmoderne autohtone, am practicat, împreună cu o parte a colegilor mei de acolo, un soi de „critică în grup”, în urma căreia cei mai mulţi au rămas poeţi sau prozatori, cîţiva ne-am profesionalizat ca metaliteratori. Nivelul de profesionalism era extraordinar. Atmosfera – competitivă, cît se poate de stimulativă. Îmi amintesc lungul şir de analize pe texte pe care le-am făcut în acei ani, din ce în ce mai ample, mai detaliate, mai complexe, ca pe o parte consistentă a „producţiei” mele critice, evoluată spre finele intervalului către nivelele de performanţă maximă la care aş putea vreodată să aspir. Totul risipit în aerul încăperilor în care ne întîlneam ca o tenace sectă de conspiratori, mulţi dintre ei deveniţi între timp nume grele ale literaturii române…
Doi critici îi recunosc drept „mentori” (dar cu ghilimele pe care o să le explic): Ihab Hassan şi E. Lovinescu, în această ordine cronologic inversată.
Veneam spre critică dinspre literatură, eram tînăr poet, scriam şi proză, mă interesau limbajele tuturor genurilor, nu vroiam să renunţ la nimic (am debutat cu un volum de versuri, după ce încercasem cu unul de proze scurte) – şi cărţile lui Hassan, foarte „artiste”, foarte „jucate”, cu inserturi de texte de naturi foarte diverse, m-au încurajat să păstrez totul cu mine. Am scris şi scriu în multe feluri, alternînd registrele, construind un întreg din piese multicolore, precum mozaicarii. De aici şi atracţia pentru dimensiunile de „creaţie critică” din textele colegilor de breaslă (e una dintre supratemele voluminoasei mele cărţi despre Anii ’60-’90. Critica literară).
În Lovinescu, pe care-l citisem fragmentar de mai demult, ca toţi candidaţii la admiterea la facultate, apoi în studenţie (specializare secundară mi-a fost Româna), l-am descoperit pe vizionarul cu sistem abia atunci cînd am avut eu însumi sentimentul că încep să articulez o concepţie proprie şi coerentă asupra literaturii. Atunci am înţeles de ce a fost el cel mai important critic al pre-postmodernităţii noastre şi i-am citit-recitit opera ca ansamblu. Însă nu mi-l revendic „maestru”, mă despart de el prea multe şi, înainte de orice, esenţialul: el a modelat modernitatea, eu sînt un postmodern care – într-un fel (şi anume… complicat!) – îl neagă. Iar de egipteano-americanul Ihab Hassan m-a despărţit în anii formaţiei mele intelectuale o distanţă şi mai mare decît o epocă: un Ocean! Altfel, m-a emoţionat şi mi-a făcut mare plăcere întîlnirea efectivă cu el, după căderea comunismului, în vara lui 1991, în cele două săptămîni pe care le-am petrecut, undeva, în Germania, în alt grup de „conspiratori”, specialişti în postmodernism din toată Europa, cu cinci special-guest-star-uri, tot unul şi unul: John Barth, William H. Gass, Raymond Federman, Malcolm Bradbury şi Hassan însuşi.
Un amendament: evident că literatura de orice fel îi marchează şi pe restul scriitorilor. Toţi citim de toate şi – pînă la urmă – pe poeţi nu-i influenţează doar poeţii ori pe prozatori doar prozatorii. Situaţiile sînt – totuşi – foarte diferite: fiindcă în cazul criticilor fenomenul nu se reduce la o selecţie de autori afini din genuri varii; e o asumare a întregii literaturi ca substanţă a celei de grad secund care este exegeza, cu numeroasele ei specii şi subspecii, mai aplicat-analitice, mai teoretizante sau mai divagante, „eseistice”.
Şi mă mai întreb un lucru: oare pe dramaturgi (despre care n-am vorbit pînă acum) îi inspiră doar piesele de teatru, scrise ori reprezentate?; sau şi poezia, proza, poate chiar şi critica?; sau şi… teatrul vieţii?! Ai cărui actori se ştie de mult că sîntem cu toţii, de fapt. Şi despre care – la urma urmei – scriem toţi…
(va urma)
|
Inapoi la cuprinsul numarului