„Mîna invizibilă”, noua religie a economiei mondiale

Nu mă pot lăuda că am citit, în viaţa mea, multe cărţi sau studii de economie. Dacă mă gîndesc bine, le pot număra pe degetele unei singure mîini. Pe lîngă faptul că nu am avut de ce s-o fac, jargonul acestei discipline (de neînţeles pentru un neofit) m-a descurajat profund. Astăzi, însă, fac o excepţie – una dublă, de fapt. Comentez o carte de economie şi, în al doilea rînd, una care nu a apărut pe piaţa românească (deşi, sînt sigur, acest lucru nu va întîrzia prea mult). Mă abat, astfel, de la regula acestei rubrici, dar cititorii mi-o vor ierta-o – sper – după ce vor citi despre ce este vorba.

Ca să fiu sincer, nu m-aş fi încumetat, totuşi, să scriu despre volumul de faţă, dacă ar fi fost unul de economie pură. În realitate, el este unul memorialistic, însumînd reflecţiile despre evoluţiile economiei contemporane, făcute de Alan Greenspan (autorul) de la înălţimea poziţiei privilegiate pe care a ocupat-o în ultimii 20 de ani (1986-2006): aceea de preşedinte al faimosului Federal Reserve Board (consiliul care dirijează Banca centrală americană). O asemenea funcţie – o spun pentru cei care poate nu ştiu – este extraordinar de importantă: prin politicile monetare care intră în atribuţiile sale (precum fixarea ratei dobînzilor – cea mai importantă dintre toate), ea influenţează considerabil tendinţele din economia mondială. În condiţiile în care  această economie a devenit, în ultimele decenii, din ce în ce mai integrată (adică s-a „globalizat”), aceste intervenţii s-au repercutat, într-o formă sau alta, ca să spun aşa, pînă în cele mai îndepărtate unghere ale globului, la nivelul cotidian al vieţii a sute de milioane de oameni. Dacă portofelele noastre au fost mai goale sau mai pline în aceşti ani, dacă am trăit mai bine sau mai prost, acest lucru se datorează, într-o destul de însemnată măsură, şi lui Alan Greenspan.

Publicat simultan în engleză şi franceză în luna septembrie a anului în curs, volumul are două părţi egale ca pondere. Cea dintîi (primele 12 capitole, cca 345 p.) reconstituie educaţia şi cariera autorului, mai întîi, în sectorul privat al afacerilor, apoi, ca înalt funcţionar al statului. Pînă a nu fi numit de Ronald Reagan în fruntea Băncii centrale, Greenspan a mai avut de a face, ocazional, cu lumea politică americană, fie în calitate de consilier economic al preşedinţilor Nixon şi Ford, fie ca şef al echipei de consilieri ai celui de-al doilea. De la început pînă la sfîrşit, el a fost un fervent – şi, adesea, critic – simpatizant al Partidului Republican, ceea ce nu l-a împiedicat, desigur, să admire şi să elogieze interesul arătat de preşedintele Clinton politicilor macroeconomice (alături de Nixon, căruia îi laudă inteligenţa, dar îi dispreţuieşte caracterul, Clinton pare a fi pentru Greenspan personajul cel mai apreciat dintre toţi preşedinţii sub care a servit). Trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, aceasta este secţiunea cea mai puţin spectaculoasă – fiindcă prea evenimenţială – a memoriilor pe care le comentez. A doua, în schimb, care începe exact la jumătatea cărţii (cap. 13, p. 346-643, fără a mai socoti anexele) este infinit mai interesantă, nu atît prin analizele pe care le face diverselor fenomene şi tendinţe observate în toţi aceşti ani pe piaţa mondială sau prin predicţiile (nu excesiv de optimiste) privitoare la evoluţiile din următorul ciclu economic tridecenal, cît prin modul cum înţelege şi interpretează Greenspan sistemul „economiei-lumi”.

Liberal convins, fostul preşedinte al FED este un adept al libertăţii fără vreo restricţie a pieţei. „Eroul” său este, desigur, Adam S­mith (al cărui nume revine de mai multe ori în paginile cărţii), dar şi John Locke, pe care îl apreciază prin prisma valorilor morale ilustrate de filosofia sa. Dintre economiştii contemporani, Greenspan se simte cel mai apropiat de Joseph Schumpeter – al cărui concept de „distrugere creatoare” i se pare că pune cel mai bine în lumină capacitatea capitalismului de a se „inventa” mereu din punct de vedere tehnologic şi procedural – dar, în mod destul de ciudat, nu şi de Milton Friedman şi Şcoala din Chicago, a căror filozofie, deşi o împărtăşeşte, neîndoielnic, nu o simpatizează prea mult, din cauza – deduc eu – excesului de speculaţii teoretice (Greenspan fiind prin excelenţă un practician al „economiei libertăţii”).

Pentru Greenspan, „piaţa” nu înseamnă numai libertatea neîngrădită a „actorilor” economici. Buna funcţionare a mecanismelor sale de autoechilibrare are nevoie – autorul nu oboseşte să o repete ori de cîte ori socoteşte de cuviinţă – de mai multe condiţii, dintre care, esenţiale sînt trei: o foarte clară legislaţie a proprietăţii private, independenţa justiţiei şi, nu în ultimul rînd, o adînc înrădăcinată „cultură cotidiană a libertăţii”, exprimată prin atitudini, conduite şi practici transparente şi previzibile. Acestea şi multe altele se prind într-un foarte complex sistem de conexiuni, care fac posibilă dezvoltarea schimburilor şi le menţin. „Piaţa” este doar vîrful aisbergului. Cea mai importantă parte este însă aceea care nu se vede.

Evoluţiile din ultimele patru-cinci decenii ale economiei mondiale arată că societăţile au prosperat de fiecare dată cînd dereglementările au surpat (respectiv, micşorat) barierele invizibile dintre sistemele economice ale lumii, îngăduind oamenilor şi capitalurilor să circule nestingherit. Invers, prosperitatea a regresat ori de cîte ori politicile de control economic au tins să redevină dominante. Greenspan explică această ciclicitate printr-o particularitate profund umană: tensiunea permanentă dintre dorinţa noastră de a fi liberi, întreprinzători, de a ne dezvolta fără oprelişti capacitatea inventivă şi, pe de altă parte, aprehensiunea suscitată de risc, de competiţie şi, în general, de incertitudinile inerente unui climat pur concurenţial. Deşi tabloul mi se pare mai complicat decît îl prezintă Greenspan, cred că autorul are, în esenţă, dreptate. Într-o economie liberă, reuşita nu este niciodată definitivă. „Trendul” se poate întoarce oricînd şi nimeni, niciodată, nu poate paria pe certitudinea şi, mai ales, pe stabilitatea succesului (de aici – o spun eu, nu Greenspan – şi tendinţa multor „actori” economici care au reuşit sau doresc să reuşească în afaceri de a „trişa” cu regulile pieţei, punîndu-se la adăpost de riscuri cu ajutorul unor „favoruri” politice). De asemenea, într-o economie de piaţă, vor exista întotdeauna cîştigători şi perdanţi. Ce se întîmplă cu cei din urmă? Ce soartă îi aşteaptă? Este încă o problemă (de astă dată nu doar de resortul economiei), care poate restrînge libertatea de iniţiativă. Pînă la urmă, totul se reduce la insolubila dilemă dintre mai multă libertate sau mai multă echitate. Atunci cînd primul principiu a triumfat, sistemele economice au devenit mai permeabile. Dimpotrivă, cînd discrepanţele au părut a se accentua, protecţionismul a revenit în forţă.

Acest cerc s-a rupt, sugerează Greenspan, în anii ’80 ai secolului trecut, cînd, odată cu administraţia Reagan, economia americană şi, în urma ei, toate celelalte au apucat-o hotărît pe calea dereglementărilor masive. Începutul – foarte ezitant, e drept – fusese însă făcut mai devreme, imediat după al doilea război mondial, cînd puterile europene înţeleseseră că izolaţionismul economic avusese partea sa considerabilă de vină în marea criză care tocmai se încheiase. Urmările noului ciclu liberal au fost, consideră autorul, decisive, accelerînd unificarea economiilor în cadrul unui sistem mondial, a cărui integrare, din ce în ce mai puternică, a început în ultimul timp să genereze o serie întreagă de fenomene paradoxale – tocmai fiindcă se manifestă la scară globală – nemaiîntîlnite în cadrele limitate de odinioară. Este – ca să nu dau decît două exemple – cazul creşterii economice a cărei durată pluridecenală desfide toate prognozele tradiţionale, corelată cu o dezinflaţie care, la fel, nu numai că se manifestă la scară mondială, dar, prin durata ei neobişnuită, contrariază toate predicţiile.

Alan Greenspan nu explică foarte clar cauzele acestei mutaţii, unice în istorie. Eu cred, însă, că ea trebuie legată de ceea ce aş numi, fără cuvinte inutile, schimbarea paradigmei de gîndire: mai exact, este vorba de trecerea (tot în anii ’80 ai secolului XX) de la o perspectivă istorică evolutivă şi stadială, guvernată de o serie de „legităţi” ale dezvoltării (precum cele, pasă-mi-te, identificate de marxism), la una a diversităţii şi pluralismului, inspirată nu de o optică tendenţială şi finalistă asupra dezvoltării, ci de preocuparea de a înţelege şi integra diferenţele, percepute în simultaneitatea lor istorică. Din acest unghi, mai multe lucruri, aparent foarte diferite unele de altele (cum ar fi: eşecul iremediabil al marxismului ca ideologie, prăbuşirea regimurilor comuniste, popularitatea crescîndă a filosofiilor de inspiraţie liberală, inclusiv a teoreticienilor lor – Tocqueville, Weber, Aron – redescoperiţi în aceiaşi ani), se „leagă” în mod neaşteptat, explicînd, în plan economic, abandonarea treptată a mai tuturor reglementărilor, a căror puternică înrîurire se datorase, fără doar şi poate, perspectivei teleologice asupra dezvoltării, de care am amintit. Credinţa cvasireligioasă în „mîna invizibilă” a înlocuit, aşadar, planificarea şi controlul, ceea ce, indirect, marchează, cred, şi impasul unei anumite raţionalităţi, legănată de iluzia că, în economie, totul poate fi riguros anticipat şi dirijat prin legiferări cît mai amănunţite (nu întîmplător – aş adăuga – criticii libertăţii absolute a pieţei vorbesc, a­tunci cînd îi descriu manifestările, de „haos”: pe lîngă faptul că termenul este folosit ca o „mînă invizibilă” întoarsă pe dos, el reprezintă şi un alt mod de a spune că predicţiile pot fi, în acest mediu, foarte departe de ceea ce se va întîmpla în realitate).

Este tocmai motivul pentru care libertatea pieţei – ne previne Alan Greenspan – este o partidă departe de a fi definitiv cîştigată. În ciuda succeselor sale din ultimele decenii (creştere economică, dezvoltare durabilă, un mai larg acces la beneficiile dezvoltării şi, în general, un nivel de viaţă mai ridicat inclusiv pentru populaţiile din ţările considerate odinioară „în curs de dezvoltare”), tendinţa se poate oricînd inversa, dacă statele vor reveni la pernicioasele politici protecţioniste. Ameninţările în acest sens sînt nenumărate, mai cu seamă din partea populismului (aspru criticat de autor), în care sînt tentate să cadă unele regimuri (precum cel din Venezuela). În plus, pătrunderea pe scena mondială a unor noi „actori”, cu potenţial ridicat (China, India, Rusia), este, de asemenea, de natură să modifice, în viitor, datele problemei.

Ce e de făcut pentru a preveni o întoarcere? Printre altele, două lucruri, spune Greenspan: elaborarea unor politici educaţionale complet diferite de cele actuale (şi chiar liberalizarea educaţiei), de natură să faciliteze şi să facă şi mai rapidă reconvertirea forţei de muncă în noile domenii, profesiuni şi specializări create necontenit de economia liberă a pieţei (ceea ce ar conduce şi la diminuarea discrepanţelor dintre cîştigătorii şi perdanţii ei) şi, în al doilea rînd, o liberalizare a emigraţiei, aptă, de asemenea, nu doar să stimuleze competenţele, ci să şi echilibreze, la nivel mondial, inegalităţile de poziţie şi venit dintre diferitele categorii ale populaţiei, care, dacă ar rămîne circumscrise cadrelor naţionale, riscă să devină explozive. Sînt soluţiile întrevăzute de Alan Greenspan corecte? Numai viitorul ne-o va spune.

________