O a doua arheologie a avangardei

Cînd îmi încheiam penultimul meu articol din revista Contrafort, intitulat O primă arheologie a avangardei, în care vorbeam despre Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă, încercam, totodată, să scot în evidenţă principalul merit al studiului monografic al lui Paul Cernat. Acest merit se găseşte în faptul că cercetarea, înainte de a fi primul studiu monografic privind evoluţia integrală a unei reviste de avangardă şi înainte de a lansa pe piaţa teoriei şi criticii avangardei subiecte şi concepte inedite, instituie, în primul rînd, o nouă metodă teoretică - metoda arheologului literar. A pune surdină subiectivităţii speculative a criticii cu imaginaţie bogată care-şi inventează obiectul de dragul impresiei artistice, a oferi maximul de informaţie direct de la sursă, a‑ţi propune o cercetare preponderent istorică înseamnă a descoperi un nou zăcămînt teoretic pe un cîmp artistic răsinterpretat şi răsdragat cum este cel al avangardei. Din acest punct de vedere, treaba arheologului nu va fi una de interpretare a conotaţiilor conceptelor (avangardă, constructivism, integralism), nici de a vedea care erau aceste conotaţii pentru artiştii de avangardă şi critica din jurul lor. La ce bun a seconda observaţiile larg etimologice ale unui Matei Călinescu, de exemplu, în Cele cinci feţe ale modernităţii, cînd pentru a urmări „zonele de tranziţie” (Paul Cernat) ale fenomenului avangardist de la o formă la alta nu e necesar decît să accepţi acest fenomen ca pe un dat, să-i consemnezi apariţia şi să-i urmăreşti evoluţia ulterioară, cu supratema de rigoare?

Iar acest lucru se observă mult mai nuanţat în Avangarda românească şi complexul periferiei, apariţie ea însăşi avangardistă, de curînd la Cartea Românească, care este a doua carte a lui Paul Cernat privind fenomenul avangardei româneşti şi complexele de la care nu s-a putut sustrage aceasta. Apariţie avangardistă, pentru că vine în urma primului studiu, cel despre revista Contimporanul care era, la rîndul său, o extensie a acestuia din urmă. Aşa că nu se ştie încă cine s-a născut mai întîi, oul sau găina. Dar mai este şi o a doua arheologie a mişcărilor cu pricina.

O astfel de cercetare, în concepţia unui Thiery de Duve între altele, incumbă arheologului avangardei „privirea necesar retrospectivă a istoricului care ştie că ea [avangarda, n.m., I.M.] constituie, simultan, istoria căreia el îi aparţine şi istoricitatea acestei istorii”. Or „mergînd direct la textele din periodice, recuperîndu-le pe cele uitate, ocultate, insuficient sau deloc discutate, schimbînd de fiecare dată cînd e posibil cadrul de interpretare faţă de cel devenit inerţial sau neproductiv, completînd «spaţiile albe» trecute prea uşor cu vederea şi - mai ales! - evadînd din tradiţionalul literaturocentrism” - unul din argumentele demersului lui Paul Cernat - nu este decît un aprofundat consimţămînt la metoda arheologului literaturii.

A cerceta minuţios „materia empirică, de o eterogenitate descurajantă”, după expresia lui Paul Cornea din textul de clapă al volumului, recuperînd tot timpul ce fusese lăsat deoparte de critica înaintaşă, propunîndu-şi astfel candidatura la aderarea în rîndul acestor înaintaşi şi modificînd prin urmare peisajul şi relieful exegetic, înseamnă două lucruri.

Înseamnă, mai întîi, să rămîi conştient în permanenţă de faptul că demersul tău este în primul rînd un dialog cu cei de dinaintea ta. Perspectiva „complexului periferiei” este proprietatea ta de drept, deşi ca să ajungi în posesia ei nu ai făcut decît să reinterpretezi şi să aplici pe avangardă oferta conceptuală a lui Mircea Martin, de pildă, din G. Călinescu şi „complexele” literaturii române. În acelaşi sens vei analiza evoluţia fenomenului avangardist cu precădere în „zonele lui de tranziţie”, pentru că anume pe acest segment problema legitimării artistice, interne sau externe cîmpului cultural sau operei, îşi dezvăluie noi resurse de interpretare, nebătătorite încă de partenerii de dialog.

„Un examen cvasiexhaustiv al receptării lui Urmuz din 1923 pînă în 1989” în Efectul Urmuz şi mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei româneşti avansează astfel o primă analiză a unui fenomen pînă mai ieri neglijat de teoria avangardei. Păcat că această analiză se opreşte în 1989. Un dialog cu monografia Urmuz a lui Adrian Lăcătuş, de pildă, sau cu articolul lui Corin Braga, Pagini bizare, din Dicţionarul analitic de opere literare româneşti ar fi explicat mai puternic fluctuaţiile teoretice ale exegezei urmuziene. Altminteri, discuţiile despre canonizare, legitimare, exegeză stalinistă sau deconstructivă oferă un material teoretic fertil şi nou care îşi aşteaptă, la rîndul său, analiştii.

La fel cum fertile şi noi sînt observaţiile din Mitologiile cinematografice ale integralismului. Dincolo de analiza riguroasă a teoriei cinepoematice a celor de la revista Integral, avem în acest capitol un început al dezbaterii privind filmul de avangardă. Deşi Paul Cernat se referă doar la Entre’Acte al lui René Clair, la Tartarira al lui Benjamin Fondane cu vagi referinţe la colaborarea acestuia cu Man Ray şi, sporadic, la Simfonia diagonală a lui Viking Eggeling, primul pas a fost făcut, iar nume, precum Fernand Léger, Ralph Steiner, Germaine Dulac, Robert Florey, Hans Richter, Carlos Serrano de Osma, Herbert Read, Samuel Beckett, Jean Cocteau, Vicente Minnelli, Joseph Cornell, Luis Buñuel, Salvador Dalí, Marcel Duchamp sau, mai în contemporaneitate, Yves Klein (cu antropometriile lui) şi Alfred Hitchcock (cu Spellbound) aşteaptă să fie discutate şi aşezate acolo unde le e locul în cîmpul teoriei filmului de avangardă. Desigur, îmi imaginez aici o dezbatere care să nu includă doar factorul românesc al contribuţiei şi care să depăşească elegant cadrele cîmpului literar.

Un alt capitol care îl integrează în dezbaterea istorică pe Paul Cernat este Receptarea avangardei româneşti de către critica modernistă. Breşe interbelice, un capitol despre Anarhismul poetic al lui Const I. Emilian, despre „registratorul” Perpessicius şi despre criticul de escortă al avangardei - Lucian Boz. Apoi, capitole precum  Publicistica literară preavangardistă a tînărului Ion Vinea: un promotor critic al postsimbolismului despre polemica Vinea ‒ Lovinescu, ori Aventura românească a dadaismului. Mutanţii estetismului cu analize inedite privind corespondenţa Vinea ‒ Tzara, plus interesante interpretări de cover ale revistelor de avangardă, sau Între extremele politicii europene. O „avangardă estetică” despre slalomurile estetice ale celor de la revista Contimporanul, precum şi În căutarea unei noi estetici teatrale îl angrenează şi mai mult pe Paul Cernat în vastul dialog al teoriei avangardei.

Dar metoda arheologului literaturii mai înseamnă şi conştiinţa istoricităţii demersului exegetic. O formă a acestei conştiinţe ar fi, în cazul lui Paul Cernat, periodizările, clasificările neprivilegiate (cum observa Paul Cornea în textul amintit), adică stabilirea unor borne socioculturale şi istorice necesare care să dirijeze dialogul descris mai sus. De aceea, capitolele periodizante alternează cu cele dialogale. De la estetism la preavangardism propune o analiză întinsă a climatului cultural de dinainte de apariţia primelor reviste avangardiste cu scopul de a decela acele urme ale complexului periferiei care vor influenţa ulterior mişcarea de avangardă. Paul Cernat se va opri apoi la Momentul „revoluţionar” al simbolismului românesc. Estetismul independenţilor şi insurgenţa marginalilor. Insularizarea polemică discutînd despre rolul şi interferenţele celorlalte curente literare în evoluţia avangardei incipiente. Din aceeaşi categorie, numai că de data asta privind din afară înspre spaţiul românesc, fac parte şi discuţiile despre cele cîteva Periferii futuriste. Receptarea futurismului Italian în România antebelică, despre alte cîteva „Periferii” avangardiste europene sau despre revista Contimporanul (Contimporanul. O interfaţă art déco a „anilor nebuni” şi Revista Contimporanul şi complexul periferiei).

Fixarea fără echivoc a bornelor în perimetrul cărora s-a desfăşurat dialogul critic al lui Paul Cernat despre primul val avangardist şi complexul periferiei se va efectua, spre regretul meu şi în detrimentul cărţii, abia într-un modest Post-scriptum postavangardist din finalul studiului, nici măcar trecut în Cuprins. Astfel, primul val avangardist „are drept bornă inaugurală anii de dinaintea Primului Război Mondial, respectiv ruptura faţă de simbolism (în literatură) şi impresionism (în pictură)”, cu Ion Vinea, Tristan Tzara, Adrian Maniu, Jacques G. Costin, Marcel Iancu, Constantin Brîncuşi şi Urmuz. Al doilea val, „a cărui bornă o reprezintă ruptura faţă de futurism, constructivism şi gruparea de la Contimporanul (…), este ilustrat în special prin suprarealismul incipient din revista unu şi din publicaţiile-satelit (Alge, Muci etc.)”, cu Saşa Pană, Geo Bogza, M.H. Maxy, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Moldov, A. Zaremba, S. Perahim, Sesto Pals, Gherasim Luca, Paul Păun. Al treilea val, „suprarealismul doctrinar şi matur, format către mijlocul anilor ’30 şi ajuns la apogeu imediat după al Doilea Război Mondial”, Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, D. Trost, Jacques Herold.

Nu pot să închei decît mărturisindu-mi speranţa că Paul Cernat va mai scoate încă două volume, cel puţin la fel de impunătoare, precum cel despre „primul val” avangardist, în care nume, precum Saşa Pană, Sesto Pals, din „al doilea val” sau Gellu Naum, Jacques Herold din „al treilea val” aşteaptă să fie revizitate. Şi poate, cîndva, mai tîrziu, va urma şi un al patrulea volum, despre neoavangarde.

˝________