Cu tot cu albituri

Prozatorul Galaction Sadomir este câştigătorul Premiului Nobel!!!... În sfârşit – un român! Glorie Ţie, Doamne!... Să-ţi ieşi din minţi, nu alta! A-a, că e din Basarabia? Moldovean? Nu contează – tot român e. Bucuria – imensă, comună. Mândria nu cunoaşte hotare. Politice. Cele spirituale – nu există. Jos sârma ghimpată de la Prut! Prutule, să nu devii apa sâmbetei!...

Dar să lăsăm astea pentru altă dată. (Precum le-am tot lăsat...) După ce ne mai calmăm. După ce ne mai revenim din şocul produs de incredibila noutate! De importanţa importanţelor din istoria literelor panromâneşti – prozatorul de limbă română, basarabeanul, cetăţeanul Republicii Moldova, al doilea stat român, adică, s-a învrednicit de Premiul Nobel. Să-ţi ieşi din minţi, nu alta, popor român! De bucurie, mândrie! Jos pălăria! Şi căciula ţurcănească – jos-s-s-s!... Ura!...

Dar iată cum s-a întâmplat. Ca de obicei, Prozatorul – Galaction Sadomir, bineînţeles, – coborî în stradă să-şi procure ziarele. Tabiet inclus, obligatoriu, în cotidianul, în existenţa şi textistenţa scriitorului. Nostru. Zi de zi (aproape fără excepţie), pe la orele opt şi ceva (Sadomir e om punctual de felul său) coboară după ziare. După presă. Presat de obişnuinţă. Ca de necesitate de drog al... – al cui? – al entropiei, informaţiei cu orice preţ. Şi el procură câteva ziare, trei-patru, se pare, o franzelă neagră, un pachet de lapte, caşcaval, o bere, un pachet de ţigări „Nistru” (faţă de trei pachete, pe care le procura mai an; nu ai ce face – stenocardia... sufocanta anghină pectorală...), după care reintră în casa scării, în lift, în apartament, la bucătărie. Unde îşi bea cafeaua, citeşte şi fumează. Moderat. Cu toate cele enumerate – cafea, lectură, fumat. Cel puţin, aşa crede el. Sau, poate, aşa i se pare.

      „Celebrul prozator de limbă română Galaction Sadomir a luat Premiul Nobel!”

Ăsta e titlul! Uriaş! Imens! (Ca un non-sens?...) După care urmează unele divagaţii stupide: „Celebritatea” şi „popularitatea” – lucruri diferite? „Celebritatea” – consecinţă a „popularităţii”. „Popularitatea” – consecinţă a „celebrităţii”... Fleacuri... Flecuşteţe...

Mâna-i tresaltă, îi tremură, zvâcneşte, aburcând mici vălurele de cafea peste marginea ceştii, plescăindu-i-le peste genunchi.

Ce poate face un simplu titlu de ziar!... Chiar despre el, Sadomir, este vorba?!

Scriitorul stă puţin pe gânduri. Trage din ţigară, lasă capul pe-o parte, mijeşte un ochi, dă drumul, ralanti, rotocolului de fum. Să-ţi ieşi din minţi, nu alta! gândeşte el în această dimineaţă împânzită de semnele de exclamaţie. (Ca nişte ace de... promoroacă, în octombrie?...) Sigur că este uimit de calificativul CELEBRUL... Deoarece, cu mâna pe inimă mărturisind (ha-ha! – cu mâna pe... anghina pectorală!), Sadomir ştie că nu e aşa... Chiar s-ar putea spune că nu e deloc cunoscut.

Mai aprinde o ţigară. Mâna îi tremură, tresare, zvâcneşte, cernându-i scrumul peste genunchi, peste pantalonii uzi de cafea. Care îi mai miroase, probabil, şi a – pardon – urină... Scrumul se răzmoaie, încet, microscopic. Sadomir presupune că minusculele petale de scrum se răzmoaie...

Are vreun strop de băutură în casă?... Nu prea?... Comme toujours... Doar sticla de bere pe care, acum cinci minute, a pus-o în frigider?... Nu, încă nu s-a răcit... Soarbe din cafeaua caldă... Trage din ţigară... Chiştocul îi frige degetele... Îl striveşte. În scrumieră. Îi pare rău că nu a aprins o altă ţigară de la el, chiştocul, şi trebuie să scapere un alt chibrit... Gândurile i se învălmăşesc... Înnebuneşte... Răsfoieşte... Ziarele... Prima pagină a celui de-al doilea:

      „La aflarea noutăţii că i s-a decernat Premiul Nobel, popularul prozator Galaction Sadomir a făcut atac de cord!”

În fond, dacă ar fi fost adevărată, chestia cu Nobelul, era logic să se întâmple şi atacul. De (a)cord. Dar nu obligatoriu. Sadomir nu e chiar atât de slab de înger. Şi nici nu consideră că epitetul, calificativul e bine ales: el nu e „popular”. Nu-l cunoaşte mai nimeni. Pentru că dânsul e categoric, spune verde-n ochi  şi toţi mahării prutonistreni sau dâmboviţeni îl fac uitat. Astfel că: NU AVUI MOTIV SĂ FAC ATAC DE CORD!

Şi prozatorul urlă cât îl ţin bojocii. De-i duduie garsoniera. Cui îi urlă, despre ce urlă? Urlă la toţi. Tuturor celor care citesc ziarele de azi. Şi cred că el într-adevăr făcu atac de cord. Şi, poate, că e deja lat pe laviţă.

Alt ziar. De asemenea – pagina întâi.

      „Eu sunt însărcinată de la prozatorul Galaction Sadomir”.

Sigur, un laureat al Premiului Nobel nu putea să nu aibă legături dubioase, potenţiali bastarzi, să nu lase cuiva moştenire milionul de dolari, să nu... Ce contează că el, prozatorul, de vreo zece ani  nu mai reacţionează nici la viagra, nu că... să lase însărcinată vreo... De fapt, ce contează viagra pentru un?... Ce presă absurdă!... De sub-bulevard... Minte! Fără nici un Dumnezeu... Ce dracu’ i-a apucat?... Pentru că ei niciodată nu au minţit despre prozatorul Galaction Sadomir... E drept, nici adevărul nu l-au spus... N-au spus nimic... Acum, ce-a dat peste ei?... Cum s-ar zice, au rupt tăcerea... Sau pisica... Ba nu, nici una, nici cealaltă, ci au rupt... abstracţiunea!... Pentru că, până astăzi, au tot făcut abstracţie de el, prozatorul Sadomir... De parcă nici n-ar fi existat... În nici un stat... Din cele două... Dezunite... În contrast cu cele unite, americane... Haz de ne-caz... Ne-caz, deoarece caz-ul nici nu există... – îşi spune, în sinea sa, Sadomir fel de fel de cuvinte fasonate, silabizate, secţionate, orientate spre alte sensuri decât cele fireşti, evidente, ca şi cum, atestate, DEX-ate etcetera...

Şi ce i-a apucat pe gazetăraşi să mintă cu atâta neruşinare?... Cu atâta... amploare?... Premiul Nobel!... Dar ciuca... ciuca n-o vreţi?...

Scriitorul îşi mai toarnă cafea. Îşi mai aprinde o ţigară. Nu poate să-şi reprime tremurul, zvâcnetul mâinii. Pe vechi e şi cu genunchii, cu pantalonii – udaţi de lichidul negru, fulguiţi de minusculele petale ale scrumului gri... Sur, lupesc...

Ia ultimul ziar. Pe prima pagină – portretul lui de copil! De prin clasa a treia, probabil. Sadomir se concentrează. În sine. Parcă s-ar condensa, s-ar strânge în sine, ghemotoc, esenţializându-se. Ca putere. Dar descrescând ca trup, chip, figură. Se micşorează, condensându-se. Până la mărimea unui gândac! Aha, deja dădu în domeniile Kafka! Gândac cu privirea tulbure, microscopică. Gândac ca un punct, stilizat, sub semnul de exclamare de după titlul de pe pagina întâi:

    „Laureatul Premiului Nobel, Galaction Sadomir, a declarat că!...”

În garsonieră ard zăvezele. Florile lor sunt devorate de flăcări. Înnebunit, Sadomir e fiară prinsă în capcană. Aruncă, prăvale, izbeşte, trage, sfarmă! În fine, reuşeşte să iasă pe palier, pe scări – jumătate aleargă, jumătate se rostogoleşte. Ajunge în curte. Aleargă în stradă. Probabil, va nimeri sub o maşină. Un maxi-taxi. Troleibuz. Autobuz. Motocicletă. I s-ar putea auzi trosnindu-i oasele toracice. Sub roţi.

La bucătărie, flacăra încearcă şomoiogul de file al(e) calendarului de perete. Prima pagină e încă cea de ieri. Sadomir nu reuşise s-o rupă, să ajungă la ziua de azi.

Va arde calendarul, vor arde cărţile şi manuscrisele – marelui? – prozator, ultimul din ele, deja, – ultimul, nu recentul, – având de început fraza: „Cândva, şi piticii fost-au mici...” La ce ar mai fi bun şi el, scriitorul?

În garsonieră bubuie gazul, explodează! Una din sutele de maşini ale străzii striveşte laureatul. În iad deja se pregăteşte cazanul cu smoală pentru păcătosul, de rând, Galaction Sadomir.