|
Am citit câteva articole despre noua carte a domnului Neagu Djuvara, Thocomerius - Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Ed. Humanitas, la recomandarea unui prieten de la Chişinău, pe Internet. Observasem că toate ştirile cu privire la cartea cu cumani a lui Djuvara comportau obligatoriu ceva senzaţional. După ce m-am apucat s-o citesc, am descoperit că arată mai degrabă ca o lucrare ştiinţifică adaptată pentru publicul larg decât ca un best-seller de „capă şi spadă”. Ca să-l întâlnesc pe domnul Djuvara, am dat un telefon la Editura Humanitas, care mi-a furnizat, cu amabilitate, necesarul număr de telefon. L-am întâlnit o lună mai târziu, în locuinţa sa învăluită în atmosfera ei pitoresc-interbelică, din proximitatea Pieţei Romane. Puţinele emoţii legate de întâlnire s-au risipit în clipa când am dat bună seara. Mi-am confirmat, o dată în plus, că emoţia exagerată de a întâlni o celebritate se susţine, de regulă, în cazul oamenilor… „înţepaţi” sau al marilor funcţionari, pe scurt: al firelor megalomane. Nu se referă la cineva care, pur şi simplu, face bine ceea ce face şi judecă realitatea cu mintea deschisă, indiferent de epocă şi loc.
Vlad Bolocan: Stimate Domnule Profesor Neagu Djuvara, aţi lansat la începutul lunii iunie, la Bookfest, o carte din care aflăm că Negru Vodă era cuman, că întemeietorii Ţării Româneşti medievale erau cumani. În alte contexte afirmaţi că descendenţa latină a românilor nu corespunde cu totul realităţii. Bulversaţi şi debusolaţi un pic lumea cu aceste afirmaţii. Noi, de fapt, în cele din urmă, cine suntem?
Neagu Djuvara: E foarte greu de stabilit din ce amestec am ieşit. Bineînţeles că Şcoala Ardeleană de la începutul veacului al 19-lea a mers mult prea departe, vrând să fim, într-adevăr, descendenţii unor colonişti de la Roma, din Italia. Lucrul este incert, în sensul că toată lumea ştie cum erau legiunile romane la începuturile veacului al doilea după Cristos. Legiunile nu mai erau ca pe vremea lui Cezar – aproape exclusiv romane, italiene. Aveau în componenţa lor multe din elementele provinciilor noi. De pildă, la noi, a existat timp de zeci de ani o legiune Sirica. Să ştiţi ceva, o legiune de 20 000, cu trecerea a sute şi mii de ani, poate aduce azi la două milioane de descendenţi.
Am fost frapat, când eram tânăr, împreună cu fratele meu, care era medic chirurg, să aflăm cum în regiunea Brăilei, pe o moşie a noastră, situată pe locul pe care a fost o raia turcească – deci golită de populaţie timp de sute de ani, bunicul meu, ca să aibă muncitori, îi aducea de la munte, de sus, din regiunea Râmnicului Sărat – e greu de imaginat o regiune mai curat românească din munţii Carpaţi –, muncitori care aveau printre ei nişte tipuri de arabi, incredibili! Deci, încă o dată, despre aceşti colonişti romani: mai întâi legionarii ei înşişi, pe urmă populaţiile din toată lumea romană (Galia, Africa de Nord şi din Orient probabil) – vorbeau cu toţii fatalmente latineşte, dar ca sânge latin/italian s-ar putea să fi fost minoritari. Cred c-au fost totuşi şi să vă spun de ce. Aici putem judeca după tipul fizic, dacă iei regiunile care au fost cu adevărat colonizate intens – adică Oltenia, Vestul Munteniei până la Argeş şi jumătatea de sud a Transilvaniei - până la Cluj, chiar mai mult de jumătate. Un diplomat român din faimoasa familie Lahovary s-a apucat să facă etnografie – era o pasiune a lui – şi a publicat în Elveţia în 1940 sau 1941 o carte care se cheamă Popoarele din Europa şi cum era diplomat a izbutit să aibă o prefaţă semnată de cel mai celebru etnolog din vremea aceea, care era Eugène Pitard, de la Geneva. Etnologul prezintă cartea în mod elegant, dar, ca întotdeauna când un mare specialist vede lucrarea unui amator, se uită strâmb la ea. Însă, afară de generalităţi, pe care le culegea de cele mai multe ori din alte lucrări, el a avut o idee foarte originală şi cred că era prima din branşă: s-a folosit de harta grupurilor sangvine. A putut efectua acest lucru pe baza datelor de armată, pentru că deja din anii 1920, la recrutare, în dosarul soldaţilor era trecută grupa sangvină. Astfel, el a găsit nişte lucruri foarte interesante. De pildă, în judeţele cu populaţie secuiască, Harghita şi Covasna, imensa majoritate era de grupul B – care e cel mai răspândit în Asia Centrală.
V.B.: Bine, dar ei sunt de descendenţă mongolă oarecum.
N.D.: Păi tocmai! Bine, nu chiar mongolă: turco-mongolă. Sunt finougrienii, nu ştim prea bine cine erau finougrienii, dar rude îndepărtate cu turcii totuşi. Aşadar, testul este relativ valabil: acolo unde ştim că aşa ar trebui să arate – aşa arată. Majoritatea de grup A – care este cel mai răspândit în bazinul mediteranean şi în Italia – a fost găsit exact acolo unde a fost colonizare romană – adică Oltenia şi sudul Transilvaniei.
V.B.: În esenţă, s-ar zice că e un fapt firesc, care a fost confirmat.
N.D.: Absolut. Înseamnă că e ceva. Pe urmă să ne gândim şi la tipul fizic. Am cunoscut, în călătoriile mele, nişte tinere oltence care erau aşa de asemănătoare cu nişte tinere franţuzoaice şi tinere din sudul Italiei că ai fi jurat că sunt de acolo. Deci e clar că avem sânge din sudul Italiei. Ca o altă confirmare vine marea asemănare a dialectelor din sud-estul Italiei cu româna sau viceversa – a românei cu dialectele de acolo. Înseamnă că trebuie să fi venit şi populaţie de acolo. Din punct de vedere istoric, fenomenul se poate explica prin coincidenţa colonizării Daciei (începutul veacului al doilea) cu momentul unei mari sărăciri a ţărănimii din Italia. E vorba de dezvoltarea latifundiilor – unde proprietarii preferau să lucreze cu sclavi, din care cauză ţăranii rămâneau fără lucru şi o mare parte din ei se înscriau în armată. Iată de ce bănuiesc că avem ceva sânge italian. În ce-i priveşte pe daci, câţi au rămas... trebuie să fi rămas cu siguranţă. Au fugit o parte, au fost căsăpiţi alţii, alţii au fost luaţi robi, dar e de imaginat că majoritatea – femeile, copii sub 15 ani, bătrânii peste 60 – aceştia au rămas şi au avut descendenţi. Femeile au fost silite să se căsătorească cu noii veniţi. Deci amestecul acesta de daci cu colonişti romani e cert şi cred că el reprezintă baza populaţiei din ţară şi astăzi.
V.B.: Spuneţi la un moment dat, în carte, că tracii şi dacii nu sunt neapărat acelaşi lucru. Care este atunci legătura sau deosebirea dintre traci şi daci? Cum rămâne cu afirmaţia dacii sunt cei mai vrednici dintre traci.
N.D.: Da! Este singurul element pe care-l avem – această frază a lui Herodot – cum că dacii ar fi un trib dintre traci! E singura afirmaţie, dar să nu uităm un lucru: Herodot e un călător care s-a informat aşa cum s-a informat, dar s-a informat pe lângă cine? Pe lângă grecii de pe marginea Mării Negre, de la Histria, de la Tomis... Acei greci ştiau ce apucau să ştie. Iar Herodot, pe de altă parte, ştiind că tracii erau foarte numeroşi – ocupând tot spaţiul de după regiunile elenizate – putea spune că tot ce era mai la nord erau traci. Tracii erau barbarii care erau dincolo de el. Or noi nu ne putem bizui pe ce spune Herodot. Noi trebuie să ne gândim la puţinele resturi, pe care le avem, de limbă tracă şi de limbă dacă. Nu vă spun aceste lucruri cu de la mine putere, pentru că nu sunt lingvist. Mă bizui, însă, pe lucrări foarte serioase făcute de romanistul Cicerone Poghirc, în care se vorbeşte despre limba daco-meziană, care era vorbită până în nordul Bulgariei de astăzi, cam până la Hemus. De asemenea, marele indo-europenist de la noi, Dan Sluşanschi, e convins că această limbă dacomeziană are drept cea mai apropiată rămăşiţă albaneza de astăzi. Prin urmare, limba se întindea şi până acolo, până azi existând câteva zeci de cuvinte pe care le avem în comun. Nu trebuie să facem ce-a făcut Alexandru Philippide şi unii savanţi ieşeni, pentru că A.P. este de-acolo, se mai încăpăţânează şi azi s-o facă şi zic nişte lucruri care au fost imediat preluate de unguri, ca să spună „uite, drept dovadă româna s-a format la sud de Dunăre şi deci ăştia sunt nişte imigranţi la noi”. E o aberaţie chestia asta! Hai să spunem că dacii expulzaţi din Dacia veche în Dacia cea nouă s-ar fi găsit apropiaţi de albanezi. Dar de ce erau aceştia, latinizaţi de 200 de ani, să împrumute cuvinte de la barbari? Inversul era probabil şi posibil! De altfel, albanezii – care erau într-un cerc foarte mic – au câteva cuvinte latineşti. Albanezii se dezvoltă, la un moment dat, foarte mult, dar singurele dovezi de antichitate a lor se restrâng într-un cerc extrem de mic. Şi-atunci ce era să căutăm noi acolo, să ne molipsim de la limba lor? E absurd! Singura explicaţie logică e că fundamentul a fost comun. Asta este clar.
Dar să spun cele trei argumente masive. Din cuvintele care au rămas de la traci şi de la daci să luăm trei categorii. Primo. Numele de localităţi (toponimele) şi numele de ape (hidronimele) din Tracia nu corespund aproape deloc cu cele din Dacia; nu mai mult decât asemănările dintre ilirică şi dacică. Aşadar, e vorba de asemănări care provin de departe, de la indo-europeana comună. Secundo. În cazul numelor regilor (avem liste întregi de nume de regi) din Tracia şi Dacia – foarte puţine asemănări. Tertio. Şi mai important: zeii! De unde în Tracia avem sute de zeităţi, în Dacia avem foarte puţine. Aşadar, cu privire la limbi, e clar că erau două limbi deosebite.
V.B.: Cât de multă încredere să avem în teoria care afirmă că dacii s-au culturalizat printr-o conexiune la civilizaţia egipteană?
N.D.: Aceasta e o fantezie. Nu văd ce legătură ar fi putut exista. Se spune că Zalmoxe ar fi fost elevul lui Pitagora. Dar chiar Herodot spune că el nu crede. Zice că asta am aflat-o de la grecii de pe malul Mării Negre, ei cred că... Adică, ştii cum e... Grecul de acum 2 500 de ani e acelaşi ca acuma. Nu glumesc. Am auzit nişte greci... Că orice român inteligent şi orice savant din România are cel puţin o picătură de sânge grecesc, pentru că altfel nu s-ar putea. Românul e prea prost, ştii... Aşa că şi pe vremea aceea, ca să fie Zalmoxis un om atât de strălucit – trebuie să fi învăţat în Grecia, poate chiar să fie grec de origine. Deci e de pus complet la o parte chestia asta.
V.B.: Să încheiem atunci subiectul cu dacii şi cu tracii, punându-vă o întrebare un pic mai hilară. Îl putem considera pe tracul Spartacus strămoşul nostru?
N.D.: El, se spune, e trac, dar nu dac. Dar să ştiţi că am avut destui daci. Am avut un împărat Decius şi alţi câţiva oameni importanţi, care, odată romanizaţi, au intrat în hora, ca să zic aşa, Imperiului Roman. Au fost legiuni recrutate dintre daci ori la sud de Dunăre, ori la Nord. Am intrat în circuitul vieţii din ultimele veacuri ale Imperiului Roman, dar mai mult nu.
V.B.: Citim la Mircea Eliade că noi, românii, asimilăm cam tot ce ajunge pe la noi. Există un caz relativ recent. Acum câteva sute de ani, nişte ardeleni au coborât pe Nistru şi au colonizat Transnistria de astăzi. Pe la sfârşitul secolului 19, au existat câteva valuri de lipoveni, care s-au stabilit în aceleaşi regiuni. După doar două generaţii rusesc le mai era doar numele, în rest fuseseră românizaţi. În ce măsură susţineţi sau nu susţineţi acest gând, în sensul păstrării valorilor noastre indiferent de invaziile care au trecut pe aici? Indiferent de cumani, latini...
N.D.: Eu cred că este cam exagerat. Şi amicul Mircea Eliade avea nişte porniri niţel patriotarde. E cert că puterea noastră de asimilare este incontestabilă. Este singura mare putere a românului. El a putut, ca în faimosul melting pot american, să românizeze foarte repede toate liftele păgâne care au trecut pe la noi şi care au rămas. Asta e clar. Şi sunt convins că şi cu cumanii a fost acelaşi lucru. Ca să ne întoarcem cu sute de ani în urmă, putem spune că Thoctomer şi Basarab erau nişte cumani pe cale de românizare, na! Dacă vrei să-i chemi că-s români, îs români, ştii... Nici n-am spus că erau cumani. De origine cumană am spus. E bine să punem, totuşi, punctele pe „i”.
V.B.: Să mai revenim un pic la latinitatea noastră. De ce a fost nevoie de demonstrarea unei latinităţi în special în secolul 19?
N.D.: A început de mai devreme. În fond, la noi problema era deja cunoscută. Şi în Occident de mult se spunea că valahii vorbesc o limbă latină. A spus-o şi Papa Pius II Piccolomini. Au scris-o mulţi cronicari. Deci lucrul era ştiut şi se spunea chiar de popoare ieşite din coloniştii romani. Doar că în veacul al 18-lea au apărut nişte dubii la istoricii unguri şi germani – şi acestea, în fond, din instincte naţionaliste de-ale lor. Ca să aibă aerul să spună că românii nu sunt latini şi nu sunt primii care au locuit în Transilvania. Şi atunci, bieţii români din Transilvania, s-au trezit şi ei ca să lupte pentru drepturile lor. Apropo, să menţionăm aici despre o măgărie istoricească, când, în vremea comuniştilor, a fost suprimată Biserica Greco-Catolică pretinzând că era filomaghiară – e absolut mincinos! Ei au fost primii care au dat oameni de ştiinţă care să argumenteze originea latină a românilor din Transilvania, ca Maior, Şincai şi alţii. Toţi aceştia au fost greco-catolici, să fim cinstiţi! Ei, dimpotrivă, prin faptul că erau învăţaţi la Roma sau la Viena au putut să vină cu argumente care le lipseau celor ce rămăseseră în ţară. La noi originea romană a fost o armă politică. Ca să spunem că nu suntem un popor de sclavi, cum credeţi dumneavoastră, ungurilor. Deci, e o reacţie de mândrie naţională şi atunci am sărit peste cal. Vroiam să fim adevăraţi romani...
V.B.: Să vorbim despre una dintre literele din alfabetul român. Cum considerăm că e corect: romîn, cu bătaie spre romîn/rumîn, care, în sec. 19, mai însemna om, sau român cu bătaie spre roman?
N.D.: Ha-ha! Eu cred că e bine să scriem cu â şi nu numai în român. Adaug că rumân, până la începutul secolului 19, însemna şi ţăran fără pământ, adică şerb! Când se răscumpăra, se zicea că a fost iertat de rumânie...
V.B.: Dar sunt cuvinte care îşi au î-ul din alte litere decât a.
N.D.: Aşa e. Dar s-a renunţat la scrierea etimologică. Când eram eu la şcoală lucrurile erau mai subtile, de fapt. Când se conjuga a urî, se scria urît. Deci logic ar fi să scriem urît, nu urât. Sau înger, care vine de la angelus... E o nelogică aici...
V.B.: În acest caz, n-ar fi mai simplu să scriem cu î şi să păstrăm â doar pentru familia de cuvinte român?
N.D.: Logica e pentru asta, dar estetica e pentru cealaltă!...
V.B.: Să ne întoarcem la cartea Dvs. De ce au făcut cumanii migratori ceva ce n-au făcut românii sedentari şi nu doar ei?
N.D.: Aici o să vă dau un răspuns de filosofie a istoriei. Eu m-am apucat să scriu istorie abia la vârsta matură. Problema e că după plecarea la Stockholm, am avut o viaţă răvăşită de evenimentele istorice. Am început să studiez din nou după vârsta de 30 de ani, când timp de 20 de ani m-am concentrat asupra filosofiei istoriei şi abia la vârsta de 50 de ani am început să scriu istorie. A fost o obsesie a mea. Nu am vrut să scriu istorie până când nu înţeleg cum se scrie istorie şi ce a fost istoria universală. Aşadar, comparând ce a fost la noi cu ce a fost în alte părţi putem spune (şi asta vreau să le bag în cap românaşilor mei de azi): anormal ar fi fost ca primul stat român să fie creat de un moşnean român! Fiindcă nicăieri în lume – nici în istoria Chinei, nici a Indiei, nici a Persiei, nici a Egiptului, nici a Imperiului Roman – când se dărâmă un imperiu şi după sute de ani se naşte pe acelaşi teritoriu un nou stat, acesta niciodată nu este făcut de băştinaşi! Ei sunt, iertaţi-mă de cuvânt, scopiţi. Ei nu mai au vlagă politică. Asta e o lege universală. Când s-a dărâmat primul Imperiu Chinez, el a fost creat din nou de mongoli. În Persia – de parţi, care veneau din afară şi refăceau imperiul persan după 500 de ani. Cine a făcut un prim stat în Franţa? Francii – un trib german! În Marea Britanie? Nu sunt celţii cei care au refăcut statul, sunt anglii, saxonii, danezii, mai târziu normanzii. În Spania sunt vizigoţii, în Italia – longobarzii. Culmea este că peste tot aproape a rămas numele învingătorului, al cuceritorului barbar: Francia de la franci, Anglia de la angli, în Spania – Andaluzia de la vandali, în Italia – Lombardia, de la longobarzi. România, în mod normal, ar fi trebuit să se numească Cumania, dacă cumanii n-ar fi fost alungaţi de mongoli. În hărţile europene de la Veneţia, de la Bizanţ, Muntenia întreagă este numită timp de sute de ani Cumania. Dacă n-ar fi fost alungaţi de mongoli, cumanii ar fi fost cei care fondau un stat şi îl numeau Cumania.
V.B.: Nu avem acest lucru în cărţile de istorie.
N.D.: Trebuie s-o spunem de-acum încolo. Acuma, care e problema... Cumanii dominau de 150 de ani Muntenia şi, probabil, o mare parte din Moldova, dar în legătură cu fraţii lor de dincolo de Nistru. Centrul mare al Imperiului Cuman era în Ucraina de astăzi. De aceea, în limbajul lor turcic, cei de peste Nistru se numeau Cumanii Albi (Cumanii Principali), iar cei care ajunseseră până la Porţile de Fier, în Muntenia, erau Cumanii Negri – ceea ce n-are nici un sens peiorativ. E vorba, pur şi simplu, despre cumanii secundari, periferici. La un moment dat, începe prima tentativă a fiilor şi nepoţilor lui Genghiz Han de atac a Europei. Se pare, însă, că nu aveau de gând să ducă războiul prea departe. Era un fel de tatonare – un prim eseu – ca să vadă cum e rezistenţa acestor state din Rusia şi de mai departe. Acest prim val al lor, în 1223 (mai trăia încă Genghiz Han), se izbeşte de o coaliţie dintre marele cneaz al Rusiei de la Kiev şi cumanii cu care se băteau de sute de ani. Toate bâlinele, toate cântecele bătrâneşti de la ruşi, care vorbesc despre luptele cu polovţii – la cumani se referă. Cumanii sunt polovţii. Aici, însă, în faţa pericolului mongol, se aliază. Această alianţă cumano-rusă este groaznic învinsă pe fluviul Kalka, la nord de Crimeea. 1223... După care mongolii n-au continuat: s-au retras. Era o încercare, ca să vadă cum îi pot învinge. Şi dezastrul a fost uriaş! Au murit vreo 9 mari cneji ruşi în această bătălie, hanul cuman Kuthen şi ginerele său – cneazul de Galiţia reuşind să scape (vedem, iată, că erau înrudiţi aceşti cumani cu slavii, cu aceşti strămoşi ai rutenilor). Când au aflat cumanii de la noi de dezastrul de la Kalka, s-au gândit că trebuie să se pregătească de rezistenţă, pentru că va veni un nou val mongol şi că ei singuri nu vor rezista. Aşa au decis să se pună sub protecţia regelui Ungariei, pe care îl combăteau de 150 de ani şi-i căsăpeau pe misionarii dominicani care treceau Carpaţii şi aşa mai departe. De data aceasta ei au înţeles că trebuie să se facă creştini şi să devină vasalii regelui Ungariei. Se întâmpla în 1228. Şeful cumanilor de la noi, aflat pe undeva pe râul Milcov, scrie regelui Ungariei să trimită grabnic pe arhiepiscopul de Strigonium ca să-i creştineze – în timp ce regele Ungariei avea de zeci de ani această ambiţie. Ungurii, fiind vasali ai Papei, erau învestiţi pentru o misiune de cruciadă împotriva celor care erau păgâni sau schismatici – cum erau românii. Astfel, ungurii profită de ocazie şi trimit pe arhiepiscopul de Strigonium şi pe moştenitorul tronului – Bela IV. Amândoi trec Carpaţii şi creştinează 15.000 de ostaşi ai lui Bortz – şeful cumanilor de la noi. Când zicem 15.000 de ostaşi, deci 15.000 de corturi – asta înseamnă zeci de mii de oameni (femei, bătrâni, copii). Fiind foarte activi aceşti emisari, creează imediat un episcopat, nu ştim unde exact, pe Milcov. Li se dă o cetate, li se construieşte o biserică, li se construieşte un palat episcopal. Toate astea nu durează însă decât câţiva ani. În 1237, ei află că s-a urnit marea oaste mongolă şi atunci cer regelui Ungariei dreptul de-a trece Carpaţii şi de-a se instala în Ungaria. Regele acceptă din două considerente. Mai întâi, ştiindu-i foarte buni războinici, crede c-o să-i aibă ca să lupte împotriva mongolilor. În al doilea rând, regele era în mare criză internă ce consta într-o rivalitate cu marii lui boieri, cu marii lui magnaţi şi s-a gândit să se bizuiască pe cumani împotriva acestora. Astfel, în 1238-1239, cumanii trec în masă Carpaţii. Şi nu numai cei de pe Milcov, ci şi cei din Ucraina, cu regele lor, Kuthen, în frunte, care va fi liderul cumanilor în Ungaria. Regele Ungariei îl găzduieşte pe Kuthen la Pesta. Tragedia este că, populaţia de-acolo, când află că mongolii au început să intre în Ungaria, prin pasul Verecke, la nord de Carpaţi (pe unde-au trecut toate invaziile), a crezut că aceşti cumani vor fi aliaţi ai mongolilor şi îl omoară pe regele Kuthen. Când află cumanii că le-a fost omorât regele, nu numai că nu l-au ajutat pe regele Ungariei împotriva mongolilor, dar s-au răzvrătit, au creat un haos în Ungaria şi au fugit către Bulgaria. Regele Ungariei suferă o înfrângere cumplită în faţa mongolilor şi pentru că nu este ajutat destul de magnaţii lui. Fratele său moare în luptă, iar el fuge şi fuge aşa de bine, încât ajunge într-o insulă din Adriatica – atât de cumplită a fost victoria mongolilor. După doi ani, mongolii se retrag (nu de frică, ci fiindcă le murise hanul, la Karakorum, şi ei merg într-acolo, pentru alegerea succesorului), lăsând în urmă pe unul dintre fiii lui Genghiz Han, care rămâne ştiind că nu prea are şanse să fie ales şi creează, pe Volga, ceea ce s-a numit pe urmă Hoarda de Aur. Aceasta va fi, timp de sute de ani, suzerana tuturor statelor ruseşti. Ajunge şi la noi, până la Porţile de Fier, în 1290. Aşadar, ei n-au plecat cu totul din Europa – aceşti mongoli. Dar, mă rog, regele Ungariei îşi reia puterea, îşi restabileşte armata şi tot din motivele pe care vi le-am spus (de a avea o contrapondere pentru magnaţii săi), îi recheamă pe cumanii fugiţi către Bulgaria şi aceştia se întorc. Părerea mea este că în urma la toate aceste du-te-vino-uri, au mai rămas mulţi la noi, dintre care, probabil, spiţa care îl dă pe Basarab.
V.B.: Haideţi să oferim câteva probe de prezenţă cumană în zilele noastre.
N.D.: Culmea este că presa s-a dus, în urma apariţiei cărţii, în valea Milcovului şi a găsit acolo mai întâi zeci de familii care se cheamă Coman. Pe urmă, în restul ţării, avem mai multe localităţi Coman, Comana, Comarnic. Dar nu numai astea. Sunt multe alte nume, de care noi nu mai ştim. Satele din jurul Bucureştilor care se cheamă Tâncăbeşti sau Bărcăneşti vin de la un fost mare proprietar cuman, pe care-l chema Tâncabă sau Barcan. De asemenea, orientaliştii pretind că toate toponimele sfârşind în ui (Vaslui, Călmăţui etc.) sunt de origine cumană sau pecenegă.
V.B.: Tâncabă – varianta românizată...
N.D.: Românizată, da. Nicolae Iorga a mers atât de departe, încât într-o comunicare a sa despre cumani vorbeşte de Imperiul Cumanilor şi domnia lui Băsărabă. Mă întreb, exista ă-ul acesta la cumani? L-am întrebat pe orientalistul Virgil Ciocâltan şi el crede că nu. Pentru că în toate limbile turcice, aba care înseamnă tată e aba, nu abă. Carevasăzică acel ă e o românizare. Ă-ul este o moştenire dacă şi tracă şi nu se găseşte decât la popoarele care se află în această zonă: albanezii, bulgarii şi românii. A existat un savant (nu-mi amintesc cum îl cheamă, dar mi-a spus-o tot Poghirc), care a demonstrat că acest ă a existat şi în antichitate. Cum adică? A constatat că anumite localităţi din Tracia erau transcrise de greci sau de romani cu terminaţia ba în a, ba în e. Ce-nseamnă asta? Scriau cum auzeau ei ă-ul şi nu ştiau ce înseamnă acela! Deci ă-ul exista în tracă şi probabil şi în daco-meziană, şi în albaneză. De aceea popoarele care au rămas pe teritoriul acesta, chit c-au fost împrospătate cu romani, cu slavi, cu protobulgari – toţi l-au preluat şi îl au. Nu întâlnim însă acest ă la cei din jur: nu-l au nici grecii, nici slavii.
V.B.: Altfel, Thoctomer şi Basarab erau unicii boieri cumani?
N.D.: Una din noutăţile pe care o aduc în cartea mea e să spun că nu a fost o excepţie Basarab şi cu taică-su, adică filiera aceasta care creează o dinastie. Ei erau înconjuraţi de cumani. Un sfert din numele de boieri din primele veacuri de statalitate medievală erau cumane. Ori n-ai să-mi spui că un cneaz slavo-român îşi botează copilul cu un nume cuman. Asta nu-i adevărat. O scot unii şi zic că aşa era moda. Ce modă? Nu-mi botez eu copilul creştin cu numele de Basarabă, Tâncabă, Barcan sau de ştiu şi eu mai ce. Şi sunt impresionat că există dintre cele mai mari familii româneşti de boieri, ca Izvoranu, Băleanu, Buzescu, care au la origine un boier cuman. Aşadar, felul în care am formulat era că Thoctomer şi Basarab au format acel fier de lance care întemeiază Ţara Românească. Şi atunci suntem în legea universală: a trebuit un altoi de barbari nomazi ca să avem vâna să creăm un stat. Altfel, cum vă explicaţi că noi ne naştem cu sute de ani în spatele celorlalţi: cu 6-700 de ani după Bulgaria, cu 500 de ani după Rusia, cu sute de ani după Polonia, cu sute de ani după Croaţia, cu 150 de ani după Serbia. De ce suntem ultimii? Şi vă spun: suntem ultimii, pentru că nu aveam barbarul cel bun la noi! Asta e explicaţia!
V.B.: Înseamnă că trebuie să le fim recunoscători cumanilor. Să nu vedem în asta o anumită umilire istorică.
N.D.: Dimpotrivă! Nu e nici o umilire! Cumanii sunt oameni foarte mândri, foarte curajoşi, femeile – frumoase. Dacă am o picătură de sânge cuman – sunt încântat!
V.B.: Prin comparaţie cu cumanii, în ce fel au fost slavii lideri şi oameni de rând printre români?
N.D.: Au fost lideri în anumite comune, dar a existat şi un amestec de populaţii. Mi-o explic prin faptul că avem prea multe cuvinte privitoare la viaţa agricolă, care vin de-acolo. Acestea nu-ţi vin de la un stăpân, vin de la colegul cu care îţi lucrezi tu pământul. Am un pasaj întreg, în carte, în care arăt că atâta vreme cât gospodar, prispă, ogor, ogradă, gâscă, cocoş, izlaz, zăvoi etc. – toate acestea sunt slave – înseamnă că a fost un amestec de populaţie la nivelul de jos.
V.B.: Domnule Djuvara, vi-i ridicaţi în cap pe intelectualii basarabeni şi bucovineni. Latinitatea e considerată de ei – ultima redută (sau dacă nu ultima, atunci cea mai substanţială) de motivare a românităţii lor. Dacă veniţi şi discutaţi despre o latinitate discutabilă, apoi despre o cumanitate a noastră – chiar Basarab, iată, e cuman (Basarab-Basarabia) – le luaţi acestor intelectuali pământul de sub picioare. Le turnaţi apă la moara celor care se străduiesc să demonstreze originea slavă/orientală a moldovenilor/basarabenilor, de unde se arată ca nejustificată pretenţia moldovenilor de a se regăsi printre ingredientele naţiunii române. Ce justifică unitatea noastră naţională?
N.D.: Aicea trageţi nişte concluzii cu totul eronate!
V.B.: Vă rog să mă corectaţi!
N.D.: Sigur. Mai întâi, după cum aţi spus-o chiar Dumneavoastră la început: românul are o putere de asimilare extraordinară. Aşa că toţi cei – de origine slavă sau de origine cumană – care s-au găsit în mijlocul romanizaţilor au fost asimilaţi. Cum vă explicaţi că toţi aceştia au preluat limba? Au rămas minoritari şi s-au adaptat perfect românilor. Că la un moment dat au fost şefi – asta e altceva. Cnejii au fost stăpâni peste sate, iar muncitorului fără pământ i se spunea rumân. Este o dovadă, dacă vreţi, că băştinaşul nu avea pământ, pentru că slavul devenise proprietar – în anumite regiuni, nu peste tot. Moşnenii de la munte – ei, probabil, că sunt pe undeva de origine daco-romană mai pură. E foarte interesant cum cu veacurile a scăzut numărul moşiilor de moşneni şi a crescut numărul celor boiereşti. E vorba de veacurile al 16-lea, al 17-lea şi chiar al 18-lea. La începuturile statelor româneşti să ştiţi însă că satele ocupate de moşneni în Muntenia şi de răzeşi în Moldova erau cam jumătate. Carevasăzică elementele băştinaşe, vechi au fost întotdeauna majoritare. Chiar şi acolo unde slavii au devenit proprietari şi l-au considerat pe muncitor rumân – adică muncitor fără pământ. Deci rumânul nu era rob, ci un ţăran neproprietar. Şi mai e ceva, ce istoricul P.P. Panaitescu observase în mod foarte inteligent: avem acelaşi lucru în Franţa, doar că inversat. Franc, adică liber e numele invadatorului germanic. Şi au rămas cuvintele franc, francheţe, iar sloboziile se numeau Villefranche şi Francheville! E acelaşi fenomen: şeful îşi lasă numele localităţii, iar muncitorul fără pământ este galo-romanul sau daco-romanul. La noi i s-a spus rumân – muncitorului, acolo i s-a spus stăpânului – franc. Aşadar, să nu trageţi alte concluzii! Îi asigur pe intelectualii basarabeni şi bucovineni că românitatea este aceeaşi peste tot.
Septembrie 2007, Bucureşti
Biobibliografie - Neagu Djuvara
1916, 18 august - se naşte la Bucureşti Neagu Djuvara;
1937 - licenţiat în litere la Sorbona;
1940 - doctor în drept la Sorbona;
1940 - publică „Le droit roumain en matière de nationalité”, Paris;
1941, iunie-noiembrie - elev-ofiţer de rezervă în campania din Basarabia şi Transnistria, este rănit la Odesa;
1943, mai - intră prin concurs la Ministerul de Externe;
1944, 23 august - este trimis curier diplomatic la Stockholm;
1944 - septembrie 1947 - secretar de legaţie la Stockholm;
1947-1961 - secretar general al „Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români”, la Paris; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”; colaborator al postului de radio Europa Liberă;
1961-1984 - consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine nigerian în Republica Niger, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey, diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris;
1972, mai - doctorat de stat (docenţă) la Sorbona, cu o teză de filozofie a istoriei;
1973 - publică „Démétrius Cantemir, philosophe de l’Histoire”, în „Revue des études roumaines”, Paris;
1975 - publică „Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparèe de civilisations”, Mouton, Paris - Haga (carte premiată de Academia Franceză);
1984-1989 - secretar general al Casei Româneşti de la Paris;
1989 - „Le Pays Roumain entre Orient et Occident: les Pricipautés danubiennes au début du XIXe siécle”, Publications Orientalistes de France;
1991-1998 - profesor asociat la Universitatea din Bucureşti, membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti;
1995 - apare „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne”, Ed. Humanitas;
1996 - „Aromânii: istorie, limbă, destin”, Ed. Fundaţiei Culturale Române;
1999 - „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Ed. Humanitas;
1999 - „Civilizaţii şi tipare istorice: un studiu comparat al civilizaţiilor”, traducere din franceză de Şerban Broché, Ed. Humanitas;
2001 - „Cum s-a născut poporul român”, Ed. Humanitas;
2001 - „Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii”, Ed. Humanitas;
2003 - „De la Vlad Ţepes la Dracula vampirul”, Ed. Humanitas;
2004 - „Scrisorile spătarului Nicolae Milescu”, roman, Ed. Humanitas;
2004 - „Există istorie adevărată?”, Ed. Humanitas;
2005 - „Amintiri din pribegie”, Ed. Humanitas; 2007 - „Thocomerius - Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti”, Ed. Humanitas.
|
Inapoi la cuprinsul numarului