„12” de Nikita Mihalkov – elogiu adus Ofiţerului sau Cum poate fi transpusă cinematografic ideologia lui Putin

După Bărbierul din Siberia – film controversat, „subjugat politicului şi ideilor imperiale ale noii Rusii”, primit cu reticenţă de critică, Nikita Mihalkov n-a filmat nouă ani de zile. A fost însă la fel de prezent în viaţa publică din ţara sa, fiind unul dintre cei mai fideli şi vocali susţinători ai preşedintelui Putin, pledând şi, uneori, implorându-l pe acesta - a semnat o scrisoare în numele intelectualităţii ruse chiar în săptămânile din urmă - să rămână la conducerea ţării, dacă se poate pe viaţă. L-am văzut pe Mihalkov în aceşti ani în diverse ipostaze: spiritual, eclatant, evlavios, chiar religios în interviuri; polemist neîntrecut în dezbateri despre specificul şi misiunea spiritului rus în această lume; statalist, imperialist şi simplu patriot elogiind tradiţia, refractar la influenţele străine… Am reţinut şi un episod şocant în care a fost implicat regizorul: un adolescent rebel a aruncat cu ouă spre scena unde se afla Mihalkov, agenţii de pază l-au imobilizat, iar autorul lui Oblomov s-a apropiat şi l-a lovit cu piciorul în faţă…   

Noul său film, 12, a fost lansat în acest an la Festivalul de la Veneţia, unde a obţinut un Leu de Aur special, din formularea juriului înţelegându-se că premiul răsplăteşte nu atât acest film, cât contribuţia lui Mihalkov la arta cinematografică – „pentru excepţionala capacitate de a transpune, măiestrit şi cu umanism, o realitate în toată complexitatea ei”. Pelicula este un remake după Twelve Angry Men („Doisprezece oameni furioşi”) de Sidney Lumet – produs la mijlocul secolului trecut, în 1957, dar ilustrând în varianta Mihalkov un „caz rusesc”. Subiectul poate fi rezumat în câteva propoziţii. S-a încheiat şedinţa de judecată. Un tânăr cecen, care şi-a pierdut familia în război, este acuzat că şi-a omorât tatăl adoptiv, un ofiţer rus. 12 juraţi, reprezentând diferite caractere/segmente ale societăţii ruseşti de astăzi – un producător de televiziune, un fost savant, dedicat acum business-ului, un artist, un taximetrist, un fecior de şef de partid, un fost militar, un constructor-veteran al metroului din Moscova, un medic de origine caucaziană, un democrat naiv („demşiza”), un evreu bătrân, un director de cimitir, un fost ofiţer al serviciilor speciale – se retrag pentru a delibera, iar verdictul trebuie să fie unanim. Cazul pare limpede, probele îl acuză pe tânărul cecen, însă unul dintre juraţi, în mod surprinzător, votează împotriva verdictului dat de colegii săi. El nu-şi poate explica opinia separată, dar simte că poate greşi condamnându-l la închisoare pe viaţă pe acel tânăr… Începe un lung şir de monologuri, a cărui desfăşurare conduce în cele din urmă la o schimbare radicală a opţiunii juraţilor. Aceste monologuri încrucişate, care nu reuşesc nicidecum să producă o adevărată dezbatere, constituie, de fapt, substanţa aces­tei pelicule…

Filmul e lung (2 ore 35 minute), monoton, cu momente de plictiseală, bănuiesc că greu de suportat şi de înţeles pentru cineva care n-a cunoscut Rusia ultimilor 20 de ani. Feliile de viaţă şi realitate pe care Mihalkov le prezintă sunt simple constatări, autorul narând viciile societăţii ruse pe un ton neutru, fără să se implice. El ne spune că societatea rusă are antisemiţi, xenofobi, bandiţi…, dar nu condamnă nimic din toate acestea. Nici un personaj din cele 12, care vorbesc mult, în mai multe reprize, nu pare deranjat de această stare de lucruri. Aşa e Rusia, pare să ne spună calm, deloc îngrijorat Mihalkov. Imparţialitatea şi neimplicarea sa dispar când în ecuaţia filmului este introdusă imaginea fostului ofiţer din serviciile secrete, acum un pictor amator care-şi scaldă privirea în acuarele, un personaj înţelept, prospectiv, un fel de Dumnezeu care vorbeşte ruseşte şi care, nu doar simbolic, pare garantul şi salvatorul acestei Rusii problematice, pândită de atâtea pericole. Rolul acestui înţelept e interpretat chiar de Nikita Mihalkov – preşedintele corpului de juraţi în film, care schiţează în discursul său final o întreagă ideologie de viaţă, foarte asemănătoare cu cea promovată de preşedintele Putin. El acceptă să voteze în favoarea achitării tânărului cecen, numai dacă juraţii îl vor proteja pe inculpat şi la libertate. Aşa cum fiecare dintre colegii săi de şedinţă găseşte destule motive să se eschiveze de la răspundere, fostul ofiţer din serviciile secrete îşi asumă de unul singur această datorie morală şi de conştiinţă…

Marea miză a filmului este această ideologie „putinistă”, pe care Mihalkov încearcă s-o ilustreze, denaturând evenimente din istoria recentă a Rusiei. Din flashback-urile despre război insertate în film se înţelege că, de fapt, în Cecenia a fost un război civil, cecenii s-au omorât între ei, iar armata rusă a avut misiuni de pacificare, de salvare a băştinaşilor de ei înşişi. Cu alte cuvinte, militarii ruşi n-au bombardat oraşul Groznîi, făcându-l una cu pământul, ci au plantat flori pe bulevardul central…, iar ofiţerii ruşi, între care unii vorbesc perfect limba cecenă, au salvat copiii ceceni dintre ruine şi i-au înfiat…

Genul acesta de manipulări grosolane m‑au făcut să resping filmul, chiar dacă pelicula nu este lipsită de calităţi artistice. Nikita Mihalkov ştie meserie, chiar şi atunci când e înghiţit de ideologie. Ansamblul actoricesc are o prestaţie bună, iar partiturile lui Garmaş, Makoveţki, Stoianov, Arţibaşev, Gaft sunt excelente. Dar şi ei, actorii, sunt folosiţi pentru reliefarea conducătorului salvator, a omului providenţial, a ofiţerului care a luptat (şi nu contează unde, de ce şi câţi oameni a omorât). La montaj, anvergura acestor personaje pitoreşti, agitate, neliniştite, nu se ridică mai sus de călcâiele cizmelor ofiţerului care ştie tot, înţelege şi are soluţii…

 Un alt moment neplăcut pe care îl trăieşti urmărind acest film ce pare să-ţi promită o discuţie curajoasă, epurată de clişee, despre genocidul cecen, lucru care, din păcate, nu se întâmplă, este să descoperi, uluit, că regizorul găseşte potrivit să se răfuiască – persiflând, bârfind şi parodiind jegos – persoane uşor recognoscibile pe scena publică din Rusia, cu care el se află într-un flagrant dezacord ideatic. Astfel, producătorul de televiziune (interpretat de Iuri Stoianov), infantil, neajutorat, ridicol, dependent de sfaturile mamei sale, face trimitere la Dimitri Lesnevski de la REN TV, cu care Mihalkov e în conflict. (REN TV este poate unicul post de televiziune rusesc mai liberal, nesupus Kremlinului.) Tot la REN TV au fost produse două dintre cele mai bune filme ruseşti din ultimul deceniu, „Vozvrascenie” (Întoarcerea) şi „Izgnanie” (Exilul), regizate de Andrei Zveaghinţev.  Primul film a primit Leul de Aur la Veneţia, al doilea – Palme d’Or pentru interpretare masculină la Cannes). În personajul interpretat de Serghei Arţibaşev, „demşiza” – democratul naiv, romantic – se citesc gesturi şi aserţiuni care trimit la Valeria Novodvorskaia, Egor Gaidar sau Serghei Kovalev, democraţi autentici, cu viziuni occidentale, pe care Mihalkov nu-i suportă, considerând că Rusia nu are nevoie de aşa ceva…

E libertatea lui Mihalkov să aibă opţiuni politice şi să pledeze pentru ele chiar şi în filmele pe care le face. E alegerea lui să fie alături de  preşedintele Putin – „cel trimis de Dumnezeu” –,  lucrând la un proiect imperial, un proiect mistic şi metafizic, care va salva Rusia, dar şi întreaga omenire… Istoria a mai cunoscut asemenea temerari. Iar istoria cinematografului a contabilizat şi destule filme de propagandă, unele făcute cu talent, ca acest 12. Eu îl prefer pe Mihalkov cel din filmele sale artistice, de odinioară („Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, „Câteva zile din viaţa lui Oblomov”, „Cinci seri”, „Urga”).