Viaţa privată sub Brejnev

În ultima vreme, una dintre temele predilecte ale romancierilor este viaţa sub comu­nism. Şi e firesc să fie aşa, căci întregul nostru imaginar este determinat de lumea de care ne-am despărţit cu aproape două decenii în urmă. Marele câştig mi se pare faptul că s-a renunţat la viziunea schematică, maniheistă, care cataloga totul în alb şi negru şi s-a trecut la o perspectivă mult mai nuanţată, care tinde să surprindă o realitate mai convingătoare: aceea a traiului de zi cu zi, a „vieţii private”, ca să preiau o ilustră formulă. După Dan Lungu, Ion Manolescu, Florin Lăzărescu; Filip şi Matei Florian, a venit şi rândul basarabenilor, care simt că este momentul să îşi valorifice experienţa aparte. Deja Vasile Ernu a spart toate topurile cu autobiografia sa Născut în URSS, semn că acest amestec de proză-veritée şi „autoficţiune” prinde bine la public.

      Romanul ca autoficţiune

În acest sens, una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme ne-o prilejuieşte criticul Iulian Ciocan, publicându-şi romanul Înainte să moară Brejnev (Editura Polirom, 2007). E greu de stabilit statutul acestei cărţi, de determinat ponderea ficţiunii şi a autobiograficului. Pe de o parte, autorul propune un pact ficţional cu vizibile cusături, pe de altă parte, face orice ca să discrediteze această pistă. Naratorul nu numai că se încordează să‑şi adjudece perspectiva autorului (care apare în carte sub numele real, Iulian), dar trece subit, în penultimul capitol, la tribună şi face explicit întregul demers: „Eu nu reuşesc nicidecum să‑mi exorcizez propriile fantome. De aceea mă apropii de ele, abia stăpânindu-mi neliniştea, şi le las să vorbească în timp ce scriu. Am impresia că numai aşa trecutul poate fi suportat şi înţeles”. Mai clar încă: „«Scormonesc» în trecutul sovietic, pentru că prezentul meu conţine «urma» adâncă a acestui trecut. Dacă facem abstracţie de mormanele de literatură proletcultistă şi prosovietică, putem constata cu uşurinţă că realitatea sovietică rămâne încă un «teren nedefrişat», o lume cvasinecunoscută. Soljeniţîn şi alţii au scris mai mult despre o realitate sovietică terifiantă, orwelliană, cea a deportărilor şi a GULAG-urilor. Mai puţin se ştie despre cotidianul aparentei prosperităţi şi linişti, despre «faţada» absurdă, grotescă, uneori amuzantă, a tragicului, acea faţadă care – lustruită cu acribie de către proletcultişti – devenise îmbietoare şi pentru unii occidentali îmbuibaţi”. Iată cea mai bună descriere a romanului. Cartea trebuie să onoreze, aşadar, o sarcină terapeutică şi, în acelaşi timp, să elimine un gol. Un gol care nu se lasă umplut numai cu succesul lui Vasile Ernu, Născut în URSS.

Romanul (să acceptăm totuşi convenţia) nu are ambiţia de a depune mărturie despre realitatea cruntă experimentată în anii ’80, ci doar tentează să prezinte, cu subiectivitate asumată, adevărul martorului. Structura compozită contribuie la impactul confruntării cu o lume contemplată din felurite perspective: cele zece capitole, cu statut independent aproape, fiecare aducând în prim-plan alte şi alte destine, aruncă lumini diverse asupra aceleiaşi realităţi, fără a o deforma însă. Naratorul reuşeşte cu brio să-şi însuşească, de pildă, viziunea copilului îndoctrinat, condimentând-o cu puseuri de sarcasm ori de dramatism autentic. După ce află de avortul mamei sale, cauzat de condiţiile mai mult decât paupere în care familia este nevoită să-şi ducă traiul, Iulian se dedă unor amare panseuri, care denotă o maturitate precoce, călită de asprimea „fericirii” obligatorii, coordonată ideologic şi ilustrată de scriitorii aserviţi: „Într-o noapte albă îi încolţi în minte un gând şi mai înspăimântător: reieşea că n-ar fi existat nici el însuşi, dacă nu se năştea înaintea frăţiorului său sortit pieirii. Era viu doar pentru că era primul”. După care urmează, dur, sec, tăios: „Iar faptul că era primul ţinea de hazard şi nu putuse fi plănuit nici chiar de secretarul general al PCUS. Exista, prin urmare, o realitate independentă de voinţa noastră, ce zdruncina simţitor încrederea într-un viitor luminos-previzibil”. Iată cum copilul deprinde gândirea necaptivă, operând chiar cu limbajul de lemn, specific epocii. Lovindu-se de evidenţele care neagă vehement promisiunile cabotine ale ideologiei, el ajunge să cunoască lumea pe cont propriu, poate mai devreme decât ar fi fost cazul. Nu întâmplător, sunt încastrate în text bruioane de literatură propagandistică, în vizibil contrast cu realitatea sordidă.

      Povara vinovăţiei

Fiecare capitol valorifică un caz întru totul plauzibil. Fie că este vorba despre viaţa lipsită de indulgenţă a unei familii nevoite să se bucure de „confortul” unei garsoniere de 15 mp sau de cea tihnită a unui nacealnic (activist, altfel spus), hărţuit de păcatele tinereţii, de dezamăgirile unui veteran de război care resimte primele fisuri în lumea sovietică ori de un muncitor amorezat de nurii mai mult decât generoşi ai unei vecine, totul mărturiseşte o apăsătoare lipsă de perspectivă, un univers închis, de antiutopie.

Iulian Ciocan este un scriitor pur sânge, care a învăţat destule din marea literatură rusă; toate aceste cazuri nu sunt manipulate la rece, ca simple argumente în demonstrarea unei teze care aproape că nici nu mai trebuie formulată: cât de rău a fost comunismul. Dimpotrivă: personajele se mişcă şi trăiesc firesc, au dramele lor personale şi, de regulă, nu se supun unei etichete rigide. Ele au o disponibilitate aproape dostoievskiană de a suferi, de a privi realitatea interioară drept în faţă. Mă voi opri asupra câtorva astfel de cazuri, pentru a ilustra formula construirii personajelor.

Erou al patriei, adevărat simbol al victoriei comunismului asupra hitlerismului, veteranul Polikarp Feofanovici, după ce primeşte o roşie în chelie şi se simte lezat în calitatea sa de erou, se trezeşte la realitate şi încearcă să suporte povara vinovăţiei: ucisese în război un prizonier german, iar acum pricepe că starea de fapt este mult mai nuanţată decât o prezintă propaganda: a murit un om, nu un hitlerist. Este un mod de a afirma că valorile umane sunt mult mai importante decât orice false utopii; iar comunismul, în varianta sa sovietică sau în oricare alta, tocmai asta a făcut: a schematizat teribil viaţa, a redus-o la o teorie obtuză şi a silit-o să ia forme necuvenite.

Mare ştab, cu o funcţie foarte importantă în partid, familist şi conformist, Pavel Kavrig se umanizează brusc când citeşte, întâmplător, necrologul unei foste iubite, la care nu se mai gândise de mult. Tânăr fiind, la început de drum, o părăsise însărcinată, iar respectiva fusese silită să suporte un avort cu drastice consecinţe, de la care i s-a tras, peste ani, şi moartea. Întreaga carieră a nacealnicului s-a construit, prin urmare, pe acest compromis. Ca la Ibsen, trecutul izbucneşte fără menajamente, iar comunistul devine om, care realizează că cea mai aprigă luptă nu este cea de clasă, ci aceea cu propria conştiinţă: „Oare numai gândul că moartea poate răpi în orice moment o fiinţă cunoscută să fi fost pricina neliniştii ce-i cuprinsese sufletul? Nicidecum. Pavel Fiodorovici se simţea vinovat şi probabil toţi aceşti douăzeci de ani înghesuise sentimentul de vinovăţie în cavernele fiinţei. Îl atenuase posibilitatea de a fi iertat. Îşi propti bărbia în mâini şi închise ochii. Acum femeia care trebuia să‑l ierte nu mai exista. Se prăbuşi suspinând în fotoliu. Se întrebă de ce Lenuţa îl lăsase atunci în pace – ar fi putut lesne să-i creeze probleme – şi sentimentul de vinovăţie deveni de-a dreptul insuportabil”. Aceasta este ipostaza în care favorizaţii sistemului sovietic îşi smulg masca şi se arată aşa cum sunt: oameni meschini, cu păcate care nu se lasă îngropate în mâlul memoriei; confruntându-se cu propriul trecut, ajungând la ora bilanţului, ei percep falsitatea confortului lor psihic de până atunci şi, astfel, îşi recâştigă umanitatea.

Nicolae Barbalat, un om simplu, nu se poate împăca cu ideea morţii aparent accidentale a soţiei, strivită de o macara; ancheta pe care o iniţiază duce însă la o concluzie apăsătoare: „Într-o fracţiune de secundă i se relevă faptul că Dochiţa, toată viaţa, nu făcuse altceva decât să care sacoşe, să facă mâncare, să frece rufele cu măngălăul şi o bănuială îngrozitoare i se strecură în suflet, aceea că vinovat de moartea soţiei era el însuşi...” Scriitorul ştie că tocmai acea „fracţiune de secundă” contează, prin urmare, nu oboseşte să conducă răbdător, cu mult calm, naraţiunea către acest climax.

Important este că, repetat, procedeul nu devine sâcâitor, ci alimentează ipoteza că, dincolo de rolul din sistem, omul se defineşte prin capacitatea sa de a suferi şi de a răspunde pentru faptele sale. Ideile sau idealurile în numele cărora aceste fapte sunt săvârşite nici nu mai contează. La urma urmelor, atrocităţile comunismului nu sunt scuzabile graţie unor bune intenţii cuprinse în utopia iniţială, la fel cum nici ticăloşiile individuale nu sunt compensate de traiectoria socială, politică, familială a vinovatului. Acest transfer subtil de la general la particular reprezintă una dintre reuşitele majore ale romanului.

      Absurdul comunist

Dar să revenim puţin la episodul accidentului stupid, căci amănuntele nu sunt de neglijat. Ca într-o veritabilă proză absurdă, femeia îşi află moartea dintr-o cauză mai mult decât anostă: „Dochiţa Barbalat văzuse cum se prăbuşeşte macaraua şi ar fi rămas în viaţă dacă n-ar fi ezitat să arunce sacoşele grele şi să fugă”. Toată demnitatea unui astfel de moment se dizolvă într-o pastă ironică, maliţioasă într-un fel. Astfel de oameni nu au nici măcar privilegiul unui sfârşit onorabil; ar fi curată mostră de individualism, iar asta dăunează la Weltanchauung. Nu poţi însă să nu te întrebi ce fel de lume este aceea în care gospodinele îşi apără proviziile cu preţul vieţii, transformându-se în maşini de gătit, ce fel de lume este cea în care grija pentru stomac devine o obsesie? Păi, e foarte simplu: este lumea prin care au trecut milioane de oameni „înainte să moară Brejnev”.

Abia vizitată cu atenţie, în toate cotloanele sale pe care, din grabă, nu le observăm, ea îşi dă în vileag întreaga grozăvie. Excesul de realism creează, în cartea lui Iulian Ciocan, efecte absurde, care amintesc de literatura unor Kafka, Beckett sau Harms. Operaţia nu este însă una de ordin mimetic, ci e vorba de o reconstituire subiectivă, personală, a unei lumi pe care abia acum, la maturitate, individul o poate înţelege în toată cumplita ei urâţenie.

Aliajul de grotesc, dramatic, melodramatic chiar, totul condimentat cu o ironie acidă, când este cazul, reprezintă formula câştigătoare. Iulian Ciocan a debutat mai mult decât promiţător, romanul său fiind una dintre reuşitele clare ale acestui an.

_________

Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev, prefaţă de Andrei Bodiu, Editura Polirom, Iaşi, 2007, 172 pp.

1