Lista lui Bloom

Pe piaţa de carte românească a apărut un nou nume, Grupul Editorial Art. Cu o paletă largă de colecţii, de la autori români contemporani (sau mai bine spus recenţi, unii dintre cei publicaţi aici, precum Gheorghe Crăciun, nemaifiind în viaţă) până la serii dedicate câştigătorilor unor prestigioase premii culturale (precum Goethe, Cervantes, Goncourt), noua editură nu face rabat de la calitatea titlurilor propuse şi nici de la eleganţa grafică desăvârşită. Alături de colecţiile mai sus-pomenite se numără şi colecţia Cărţi Cardinale, în care se regăsesc titluri felurite de filozofie, sociologie, teorie literară, cărţi despre care englezii ar spune că it’s a must, cărţi care nu trebuie să lipsească de pe raftul niciunui filolog sau intelectual onorabil. Titlul care deschide colecţia este unul de excepţie, The Western Canon al lui Harold Bloom.

Înainte de a ne abate atenţia asupra structurii cărţii, foarte important ar fi să aruncăm o privire asupra contextului cultural în care apare Canonul lui Bloom. Ne aflăm la mijlocul anilor ’90. Majoritatea universitarilor americani tinde spre stânga, traducând din politică în cultură, concepte, idei şi ideologii revoluţionare. La propriu şi la figurat. Derrida şi Foucault sunt doar vârful unui aisberg deconstructivist, care fascinează hipnotic generaţii întregi de teoreticieni contemporani. Literatura şi arta cunosc o deschidere maximă, în numele egalei îndreptăţiri a alegerii criteriilor de evaluare aproape orice produs, asumat cultural, devenind o operă. Asistăm la o mişcare de o anvergură fără precedent care duce la estomparea graniţelor, la perimarea ideii de verdict critic. Pe scurt, arta îşi mută centrul de greutate dinspre estetic spre social. Având în vedere acest tablou al anilor ’90, succint şi simplificat până la îngroşare, o carte precum cea a lui Harold Bloom pare să fie o lovitură de topor în moalele capetelor contemporanilor, o surpriză extraordinară şi, nu în ultimul rând, un gest de curaj. Teoreticianul american vine cu o carte masivă şi seducătoare, perfect împotriva valului şi a oricăror curente de gândire de stânga. Bloom militează pentru autonomia esteticului în artă, ca unic criteriu axiologic şi pentru o viziune culturală conservatoare, care să pună tradiţia la loc de cinste şi canonul în primul plan.

În deschiderea traducerii româneşti, Mircea Martin semnează o prefaţă amplă în care, deşi e evidentă dragostea pentru Canonul Occidental, luările de poziţie sunt destul de nuanţate. Totodată, prefaţa lui Mircea Martin poate constitui şi un soi de compendiu al cărţii lui Bloom, o versiune distilată la maxim pentru cei care nu vor găsi îndeajuns de mult timp şi interes să parcurgă cele mai bine de 500 de pagini ale cărţii. În finalul prefeţei, poziţia lui Mircea Martin, a unui om de cultură care a trebuit ani buni să activeze într-un sistem totalitar de stânga, este tranşantă: „Spre deosebire de promotorii – americani sau nu – ai noului canon puternic politizat, noi avem tristul privilegiu de a fi trecut printr-o asemenea experienţă; ştim ce înseamnă marxismul în acţiunile lui culturale instituţionalizate, cunoaştem mai ales efectele distructive ale leninismului în cultură. Suntem, prin urmare, în măsură să declinăm liniştiţi o asemenea ofertă; vom cultiva în continuare exigenţa estetică, în speranţa că, la un moment dat, cenzura prin neatenţie a Occidentului canonic va înceta, iar identitatea noastră creatoare va fi, în sfârşit, recunoscută”(p. 28).

Ce impune, de fapt, Harold Bloom? Ce este un canon? Răspunsul cel mai la îndemână şi firesc ar fi că orice canon se reduce, la limită, la o listă, şi la o serie de criterii de evaluare care fac ca anumiţi scrii­tori să se regăsească pe acea listă şi alţii nu. Împărţind epocile literare succesive în trei mari felii, epoca aristocratică (care merge din Evul mediu până în iluminism), epoca democratică (care, pornind de la romantism, se întinde până spre sfârşitul secolului 19) şi epoca haotică (secolul 20), Bloom alege o serie de nume reprezentative pe care le consideră a fi un soi de piloni ai canonului. În centrul tuturor se află Shakespeare, alături de el, ceva mai jos, stând Cervantes, Dante şi Tolstoi. Bloom pendulează în permanenţă între verdicte tranşante motivate destul de vag („Shakespeare îi depăşeşte pe toţi ceilalţi evidenţiind mutabilitatea fiinţei umane”) şi demonstraţii axiologice camuflate discret („Reprezentarea shakespeariană a personajelor are o bogăţie extraordinară pentru că nici un alt autor de dinainte sau de după el nu ne creează o mai puternică iluzie că fiecare personaj are o voce diferită de a celorlalte. […] Capacitatea lui misterioasă de a construi voci autentice şi diferite ale unor fiinţe imaginare provine în parte din cel mai complex simţ al realităţii văzut vreodată în literatură”). Dincolo de pertinenţa verdictelor şi de alegerile canonice pe care le face, izbitoare la Bloom sunt pasiunea şi consecvenţa cu care îşi susţine ideile şi autorii preferaţi. Într-o epocă în care discursul teoretic înalt e de la sine înţeles că trebuie să îmbrace o haină de lemn, să fie scorţos & academic, frazele pătimaşe ale teoreticianului american seduc şi câştigă de partea lor, aproape instantaneu, cititorul. Canonul Occidental este una dintre puţinele cărţi „grele” care se citesc pe nerăsuflate. 

Consecvent cu sine însuşi şi, totodată, conştient de riscurile pe care şi le asumă, în coada volumului său Harold Bloom plasează o listă de cărţi şi autori canonici. Titlurile sunt împărţite pe epoci şi regiuni culturale. Dacă în privinţa anticilor, de pildă, Bloom nu surprinde cu nimic, canonizând texte care au supravieţuit generaţii întregi şi şi-au dovedit astfel vitalitatea, în ceea ce priveşte vremurile cu care este contemporan, alegerile teoreticianului american par a fi mai degrabă un soi de predicţii şi pot foarte lesne stârni polemici. Bloom nu se mărgineşte la a numi autori, ci şi singularizează titluri din operele acestora. Alegerile sunt adesea foarte subiective. Spicuiesc la întâmplare. Kurt Vonnegut este prezent cu Leagănul pisicii, nu şi cu Abatorul 5, Toni Morrison vine cu Cântecul lui Solomon, dar nici urmă de Beloved, Toamna patriarhului a lui Marquez lipseşte, lăsând loc Dragostei în vremea holerei. Nu doar autori sau cărţi lipsesc din lista lui Bloom, ci chiar ţări. Între naţiunile fără autori canonici, pe lângă Finlanda, Olanda sau Belgia, un mare gol îl reprezintă Europa de Est. România, Bulgaria, Ucraina par să nu existe, nici un scriitor din aceste ţări neregăsindu-se pe lista lui Bloom. Desigur, vor exista destui care să conteste criteriile de evaluare ale teoreticianului sau vor spune că, în ignoranţa sa, americanul nu vrea să cunoască literatura română. Cum se face însă că ţări, precum Serbia, Ungaria sau Polonia sunt prezente şi noi nu? Cum bine sublinia Mircea Martin în prefaţă, o mare parte din vină o purtăm chiar noi, cei care nu am avut iscusinţa de a ne vinde marfa, de a (tr)aduce autorii români în Vest.

Canonul Occidental este o carte conservatoare, inteligentă şi vie. Într-o epocă în care valoarea este fie prea des contestată, fie prea uşor afirmată, un demers precum cel al lui Harold Bloom este răbufnirea melancolică a unei normalităţi sănătoase. Se poate ca însăşi ideea de canon, de listă, să fie meschină şi injustă. A alege înseamnă în acelaşi timp şi a lăsa deoparte. Dar acest fapt banal face parte din regulile jocului cultural care, oricât de mult am lărgi graniţele, are nevoie întotdeauna de puncte solide de rezistenţă.

_________