Călin Torsan: „Am fost japonezii de serviciu ai teatrului românesc…”

„EINUIEA este un ansamblu unic în felul său, care a luat naştere la Bucureşti, în anul 2003, fiind alcătuit din muzicieni tineri, dar cu o bogată experienţă artistică. Numele ansamblului provine din data formării acestuia, 15 iunie, citită în sens invers (cu 1 = A şi 5 = E, respectând ordinea literelor din alfabet). Repertoriul ansamblului EINUIEA este format din muzică veche tradiţională de pe teritoriul României, precum şi din compoziţii originale, scrise în spiritul muzicii arhaice din Balcani. Formaţia foloseşte drept resurse muzicale diferite culegeri şi manuscrise de epocă, integrând în stilul său influenţe turceşti şi ebraice, dar inspirându-se în egală măsură din folclorul autentic românesc şi din muzica veche de curte (Dimitrie Cantemir) sau orăşenească (Anton Pann, Barbu Lăutaru). Discografia formaţiei cuprinde 4 CD-uri:  „Muzica în stradă” (2003), „Colinde de Crăciun” (2004) „Povestiri bizantine” (2005),  „Ştampe japoneze”. (2006) “ (http://www.onlinegallery.ro) Câteva piese ale ansamblului Einuiea le puteţi găsi pe site-ul
http://atelier.liternet.ro şi pe http://www.youtube.com

Alexandru Buruiană: Călin, în ultima ta carte, Recycle BUN, apărută recent la Editura Humanitas, te defineşti aşa: „M-am născut în România, după cum spunea un cântec, acum 37 de ani... Îmbătrânesc... Am ajuns pisălog. Îmi plictisesc prietenii cu discuţii grave, mă obosesc pe mine însumi cu grămada de gânduri care nu îmi dau pace. Şi-atunci scriu. Şi cânt.” Dă-mi voie să fiu şi eu pisălog, să te plictisesc puţin, să ne plictisim reciproc cu o discuţie care, cel puţin eu, nici pe departe nu vreau să fie gravă. În 1992, ai abandonat facultatea şi ai ieşit în stradă, pe scările Teatrului Naţional din Bucureşti, să cânţi la fluiere. Tot în perioada aia, dacă nu mă înşel, ai cântat în quartetul „Domnişoara Pogany”, apoi în „Inochentie Micu”, apoi în...

Călin Torsan: Da, prin ‘92 am ieşit să cânt pe stradă. Cu o mână de prieteni. Nu pot să spun că pentru asta m-am lăsat de facultate. Nici o legătură. Am abandonat-o pentru că nu mă regăseam în acel mediu, de viitori ingineri. Nu aveam nici cel mai mic interes să rămân acolo. N-am ştiut de existenţa altor şcoli superioare - naivitate de copchil dospit în comunism - n-am ştiut că sunt stăpânul propriei vieţi, n-am ştiut niciodată să aleg, aşa că nu mi-a fost greu, învăţând matematicile şi fizica, să ajung student la Politehnică. Decât la Canal... Bun. Şi am ieşit eu pe stradă, cu fluierul în mână, să cuceresc lumea. Şi să câştig un ban. Cinstit. Deşi, nu asta era şi părerea poliţiştilor, a unora dintre trecători şi a mafiei care deţinea acel loc de cerşetori, aflat undeva la poalele bisericii Kretzulescu. Am făcut-o cu mai mulţi prieteni chitarişti, cu care după aia am tot cântat. Mai cânt şi acuma cu unii dintre ei.  O perioadă de lumină în viaţa mea. Cântam câte opt ore pe zi, aveam răni la buze şi buzunarul plin. Îmi permiteam săptămânal o ieşire la Braşov - cântam şi acolo, în piaţa mare - mese la restaurant şi tot ceea ce îmi trecea prin cap. Credeam că îmi rezolvasem dilemele existenţiale. După doi ani, timp în care am devenit subiect de presă şi potenţiali anarhişti pentru angajaţii S.R.I.-ului, care îşi are sediul în acea zonă a Bucureştiului, am părăsit caldarâmul. Apăruseră deja prea mulţi cântăreţi stradali. Unii dintre ei făcuseră din această ocupaţie un jeg. Nu cântau nimic. Cerşetorie pe faţă. Nu mai avea sens să continuăm. În plus, un conflict cu doi angajaţi ai S.R.I., beţi, care ne-au băgat mâna în pălăria cu bani, ne-a făcut să luăm hotărârea de a o rupe cu strada. Am continuat să cântăm - în forme organizate mai logic - să scoatem discuri, să cutreierăm lumea în lung şi în lat. Cu toate astea, bordura de la Kretzulescu a rămas cumva în sufletele noastre. Am lustruit-o chiar acu’ vreo trei ani, atunci când nu găseam bani pentru berea zilnică. Am avut aceeaşi plăcere şi aceleaşi emoţii care ne răvăşeau şi acum câţiva ani.   

A.B: Poliţaii cu ţaiul. Jos pălăria, bătrâne! După ruperea cu strada, în 2003, ai înfiinţat, împreună cu trei prieteni, formaţia Einuiea. Până în prezent, Einuiea a susţinut numeroase concerte în întreaga Românie dar şi peste hotarele ei. De exemplu, în 2005, aţi fost invitaţi să participaţi la Expoziţia Mondială din Japonia. Imediat după Japonia, ansamblul Einuiea este invitat să participe la Expoziţia Mondială a Arhitecţilor de la Istanbul. Te rog... câte puţin despre aceste concerte din străinătate, despre publicul pentru care aţi cântat, despre voi acolo. 

C.T: În 2003, s-a întâmplat să cântăm împreună. Silviu o lăsase deja moale cu vândutul CD-urilor piraterizate, CD-uri care veneau pe filiera sovietică, şi era bântuit de ideea de a face altceva. Croitorie şi muzică. Lucrurile la care se pricepe. A început să croiască nişte canadiene de succes - le plasa prin magazine de modă, sau le vindea cunoscuţilor - şi a luat din nou chitara în mână. Venea la muzeu, Muzeul Ţăranului Român, acolo unde lucram eu şi George, şi tot aici repetam. Ne-am propus să reluăm ieşirile în stradă. De-aici a pornit totul. Am meşterit câteva piese, am aranjat nişte preluări din folclor, şi aşa s-a născut programul nostru, Povestiri bizantine. Am încercat să refacem, la modul cel mai subiectiv cu putinţă, un vechi traseu muzical bucureştean. Ni s-a părut interesant să aducem în cluburi muzica unor ani în care abia se definea Hanul lui Manuc. Aşa am ajuns la cântece turceşti, la Anton Pann, la Cantemir. Din nou, muzica noastră a stârnit interesul oamenilor de teatru, aşa că o bună parte din timp ne-am petrecut-o la Nottara. Acolo unde domnul Iosif Herţea, un compozitor de muzică pentru scenă, ne-a ales să interpretăm bucăţile compuse de dumnealui. A urmat, în 2005, deplasarea în Japonia. O experienţă extraordinară. Oportunitate care ne-a schimbat, sau măcar influenţat, vieţile. M-a sunat un prieten, un actor macedonean care s-a pripăşit în România, şi mi-a sugerat să prezint înregistrările noastre regizorului Dragoş Galgoţiu, cel care gestiona întreg programul din pavilionul românesc de la expoziţia mondială din Aichi, un cartier al oraşului Toyota. Am dat şi o probă, undeva prin dependinţele Teatrului Naţional. Şi am plecat. Eu, cu fluierele, Carlos, cu instrumentele de percuţie, Silviu, chitaristul, şi George, vocalistul ansamblului. Cântam din două în două zile, timp de şase ore, flash-uri de câte cincisprezece minute, într-un program complex, la care mai participau muzicieni şi dansatori. La o zi după întoarcerea din Japonia, am cântat la Istanbul, nesperata readaptare la spaţiul balcanic, în cadrul Expoziţiei Mondiale de Arhitectură. Am cântat într-una dintre sălile Universităţii, un spaţiu generos, burduşit de istorie, de tradiţie. Deşi nu am stat decât o zi în Turcia, amintirile de acolo au întregit toată splendoarea pe care am trăit-o în arhipelagul nipon.     

A.B: Ok. Toyota, Istanbul, cluburi, muzee, galerii de artă, târguri de carte, Hanul lui Manuc, Anton Pann, Cantemir, Emir, cântece turceşti şi aşa mai departe. În afară de toate acestea, aveţi o legătură specială cu teatrul. Compuneţi muzica de scenă pentru piese de teatru, ieşiţi în scenă, lângă actori, cântaţi live în timpul spectacolului. Nottara, Bulandra... dar, vorbeşte tu!

C.T: Muzica de teatru, mai rar cea de film, a reprezentat pentru noi un mediu extrem de favorabil. Aşa cum melcului îi place vremea ploioasă, sau pruncului lichidul amniotic. Muzica de scenă, sau aceea care însoţeşte un discurs vizual, sunt ofertante pentru un muzicant care încearcă să-şi exprime stările, dar care nu este un virtuoz al instrumentului. Personal, sunt foarte atras de un asemenea tip de provocare. Faptul că am fost perseverenţi în ceea ce am făcut - includ aici nenumăratele concerte, discurile scoase, participarea la festivaluri şi repetiţiile - a făcut să fim, cât de cât, cunoscuţi. Aşa au apărut şi ofertele de a lucra pentru teatre cu reputaţie, aşa cum sunt Bulandra şi Nottara. În ultimii ani am fost incluşi în mai multe proiecte ale celui de al doilea dintre ele: De trei ori dragoste, De drag de Bucureşti şi Ritmuri sunt spectacolele în care fie interpretăm, fie am scris muzica. Întotdeauna cântăm la scenă, o singură dată întâmplându-se să livrăm muzica înregistrată pe disc. Este vorba despre spectacolul teatrului din Reşiţa, Zadarnicele chinuri ale dragostei. Cu totul specială mi s-a părut punerea în scenă a lui Dan Vasile, O noapte Taifunoasă, o parodie în cheie japoneză a piesei lui Caragiale. Şi aici cântam tot live. Din păcate, spectacolul a avut o existenţă efemeră. O altă experienţă specială a fost colaborarea cu teatrul Ariel, un teatru pentru copii, din Târgu-Mureş. Faptul că am locuit acolo două săptămâni, timp în care trebuia să scriu muzica, gândindu-mă tot timpul la faptul că publicul era format din copii, a fost o provocare extraordinară. O probă pe care trebuia să o trec. Am făcut muzica, am înregistrat-o în studiourile filarmonicii locale şi m-am simţit împlinit. O coincidenţă ciudată - toate coincidenţele sunt bizare - este aceea că în marea majoritate a colaborărilor cu teatrele a trebuit fie să interpretez, fie să scriu muzică cu savoare japoneză. Şi pentru Turandotul Cătălinei Buzoianu, de la Bulandra, şi pentru De trei ori dragoste, un triptic teatral, în care două dintre episoade sunt preluate din teatrul tradiţional japonez, şi pentru Bekkanko, basmul japonez pus în scenă la Târgu-Mureş, dar şi pentru noaptea taifunoasă a lui Dan Vasile. Am fost japonezii de serviciu ai teatrului românesc. În cursul acestui an am lucrat, împreună cu noua generaţie de actori de la Nottara, spectacolul Ritmuri. Pus în scenă de doamna Diana Lupescu. Un spectacol de coregrafie, care pleacă de la tradiţiile româneşti. Un spectacol în care cântăm o muzică puternic impregnată de folclor. Un spectacol pe care cred că v-aţi bucura să îl găzduiţi şi la Chişinău. Şi poate că vom discuta serios despre această oportunitate.  

A.B: Apropo de asta... La începutul anului curent, ai fost pentru prima dată la Chişinău, cu ocazia lansării numărului 10-12/2006 al revistei Secolul 21, număr dedicat literaturii din Basarabia. Mi-ai zis că aicea te-ai simţit în pielea unui turist din Europa Occidentală, preţul la vodcă, toate alea... în fine. Ştiu că Manolache a făcut şi o intoxicaţie cu vodca noastră. Aşa după cum mi s-a întâmplat şi mie să mă otrăvesc cu vodca/palinca de dincolo de Prut. Vreau să te întreb dacă ansamblul Einuiea ar fi dispus să vină la Chişinău să concerteze, să zicem, în cadrul unui festival nu neapărat de muzică. Înţeleg, e vorba de bani, de o invitaţie mai oficială, o problemă ar fi şi faptul că lumea de aici nu prea vă cunoaşte... şi totuşi?

C.T: Da, am fost în Moldova. De două ori am fost. Şi tot de două ori m-am simţit excelent. Chiar de la coborârea din tren. Mi se pare absurd, chiar grotesc, să vorbesc despre descinderea mea într-un loc care mă include. Căruia îi aparţin. În tot timpul deplasării cu trenul m-am gândit la chestia asta. Apoi, întâlnirile cu voi... Febra pe care o aveţi în preajma gesturilor estetice... Totul la superlativ. Mi s-a părut ciudat că eu, un banal bugetar din Bucureşti, m-am comportat ca un italian slobozit în Bucureşti, ca un străin, un occidental capabil de orice îl taie capul să cumpere în România. Voi reveni oricând la Chişinău, unde oamenii vorbesc limba cu care cochetez, unde mă simt la fel de acasă ca şi acasă. Am plăcerea să cânt, în orice condiţii - nu este vorba de bani şi alte facilităţi - pentru toţi cei care m-au apreciat acolo, într-un mod pe care poate nici nu îl meritam.

A.B: Despre Recycle BUN...

C.T: Textul l-am început prin 2005. Mă interesa să scriu o carte mai lungă, să depăşesc cumva limitele prozei scurte. Deşi sunt convins că limitele ei sunt greu de dibuit. Era un pariu personal. Pur şi simplu încercam să creez un text cursiv, cu fir roşu, care să străbată întregul material, de la o copertă la alta. Nu mi-am propus un subiect care să susţină cartea. Un discurs epic. Totuşi, eram preocupat de o textură interpretativă, de o gestualitate literară care să-mi susţină paginile. În felul acesta mi-a venit ideea cu recuperarea textelor găsite pe jos. Mai practicasem aşa ceva, când scoteam o revistă în 10 exemplare cu un grup de prieteni. În plus, am avut convingerea că atitudinea asta, de a merge mereu cu capu-n pământ, era una care mă putea arăta în faţa celorlalţi aşa cum sunt. Amănunt profitabil, scriitura curgând de la sine, dintr-o realitate asumată, înspre orice tip de ficţiune. Am legat la această căruţă caii care mă purtau pe şeile lor ca bibliotecar al muzeului în care lucrez. În acest fel puteam justifica apropierea de cuvinte, chiar când acestea erau recuperate din bălţi, coşuri de gunoaie sau coridoare insalubre. Am lucrat cu mare poftă cartea aceasta şi, în tot timpul ăsta, viaţa mi-a demonstrat cu prisos că diferenţele dintre ceea ce numim real şi ceea ce putem defini ca lume posibilă sunt unele greu de precizat. Eram sigur că ceea ce fac va fi publicat, şi chiar dacă am fost refuzat de vreo două, trei edituri, răspunsul din partea Humanitasului nu m-a mirat prea tare. Ba chiar m-a bucurat. În urechi auzeam mereu şi vocea lui Sorin, Sorin Stoica, prietenul care s-a dus şi căruia i-am arătat prima oară o variantă a textului. Şi care mi-a spus, cu vocea lui gravă, Torsane, dacă-i mai tragi câteva ciocane textului acesta, iese ceva foarte mişto. Şi am ţinut la părerea asta a lui.     

Septembrie 2007