Naţionalism şi violenţă în Rusia

„Este oare ameninţată Rusia de fascism? Aceasta este întrebarea pe care se axează o dezbatere incandescentă pe Internet, generată de o scurtă secvenţă video – plasată de un blogger, încă anonim, pe un site rusesc – secvenţă ce prezintă executarea (reală sau trucată, deocamdată nu se ştie) a doi migranţi – unul din Asia Mijlocie (Tadjikistan) şi  celălalt din Caucaz (Daghestan). Judecând după drapelul cu svastică de pe fundal, dar şi după cuvintele pe care apucă să le spună cele două persoane lipsite de viaţă – unuia i se taie gâtul, iar celuilalt i se trage un glonte în cap – execuţia a fost realizată de numitul Partid naţional-socialist din Rusia.”

Am reprodus preambulul emisiunii „Punct şi de la capăt”, realizată de Vasile Botnaru la Radio Europa Liberă şi difuzată în data de 19 august 2007. Publicăm această dezbatere, întrucât soarta Republicii Moldova rămâne, din păcate, mult prea dependentă de situaţia marelui său vecin de la Est, acolo unde trăiesc şi muncesc numeroşi basarabeni. Pentru aceştia din urmă sintagma „a locui în Rusia” a căpătat de mult toate ingredientele unui joc pe muchie de cuţit.

Vasile Botnaru: M-am gândit, întâi de toate, să cer părerea unor intelectuali ruşi despre acest episod, cărora ei sunt în drept să-i dea note. Drept punct de plecare mi-au servit comentariile Valeriei Novodvorskaya, pe care unii o consideră „hârtia de turnesol” a simţirii intelectuale din Rusia. Ea spunea într-o emisiune de radio a revistei The New Times din Moscova că regimul lui Putin a fertilizat într-atât terenul, încât nu e de mirare că îşi fac apariţia asemenea orori, asemenea atavisme sociale. În aceeaşi zi, am ascultat discuţia de la postul de radio Eho Moskvî purtată de cunoscutul jurnalist Matvei Ganapolsky cu Evghenia Albatz, care este redactor şef-adjunct la revista The New Times. Dna Albatz se declara convinsă că secvenţa video are motivaţii electorale. Şi atunci m-am gândit să-l întreb chiar pe Matvei Ganapolsky ce părere are el despre povestea asta, după ce a vorbit cu mai mulţi oameni. După care am discutat cu un alt publicist notoriu, Vadim Dubnov, de la aceeaşi revistă. Ulterior, am ţinut neapărat să obţin şi comentariul scriitorului Viktor Erofeev, pe care nu l-am slăbit din telefoane preţ de trei zile, chiar dacă se afla la odihnă în Crimeea.

Viktor Erofeev a fost extrem de amabil şi chiar a ţinut să precizeze că Moldova este prezentă la el acasă în fiecare zi, pentru că are acasă o bonă pe care o cheamă Tudoriţa, arătându-se încântat de ea. De ce am ţinut neapărat să invoc acest detaliu? O să vă daţi seama când o să-i ascultaţi comentariul. În finalul emisiunii, veţi auzi un fel de bilanţ, pe care l-a făcut scriitorul Vitalie Ciobanu.

Primul meu interlocutor, aşa cum spuneam, este cunoscutul jurnalist de la postul de radio Eho Moskvî, Matvei Ganapolsky.

Domnule Ganapolsky, Valeria Novodvorskaia este de părere că actuala putere din Rusia este cea care a pregătit terenul pentru aceste crime şi că teroriştii profesionişti ar fi nişte mici copii, dacă e să fie comparaţi cu „dexteritatea” statului. Evghenia Albatz susţine că e vorba de tradiţionala metodă de a intimida populaţia, care, îngrozită fiind, ar fi gata să-l înduplece pe Putin să rămână pentru cel de-al treilea mandat prezidenţial. Dumneavoastră ce părere aveţi? Este vorba de o „stare a societăţii” la care fac trimitere tot mai mulţi lideri de opinie, judecând asemenea incidente, sau e vorba de tehnici de manipulare?

Matvei Ganapolsky: Eu aş spune că punctul de vedere exprimat de Valeria Novodvorskaia este unul exagerat de radical, dar şi cu punctul de vedere al Evgheniei Albatz, la fel, nu sunt de acord. Mi se pare stupid să presupunem că toate neplăcerile care se întâmplă în Rusia au un singur scop: să determine poporul îngrozit să cadă în genunchi în faţa lui Putin ca să-l roage să revină la palat. Asta ar însemna că Puterea poate organiza … deraierea unui tren plin cu copii. Eu nu cred în aşa ceva. Îmi vine greu să accept aşa ceva.

Vasile Botnaru: Prin urmare, ar rămâne în vigoare cealaltă versiune, care este şi cea mai gravă – starea societăţii. Ea, societatea, se poate împăca cu o execuţie televizată, fie că este înscenată sau reală?

Matvei Ganapolsky: Nu, eu vă propun totuşi să fim mai prudenţi când alegem expresiile. Dacă, să zicem, în Moldova, pe care o respect, un nemernic oarecare, un ucigaş în serie, de‑o vorbă, ar omorî 35 de persoane, am putea trage concluzia că avem de a face cu o stare anume a societăţii? Cred că, la fel, ar fi o percepţie foarte eronată. Acum, ştiţi probabil, a ajuns pe mâna poliţiei aşa-numitul maniac de la Bitţevo. El are pe conştiinţă 52 sau 56 persoane omorâte. Unii consideră că în realitate ar fi vorba despre 61 de asasinate. Înseamnă asta oare că este vorba despre o „stare a societăţii”? Şi „da”, şi „nu”. Eu aş spune altfel. Societatea este formată din oameni diferiţi. Şi noi ştim că în orice societate, în toate timpurile – asta arată statisticile – radicalii constituie 2 procente. În unele ţări aceste persoane cu viziuni radicale sunt mai numeroase, dovadă este Franţa cu partidul lui Le Pen. Şi în Rusia există extremişti. Dacă în cadrul acestui segment fie şi o zecime de procent o constituie ultra-radicalii, atunci din numărul lor chit că se vor găsi nişte indivizi care sunt în stare să comită o asemenea crimă abominabilă. Iată de ce eu aş fi foarte prudent în a califica acest episod, chiar dacă nu ducem lipsă de versiuni. Să luăm cazul trenului deraiat. Nişte pretinşi ceceni au telefonat la Radio Svoboda şi au spus că ei sunt autorii acestei acţiuni teroriste. Altă versiune spune că în spatele criminalilor ar sta persoane din anturajul delincvent al fostului gubernator pe care l-a demis Putin. Deci, nu ducem lipsă de versiuni. E o competiţie între cei care se grăbesc să-şi asume această crimă. Fără îndoială, cuiva îi aparţine în mod cert această crimă. Dar sunt categoric împotriva tentativei de a-i prezenta pe nişte nemernici ordi­nari drept persoane ghidate de motive politice. Mie, bunăoară, mi se pare că exemplul lui Lavrenty Beria, vinovat de exterminarea a sute de mii de oameni, şi condamnat la moarte pentru că ar fi fost spion englez, este cât se poate de concludent. Eu cred că, dacă el trebuia condamnat şi executat, apoi tocmai pentru crimele pe care le-a comis, nu pentru nişte delicte imaginare. Iată de ce nu sunt de acord cu doamna Novodvorskaya şi nici cu doamna Albatz.

Şi mai există un motiv pentru care nu accept punctele de vedere ale acestor distinse doamne. Noi ne apropiem de momentul când Putin îşi va părăsi postul, toate indiciile confirmă această perspectivă. Şi atunci când lucrurile au devenit clare, în societate s-a declanşat o criză destul de puternică. S-a dovedit că întreaga societate a fost focalizată pe Putin. El era convenabil partidului Edinaya Rossia, care i se închină şi care a existat graţie numelui său. Putin era extrem de ofertant pentru jurnalişti, pentru că le furniza material pentru a-i analiza performanţele şi a-l critica pentru gafe. În el băteau ca în varză politicienii din Opoziţie. Şi deodată se descoperă că Putin, totuşi, pleacă. Şi se dovedeşte că societatea este extrem de derutată de acest fapt. Ce va fi de acum încolo? Cu ce vor trăi politicienii din Opoziţie? Unde este munca lor cu populaţia? Ce va face societatea care s-a împărţit în două tabere – de o parte, adulatorii, iar de cealaltă parte, acei care şi-au făcut o obişnuinţă din a‑l împroşca cu noroi pe Putin? Mă întreb acum unde este ceea ce se numeşte societatea civilă? Nu ştiu dacă vă este cunoscut faptul că 70% din cetăţenii Rusiei, adică din electorat, habar nu au de programul politic măcar al unui partid. Iată de ce aş spune că lucrurile sunt mult mai complicate. Cred că nu este corect să căutăm o expresie a stării societăţii în crimele comise de nişte nemernici. Mai ales în condiţiile în care nu s-a dovedit că ar fi o crimă autentică. S-ar putea să fie nişte imagini trucate. Asemenea producţii pot fi fabricate la orice studio provincial.  Prin urmare, atâta timp cât nu a fost dovedit că aceste imagini sunt adevărate şi până când nu au fost găsiţi autorii acestei crime, dacă este vorba de o crimă, orice încercări de a căuta un substrat politic în toată povestea asta sunt naive şi ar fi, de fapt, nişte piste false extrem de banale.

Vasile Botnaru: De ce aceşti oameni totuşi încearcă să provoace societatea cu asemenea mijloace? Este vorba de un procedeu la modă?

Matvei Ganapolsky: Ei nu încearcă să provoace societatea. În fraza dumneavoastră se conţine trimiterea la o pretinsă acţiune premeditată. Dacă un maniac îl strangulează pe un om în pădure, el încearcă astfel să provoace societatea? Dacă nişte neoameni au plasat o bombă artizanală ca să arunce în aer un tren, din raţiuni de reglare de conturi sau din alte motive – de a­ltfel, există şi versiunea că ţinta atacului era o persoană care se afla în tren, nu ştim nimic cu precizie. Şi este cel mai simplu să trimiţi opinia publică pe piste false. De altfel, anume de o asemenea manieră procedează organele de drept. Ele lansează zvonul că avem de a face cu o acţiune convenabilă puterii. E cel mai simplu să declari că este un lucru convenabil puterii. „Kremlinul a omorât! Kremlinul a aruncat în aer! Kremlinul a spânzurat!” Pe când toţi ceilalţi, obligaţi să-i găsească pe adevăraţii făptaşi, sunt absolviţi de această sarcină. Şi asta pentru că vinovaţii sunt găsiţi apriori - Kremlinul. Eu nu sunt nici pe departe încântat de acţiunile Kremlinului. Şi nu ratez nici o ocazie să spun acest lucru la radio. Dar, în acelaşi timp, sunt categoric împotriva inducerii unei stări de paranoia. Sunt împotriva prezumţiei vinovăţiei. De fiecare dată aflăm că în spatele unor asemenea crime în 99 la sută din cazuri stau persoane concrete cu scopuri foarte simple şi pragmatice. Dacă nu cumva nişte clovni dezaxaţi. Şi dacă sunt omorâţi doi migranţi, iar nişte idioţi s-au gândit să facă şi un spectacol din acest lucru, atunci aş zice că nu e vorba despre politică, ci e vorba despre munca pe care o au de făcut organele de drept. Ele au sarcina să-i găsească pe aceşti oameni şi să-i condamne exact aşa cum i-au condamnat la termene de 17 şi 19 ani de privaţiune de libertate pe tinerii care l-au asasinat pe un armean – la Moscova sau la Sankt-Petersburg, nu-mi mai amintesc exact. Acesta este răspunsul meu.

Vasile Botnaru: Acum urmează discuţia cu publicistul Vadim Dubnov de la revista The New Times de la Moscova.

Vadim Dubnov: De această dată nu am să critic statul, pentru că nu are nici o legătură cu episodul respectiv. Şi nici despre cel de-al treilea mandat al lui Putin nu este vorba. Fireşte, se poate spune că statul se confruntă cu ceea ce a generat, dar concluzia asta este valabilă pentru orice situaţie. Dacă e să vorbim la modul concret, despre acea secvenţă video, ar trebui să acceptăm că la ora actuală nimeni nu poate spune că acea secvenţă este autentică. Ea poate fi autentică, întrucât gradul de nemernicie a unor atare indivizi a atins cote ce fac posibilă o asemenea oroare, oricât de trist ar fi să recunoaştem acest lucru. Faptul că această secvenţă a fost plasată pe Internet, iarăşi trădează contribuţia noastră specifică la procesul de globalizare, fiind vorba de un epigonism dezgustător. Deci, afirm că aşa ceva ar putea fi posibil, dar nu spun că anume asta s-a întâmplat. Mi se pare că rădăcinile ar trebui să fie căutate în eventuale reglări de conturi din interiorul acestor formaţiuni banditeşti. S-ar putea să fie vorba despre posibila acutizare a unor manifestări rasiste, care nu au însă nimic comun cu alegerile.

Vasile Botnaru: Reprezintă oare acest episod un semnal suficient de relevant ca să dea de gândit? Admitem că este vorba despre o înscenare, dar oricum, ar putea servi ea oare drept prilej pentru ca societatea să se întrebe dacă nu cumva naţionalismul rusesc poate emana asemenea manifestări oribile, care vor trebui să fie curmate prin intervenţii hotărâte?

Vadim Dubnov: Eu nu cred că fascismul rusesc este posibil. Pentru că fascismul trebuie să se sprijine pe mase, pe gloata distrugătoare. O asemenea forţă de şoc nu poate fi recrutată în mediul rusesc. Este adevărat, mulţi indivizi, stând în faţa televizorului, vor încuviinţa asemenea acţiuni. S-ar putea chiar să meargă la un miting de genul celui din Kandapoga – localitatea din nord unde au avut loc ciocniri interetnice. Dar imediat după miting vor pune mâna pe rangă doar anumiţi inşi, nicidecum sute de persoane. Generalizând, voi spune că percepţia rusească a acestor lucruri totuşi este marcată de confuzie. Pentru că nu se poate miza concomitent pe revanşa imperialistă şi pe naţionalism. Sunt lucruri incompatibile. Germania anului 1933 dovedeşte acest lucru. Evoluţiile de astăzi din Rusia se încadrează în limitele tehnologiilor politice şi nu ale politicii, spre norocul nostru, dacă ne raportăm la probabilitatea fascis­mului.

Vasile Botnaru: Următorul meu interlocutor este scriitorul Viktor Erofeev. Aş fi vrut să încep cu următoarea abordare. Atunci când s-a lansat Mişcarea Naşi, cum ar veni „doar ai noştri”, s-a dat un ton anume – în sensul că în societate există şi din cei care nu sunt de-ai noştri. Cineva ar fi putut percepe acest mesaj de o manieră anume: cei care nu sunt de-ai noştri nu ne sunt pe plac, şi deci pot fi „maciti” (vorba preşedintelui Putin), exterminaţi. Asistăm oare în cazul secvenţei de pe Internet la o posibilă materializare a unei asemenea percepţii de mesaj sau totuşi e vorba de situaţii ce nu au tangenţe?

Viktor Erofeev: Trebuie să vă spun că în fiecare ţară intervine un moment când naţionalismul devine o formă a politicii. Instrument, dar şi ghilotină. Acest lucru îl vedem oriunde pe glob. Uneori, naţionalismul explodează într-o ţară, care are incontestabile tradiţiile liberale, alteori, ia proporţii într-o ţară ce traversează o perioadă de disperare etc., etc. E un fenomen apărut pe la începutul secolului XIX. Naţionalismul este ca şi SIDA, care s-a răspândit în secolul XX – un fenomen reticular.

În ipostaza mea de scriitor, nu mă simt foarte deranjat de faptul că Rusia traversează faza naţionalistă, întrucât Rusia trebuia să fi trăit o asemenea fază, ea nu a fost lăsată să o trăiască până la capăt pe timpul „sutelor negre”, la începutul secolului XX, şi era de aşteptat ca aceşti nori să se adune iar. Însă, în asemenea situaţii, există două ipoteze: poţi da frâu liber manifestărilor naţionaliste, ori încerci să le atribui rolul de formă primitivă şi vulgară de autoidentificare a poporului. Deci, statul nostru este atât de imperfect, încât a decis să folosească naţionalismul ca o formă doveditoare a faptului că puterea dispune de capacitatea de „a ţine în frâu” stările de lucruri, şi o dovadă a faptului că Puterea este mult mai liberală decât poporul pe care îl ţine în frâu. În aceste condiţii, asemenea excese ca cel despre care vorbim astăzi apar atunci când statul, într-o formă sau alta, le trece cu vederea, adică le neglijează sau se preface că nu le vede. Fenomenul nu a început cu Mişcarea Naşi. Iniţial, această mişcare era fără cusur: la fel ca Tom Sawyer, băieţii se oferiseră să vopsească gardurile şi să se ocupe de înverzirea Moscovei. Dar atunci când Mişcarea Naşi s-a apucat să ne dea lecţii nouă, scriitorilor, era de la sine înţeles că cineva i-a împins din spate şi ei s-au transformat în adevăraţi câini de luptă. Prin urmare, denumirea în sine a unei mişcări sau asociaţii nu produce nici o repercusiune. Chiar şi lozincile, atunci când sunt încadrate în interiorul unei culturi politice consistente, la fel, în cele din urmă, se transformă în retorică. Însă noi vorbim despre o ţară care nu are cultură politică. O ţară în care oamenii sunt receptivi la procedee demagogice folosite de politicieni, iată de ce astăzi traversăm o perioadă dificilă. În anii ’90, noi am văzut descompunerea naţiunii ruse, iar acum suntem martorii reasamblării ei la un nivel primitiv, aproape animalic. Iată de ce asemenea excese sunt posibile. Ele se pot întâmpla. Aceste excese sunt dezgustătoare, nu e loc de alte aprecieri, este vorba de rasism, de incapacitatea crasă de a înţelege că numai atunci când vom fi în stare să-i înţelegem pe alţii, noi vom deveni oameni. Şi noi suntem sortiţi să trăim în această perioadă. Dar Puterea, totuşi, ar trebui să se trezească şi să facă altceva, adică să opună rezistenţă la modul practic intoleranţei şi violenţei şi nu doar să dea senzaţia că se opune.

Vasile Botnaru: Dacă ne uităm la cazurile Pavel Astahov, Andrey Piantkovsky, vedem că şi în veriga medie, ca să spunem aşa, se caută victime?

Viktor Erofeev: În Rusia este importantă nu atât politica, ci vectorul politicii. Dacă statul s-a gândit să se ocupe de conştiinţa naţionalistă şi chiar şovinistă a poporului, s-o inflameze şi să o folosească, atunci fireşte că această conştiinţă va da în foc şi va tot spori, ca aluatul pus la dospit, până când noi toţi vom înmărmuri în faţa unei imagini incredibile, a conştiinţei naţionaliste desfrânate. Cunoaştem exemple din istorie când aceste lucruri generau cataclisme mondiale, dar nu cred că în Rusia se va întâmpla aşa ceva. Cred că puterea „pedalează” aceste lucruri, dar joacă periculos.

Doresc Moldovei, şi vă spun asta dumneavoastră ca unui reprezentant al postului Radio Liberty în Moldova, să ajungă în Europa în baza unor merite exemplare, pentru ca nimeni să nu o tortureze cu diverse idiotisme legate de trecut, şi această ţară să se manifeste în ipostaza cea mai bună. Este urarea mea sinceră.

* * *

Vasile Botnaru: Iar acum, la final, facem un bilanţ cu scriitorul Vitalie Ciobanu. Ce-aţi avea de spus după această polemică la care au participat trei lideri importanţi de opinie din Rusia?

Vitalie Ciobanu: Suntem îngrijoraţi de stările de lucruri din Rusia, pentru că ne dăm seama că o prăbuşire masivă a acestui uriaş (o fi având el picioare de lut sau, mai precis, de... ţiţei) ne-ar strivi, ne-ar prinde sub dărâmături. Evoluţia Rusiei ne dă mai curând un sentiment de angoasă, întrucât am dori ca această ţară să avanseze pe o cale europeană…

Vasile Botnaru: …şi să evite fascismul. Pentru că astăzi pe Internet se pune problema în felul următor: e sau nu e posibil în Rusia fascismul?

Vitalie Ciobanu: Eu sunt mai aproape de punctul de vedere al lui Viktor Erofeev şi de opiniile exprimate de doamnele Albatz şi Novodvorskaya, în sensul că, în bună măsură, Kremlinul şi în general guvernarea actuală din Rusia poartă răspunderea morală pentru această recrudescenţă a intoleranţei. Vorbim de manifestările de naţionalism, de şovinism extrem şi de fas­cism pentru că puterea pregăteşte cumva terenul, încurajează în societatea rusă dispoziţii de genul acesta: să căutăm nişte ţapi ispăşitori pentru eşecurile noastre, pentru umilinţa noastră naţională, pentru grandoarea imperială de care ne-am despărţit în anii ’90. Şi atunci cine e de vină? Bineînţeles, străinul: caucazianul, uzbecul sau moldoveanul, e cel mai simplu să dai vina pe alogeni. Înainte evreul era făcut ţapul ispăşitor pentru toate eşecurile şi frustrările unor societăţi din Europa Occidentală. Domnul Erofeev zice că, pe undeva, este o etapă inevitabilă, această febră naţionalistă prin care trece societatea rusă, dată fiind lipsa de răgaz istoric în care procesul de formare şi maturizare identitară ar fi putut să se aşeze. Acesta mi se pare marele paradox rusesc: o naţiune a cărei dominaţie asupra popoarelor colonizate i-a împiedicat propria ei devenire modernă, i-a îngheţat conştiinţa de sine la stadiul unei revărsări anarhice.

Vasile Botnaru: Dar am avut şi în Moldova excese naţionaliste, domnule Ciobanu, de asta vreau să vă aduc la discuţia despre naţionalismul „bun” şi naţionalismul „mai puţin bun”, despre capacitatea de a struni umorile mulţimii…

Vitalie Ciobanu: Aici distincţia între naţionalismul „bun” şi cel „rău”, fără îndoială, merită făcută, pentru că şi în societatea românească dezbaterea aceasta s-a purtat cu o deosebită virulenţă în anii ’90. Îmi amintesc de o polemică între Octavian Paler şi Gabriel Andreescu în Revista 22. A fost un serial întreg în care domnul Paler, Dumnezeu să-l odihnească, era promotorul unei viziuni, să-i zicem, paşoptist-enciclopediste. Îi plăcea să facă apel la miturile fondatoare ale umanităţii şi să vorbească despre nevoia poporului român de a-şi păstra identitatea într‑o lume a globalizării şi a ştergerii amprentelor naţionale. Gabriel Andreescu, din contră, vorbea despre nevoia României de deschidere, de preluare a modelelor avansate, de modernizare rapidă şi radicală, după nefasta paranteză totalitară. Ei bine, am reţinut atunci o frază a domnului Paler: „Unii, care şi-au făcut cultura citind pliante ONU, vor să acrediteze ideea că Europa, vezi doamne, ar fi un hotel în care intrăm şi ne lăsăm identitatea naţională la garderobă”. Îi plăceau domnului Paler asemenea metafore. A fost interesantă discuţia dintre cei doi intelectuali, însă distincţiile oricum sunt necesare. Eu cred că şi unul, şi celălalt aveau pe undeva dreptate, adevărul e ca de obicei la mijloc. Moldova face parte dintr-un spaţiu post-colonial. La noi, la începutul anilor ’90, odată cu perestroika şi în perioada ce a urmat, revendicarea valorilor naţionale, să-i spunem un „naţionalism luminat”, justificat de o lungă perioadă de opresiune politică şi naţională, venea firesc, însoţindu-se şi de clamarea nevoii de democraţie, de libertate, de descătuşare a individului.

Vasile Botnaru: Un „naţionalism luminat” care însă făcea şi nişte victime inevitabile. Amintiţi-vă de sloganul: „Cemodan, vokzal, Rossia”.

Vitalie Ciobanu: Aceste sloganuri totuşi au fost destul de marginale şi, în orice caz, nu au produs incidente violente. Noi nu am avut, în Moldova anilor ’90, din fericire, pogromuri antisemite, nu am avut o retorică extrem de înverşunată împotriva altor etnii.

Vasile Botnaru: Dar a lipsit şi în Moldova, spune Erofeev, cadrul politic civilizat, care transformă în retorică aceste lo­zinci.

Vitalie Ciobanu: A lipsit, de unde era să vină, că politicienii noştri, vorba aia, nu au făcut şcoală la Oxford!

Vasile Botnaru: Astăzi, după ce am tot călcat pe greblă şi în Uniunea Sovietică, şi în Moldova după ’91, astăzi există acest cadru care garantează că naţionalismul moldovenesc de această dată nu va lua proporţii îngrozitoare? Că nu va ajunge la proporţiile fascis­mului rus?

Vitalie Ciobanu: Domnule Botnaru, sentimentul meu – şi cred că-l împărtăşim mulţi dintre noi – este că, din contră, mai degrabă majoritatea autohtonă se află într-un grav handicap cultural şi economic. Ştim foarte bine că exodul populaţiei de la noi este preponderent compus din moldovenii-români etnici, chiar dacă nu lipsesc şi reprezentanţii altor naţionalităţi. Moldova, cum spuneam, are situaţia unui teritoriu tipic post-colonial, care nu a evoluat spre o stare de siguranţă a individului, spre un nivel acceptabil al securităţii naţionale. E foarte interesant: observaţi că singurul naţionalism cu adevărat activ şi tenace în Republica Moldova este şovinismul rusesc din Transnistria şi „moldovenismul” autorităţilor de la Chişinău, care manifestă o fervoare a delimitării de România. Retorica regimului de la Chişinău ostilă României – ţară cu care împărtăşim aceleaşi valori cultural-identitare –, poate fi numită radicală, deoarece este promovată până în pânzele albe, împotriva tuturor evidenţelor. În acest moment, mulţi dintre moldoveni resimt pericolul pe care îl suportă valorile naţionale, faptul că se face atâta politică meschină şi răuvoitoare în jurul limbii române, istoriei şi culturii naţionale, deşi acestea ar fi trebuit să fie nişte bunuri de mult cucerite, iar noi s-ar fi cuvenit să ne orientăm spre noi orizonturi, să asumăm dificilul drum al integrării europene – un obiectiv pentru secolul XXI.

Vasile Botnaru: Dar există doritori de a-şi subordona această recuperare firească, nu atât din partea intelectualilor, cât a unor straturi mai de jos, cum spunea Erofeev. Se găsesc doritori de a „încăleca” identitatea naţională, de a o exploata şi primitiviza.

Vitalie Ciobanu: În Republica Moldova, există o stare de schizofrenie la nivel identitar. Avem, pe de o parte, un grup important de populaţie – practic, grupul cel mai cultivat al cetăţenilor – care se consideră români şi îşi vede viitorul în cadrul unui proiect politic comun cu România. Pe de altă parte, avem un segment de populaţie manipulat de actuala putere, dar şi de fostele administraţii din anii ’90, care au îmbrăţişat, de o manieră mai frustă sau mai discretă, retorica moldovenismului, adică un soi de regionalism naţional exacerbat…

Vasile Botnaru: …ca unealtă împotriva vecinului…

Vitalie Ciobanu: …da, folosită în scopuri politice, pentru a purta un nou „război rece” cu România, nu cu Rusia. Naţionalismul „moldovenist” este o formă de continuitate a servituţii pro-răsăritene, nu o expresie a libertăţii. N-o să ieşim din acest clinci regretabil atâta timp cât nu vom avea democraţie, libertate de exprimare şi un autentic stat de drept în Basarabia, nu actualul pseudostat moldovenesc de care uzează o castă politico-economică de sorginte nomenclaturist-KGB-istă. Eu cred că Republica Moldova poate avea o legitimitate fără a arbora mereu sperietoarea unionismului românesc, fără a ridica ziduri impenetrabile pe Prut, noi ziduri ale Berlinului în interiorul aceleiaşi naţiuni separate, în virtutea unor împrejurări şi a unor tare moştenite din comunism, în două state distincte.

Vasile Botnaru: Mai ales că naţionalismul, ne convinge Victor Erofeev, este o jucărie periculoasă.

Vitalie Ciobanu: Este o jucărie periculoasă şi cei care sunt tentaţi să o folosească s-ar putea să-şi muşte mâinile într-o zi.

Radio Europa Liberă, Emisiunea „Punct şi de la capăt”, 19 august 2007

1