Prozatorii ieşeni. Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici

De la Iaşi, centru cultural cu tradiţie, ne-au venit în ultima vreme numai veşti bune. După ce prin anii ’80 aici se adăposteau şi fugeau de urgiile şi de Teroarea Istoriei poeţii optzecişti Liviu Antonesei şi Nichita Danilov, care şi-au des­coperit şi vocaţia de prozatori. Apoi regretatul poet Mihai Ursachi, plecat pentru o vreme din mahalaua celestă a Ţicăului pe malurile Oceanului Atlantic, dar revenit după 1989, marele poet al universului mic Emil Brumaru, în care am descoperit recent un mare îndrăgostit de opera lui Kafka...

 I-aş adăuga la această enumerare extrem de sumară pe eseiştii Al. Călinescu1, un distins francofil, Dan Petrescu, traducător eseist şi fin cunoscător al operei lui Ioan Petru Culianu, Luca Piţu, sau Sorin Antohi, ultimul decăzut deja din graţiile colegilor în urma demascării unei colaborări cu Securitatea şi a unui episod de impostură universitară. Eu mi-l amintesc altfel, în postura de lector invitat la Facultatea de Istorie şi îi mulţumesc tardiv pentru că mi-a împrumutat câteva cărţi despre limba de lemn.

Cum la noi, la Literele din Bucureşti, transferul dintre optzecişti şi nouăzecişti şi dincolo de ei s-a produs într-un mod firesc, la Literele din Iaşi trecerea de ştafetă a fost perfect sincronizată cu ceea ce se întâmpla aici, în Capitală. Din cenaclurile universitare ale ieşenilor a apărut o generaţie nouă de prozatori, cei mai cunoscuţi fiind în acest moment Dan Lungu, Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici.

Despre Dan Lungu ştiam înainte să-i citesc primul roman, Raiul găinilor, subintitulat fals roman de zvonuri şi de mistere, că a debutat ca poet, în volumul Muchii, iar ca prozator cu un volum cu titlu destul de incitator, Cheta la flegmă. Nu am citit aceste proze scurte, de altfel nu este singurul care a fost atras de această zonă, Florin Lăzărescu a publicat la Editura Liternet o altă antologie de proză scurtă intitulată Şase moduri de a privi un cal sau şase povestiri, iar Lucian Dan Teodorovici are şi el la activ două volume de proză scurtă, Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana, şi Atunci i-am ars două palme, deocamdată.

Titlul volumului de povestiri ale lui Florin Lăzărescu, editat la Liternet, Şase moduri de a privi un cal sau şase povestiri, e unul intertextual, face aluzie la un poem celebru al lui Wallace Stevens, care mie îmi plăcea nespus de mult în studenţie, intitulat Thirteen Ways of Looking at a Blackbird. Am citit cândva toate aceste povestiri, pentru a descoperi în ele un prozator cu vocaţie şi nişte personaje din epoca post-tranziţiei. Prima proză, cea intitulată Pulp-fiction, ar putea fi considerată un soi de ars poetica a acestui grup de prozatori, sau cel puţin în ea sunt expuse multe din ideile grupului, şi anume demitizarea importanţei funcţiei sociale a literaturii, o rememorare a unei copilării în era comunistă, cu toate traumele ei la nivel profund, ataşate Eului biografic. Naratorul din Pulp-fiction, din nou proza te duce fără să vrei cu gândul spre filmul absolut antieroic al lui Tarantino, este el însuşi un scriitor, ţine un soi de jurnal la persoana I, care face ca experienţele atroce din povestire să fie asumate integral, e un povestaş ca cel din romanul lui Vargas Llosa. Stilul dialogat al naraţiunii ţine mai curând de universul frust al nuvelelor lui Marin Preda din Întâlnirea din pământuri. Dialogurile sunt vulgare, dar vulgaritatea e aici doar un procedeu stilistic, intră în modul de construcţie al personajului. Oamenii trăiesc într-un mediu natural şi social foarte dur, sunt reproduse discuţii din cârciumă pe tema gregarităţii poporului român, asistăm la o nuntă şi la o înmormântare, şi naratorul care se suprapune parţial peste autor ne povesteşte toate aceste întâmplări cu plăcere, pentru că are harul de povestitor şi ştie să utilizeze perfect tehnicile oralităţii, stilul indirect liber. E un soi de Amintiri dintr-o copilărie sub comunism văzută prin ochii lui Niculaie Moromete. Tot într-unul din volumele publicate pe site-ul Liternet, Lucian Dan Teodorovici2 are un ciclu de proze intitulat Pe malul stâng al Dunării albastre, cele două alcătuiesc, împreună cu câteva texte cu caracter autobiografic ale eseistului timişorean Radu Pavel Gheo, o Carte roz a comunismului, la antipodul unei alte cărţi a comunismului, dar de culoare neagră, însă nu ştiu din ce motiv proiectul acesteia a fost abandonat. Într-o formă uşor modificată, ideea a trecut la colegii mei din Bucureşti, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir, cu a lor proiectată trilogie Explorări... în căutarea comunismului pierdut. Cei patru muşchetari au publicat deja primele două volume, la Editura Polirom3. Tot un nostalgico-ostalgic e şi nou sositul Vasile Ernu, dar voi reveni asupra acestor cărţi cu o proximă ocazie. În Pe malul stâng al Dunării albastre există un pasaj despre Pistruiatul4, şi un altul despre cărţile citite în copilărie, ambele comune cu temele propuse de cei patru nostalgici din Bucureşti.

Un jurnal intim, de data aceasta unul pe bune, ţine pe Internet şi autorul povestirii Pulp-fiction, Florin Lăzărescu5, plin de bune intenţii, singurul jurnal intim al unui prozator de această vârstă, care este actualizat aproape săptămânal şi care are părţi foarte frumoase. Experimentul în sine durează de patru ani. Prozatorul a crescut la şcoala jurnalului intim interbelic, dacă confesiunile sale vor fi publicate, acestea ar putea deveni un text de referinţă, în ciuda declaraţiilor lui Florin Lăzărescu însuşi, care îşi declina talentul de „diarist” şi se plângea de insuficienţa speciei. Un exemplu, ultima notaţie datând din 5 septembrie 2007, în care autorul îşi descrie eşecul la şcoala de şoferi. Fruntea sus, Florin, au mai păţit-o şi alţii, inclusiv autorul acestui articol.

Aş spune că e un soi de antijurnal, dacă există o astfel de specie. Dacă nu există, o putem inventa noi pentru a descrie textul lui Lăzărescu, pornind de la modelul Antimemoriilor lui Malraux. Jurnalistul îşi lipeşte pe acest panou foarte vizibile câteva post-it-uri, întâmplări, crochiuri, schiţe, portrete, poate chiar fragmente ale prozelor viitoare. Senzaţia cititorului e că asistă la secvenţe din viaţa autorului jurnalului, evident aşezate într-un montaj, iar iluzia e cea din filmele şcolii cinematografului neorealist, în care nu jucau actori, ci oameni obişnuiţi. Mă refer aici la clasicul Hoţii de biciclete. Genul memorialistic nu prea intră în atenţia scriitorilor moderni, cu excepţia Jurnalului lui Mircea Cărtărescu nu prea cunosc alţi prozatori care să-şi fi publicat jurnalele intime.

Şi alte povestiri din volumul lui Florin Lăzărescu au o structură asemănătoare, dar cel mai viu text e cel care dă titlul întregului volum, Şase moduri de a privi un cal. În acesta pre-textul poemului lui Wallace Stevens este adaptat la experienţa unui copil care încearcă să privească din şase unghiuri narative diferite un cal, experimentând chiar arta de a fi prozator. Nuvelele lui Florin Lăzărescu din volumul publicat la Editura Liternet, în 2003, anunţau un prozator de talent, talent confirmat în cele două romane publicate până în acest moment, miniromanul Ce se ştie despre ursul Panda şi romanul Trimisul nostru special.

În primul volum, Ce se ştie despre ursul Panda, Florin Lăzărescu îşi încălzeşte motoarele, pe suprafaţa unei nuvele ceva mai elaborate, în care se ocupă de universul copiilor străzii. În general, ar trebui spus că universul care-i obsedează pe prozatorii ieşeni e unul lipsit de strălucire, nu e deloc glamorous, de parcă navetiştii şi gestionarele din proza optzecistă a unor Cristian Teodorescu, Mircea Nedelciu şi Ioan Lăcustă ar fi fost înlocuiţi cu personaje şi mai lipsite de calităţi, până la urmă, singura lor calitate fiind faptul că au ceva de clovni în ei. Sunt personaje unidimensionale, plate, în clasificarea lui E.M. Foster despre personajele de roman, care însă aspiră la discuţii elevate. Mircea Iorgulescu, un critic pe care îl admir foarte mult pentru curajul de a fi scris Marea trăncăneală, spunea despre personajele din Raiul găinilor că îşi trag majoritatea sevei lor culturale stând cu ochii lipiţi de sticla televizorului.

În Ce se ştie despre ursul Panda, Florin Lăzărescu îşi concentrează ironia asupra societăţii de consum. Marotele lui favorite par să fie televiziunea şi publicitatea. O echipă de la televiziune doreşte să facă un reportaj cu copiii străzii, şi plonjăm cu această ocazie într-un univers apropiat celui din Împăratul muştelor. Naratorul reţine tot: fragmente de jingle-uri difuzate la radio, fredonează Yellow submarine, sloganuri publicitare, secvenţe din emisiuni televizate celebre, ba chiar unul dintre personaje îşi găseşte un job de om sandviş, de fapt, mai mult decât atât, de om îmbrăcat într-un costum de telefon mobil, meserie extrem de periculoasă, întrucât sfârşeşte prin a fi muşcat de câini într-o intersecţie. O ironie postmodernă direcţionată către comunicarea audiovizuală, care invadează şi erodează personalităţile celor care nu au sistem de apărare suficient de puternic.

 Florin Lăzărescu va duce ironia aceasta pe o treaptă superioară în romanul Trimisul nostru special, tradus deja în limba franceză. Aici, recipientul ironiei sale va fi presa de scandal, tabloidă, cunoscută în literatura de specialitate drept „jurnalism galben”. Modelul este, evident, Bulina roşie, Evenimentul zilei din perioada de glorie a directoratului lui Ion Cristoiu. În Trimisul nostru special sunt ridiculizate toate procedeele de obţinere pe cale artificială a senzaţionalismului, boală veche a presei scrise din România, cu rădăcini în micul Ftiriadi şi alţi jurnalişti din epoca lui Caragiale. E primul nume care îţi vine în minte când citeşti romanul, rezistent tocmai prin forţa lui de impact a limbajelor colocvial argotice, probabil întâlnite de Lăzărescu prin redacţiile diferitelor ziare ieşene, unde a colaborat. Romanele lui Lăzărescu sunt dialogate, trăiesc la nivelul acesta epidermic al conversaţiilor uneori absurde, încât la un moment dat ai senzaţia că citeşti nişte piese de teatru. În Ce se ştie despre ursul Panda, există un asemenea fragment dramatic, absolut autonom. Numai că piesele lui Lăzărescu, scenarist pentru televiziune şi autorul scenariului unui scurtmetraj, Lampa cu căciulă, sunt nişte comedii bufe, un soi de slap stick comedy, în care personajul, deşi a lunecat pe coaja de banană, se ridică şi râde împreună cu cititorul. Fără a fi Mafalda, anticipez că autorul va scrie scenarii pentru un lungmetraj cinematografic.

 Romanele  lui Dan Lungu sunt construite altfel, dar la nivel stilistic sunt asemănătoare. Raiul găinilor e un roman simbolic, în buna tradiţie a romanelor optzeciste. Strămoşii apropiaţi ai lui Dan Lungu sunt Ştefan Agopian, cu Manualul întâmplărilor, autorul are arta povestirii unui Ioan Groşan, bunăoară. Obsedat tot de comunismul cel mai apropiat, dar sociolog de profesie, Dan Lungu examinează „monografic” o mahala, aici are o tradiţie şi o ascendenţă impresionantă, de la G.M. Zamfirescu la Zaharia Stancu şi Eugen Barbu, este vorba despre Strada Salcâmilor, care are drept axis mundi o cârciumă, La Tractoru şifonat. Structura cărţii e perfect asemănătoare Decameronului lui Boccaccio, e, de fapt, un roman cu ramă, în care zece personaje diferite povestesc tot atâtea întâmplări, dintre care unele au un aer uşor marquezian, vezi povestea cu exportul de râme. E un soi de Mare Trăncăneală updatată: oamenii se întâlnesc în cârciuma sordidă, dar nu spun poveşti eroice ca în hanul Ancuţei, ci majoritatea narează istorii ale eşecului lor ante şi postrevoluţionar. De altfel, unul dintre personaje, Mitu, se întâlneşte într-un soi de reverie a sa cu tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu, iar personajul acesta emblematic al cărţii, supranumit pe bună dreptate „fraierul tranziţiei”, pentru că şi-a depus toate economiile la Caritas, F.N.I,. S.A.F.I., Banca religiilor şi-n alte fonduri mutuale sau bănci falimentare, care ne-au decimat economiile, o ia în căsătorie pe Luminiţa, mireasa şomerilor. Cea mai haioasă povestire mi se pare totuşi cea care o are eroină pe Hleanda, o căţea vorbitoare, rudă cu animalele similare din literatura universală, de la câinele din Nuvelele exemplare ale lui Cervantes la câinii naratori ai lui Kafka, Mihail Bulgakov în Inimă de câine, sau Paul Auster în Tombuctu. Hleanda, lovită brusc de o dambla mistică, începe să predice sfârşitul lumii printre câinii de pe uliţă, iar acesta se prefigurează sub forma demolării caselor din zonă - o palidă umbră a proiectului de sistematizare şi de urbanizare declanşat prin anii ’80 de Marele Cârmaci. Din fericire, acesta este dat jos de la putere şi împuşcat de revoluţionari, astfel Strada Salcâmului scapă nevătămată. Strada Salcâmului este, de fapt, o metaforă a tranziţiei noastre, în prefaţă Mircea Iorgulescu o compară cu subterana lui Emir Kusturica. Eu cred că mai degrabă e un Tunel, a nu se confunda, vă rog, cu romanul lui Ernesto Sabato, în care luminiţa de la capătul tunelului se vede din ce în ce mai palid. Vrem, nu vrem, cu toţii am locuit în Arcadia, cu toţii am avut viză de flotant pe Strada Salcâmilor. Pe lângă darul de povestitor, cu rădăcini în strămoşul lui moldovean direct, Ion Creangă, dascălul mic la stat, mare la sfat, Dan Lungu are răbdarea să-şi asculte personajele, are o curiozitate de antropolog care nu se duce în Polinezia să studieze nu ştiu ce trib, ci coboară pe o stradă imaginară dintr-un târg moldovenesc tocmai pentru a înţelege resorturile şi mecanismele unei lumi în schimbare. Romanul alcătuieşte un alfabet de tranziţie şi constituie primul ghid ficţional al ei, aşa un soi de mesaj într‑o sticlă pentru generaţiile viitoare.

Ultimul, dar nu cel din urmă roman, Sunt o babă comunistă, publicat în 2007, răstoarnă cumva perspectiva. Autorul porneşte de la individual spre general, alege să facă „un studiu de caz”. Marin Preda a scris, la un moment dat, o povestire, Ana Roşculeţ, în care o ţesătoare era maltratată de bărbatul ei, acesta având mereu în cap aburii alcoolului. Partea amuzantă e că Securitatea a trimis la ziarul Scânteia nişte scrisori ale unei filatoare care se numea chiar Ana Roşculeţ, în care aceasta protesta împotriva modului eronat în care tov. Marin Preda înfăţişa relaţiile de familie ale clasei muncitoare. Dan Lungu îşi alege drept personaj pe eventuala fiică a Anei Roşculeţ, o pensionară, pe numele ei Apostoaei Emilia, care locuieşte într-unul din miile de blocuri de beton ale României, cu un destin banal, anodin. Chiar dacă titlul poate părea şocant, probabil că a fost construit special aşa, pe parcursul cărţii, când personajul principal reuşeşte să mai depene din poveşti, asemănătoare cu cele din Raiul găinilor (de altfel o parte din personaje trec şi în acest roman, dar parcă mai temperate, mai puţin bufe), baba comunistă se dovedeşte, treptat-treptat a fi – şi tocmai în aceasta constă şi talentul prozatorului, de a nu-şi dezvălui personajul dintr-o dată, ci gradual – o femeie de bună credinţă, onestă, un om de ispravă, unul din milioanele de anonimi care n-au construit, de fapt, comunismul, cum le împuiase capul maşinăria de propagandă din epoca respectivă, ci România contemporană, cu relele sau bunele ei.

Cel de-al treilea prozator ieşean care aleargă acum cu motoarele turate e Lucian Dan Teodorovici6. Pe lângă povestirile amintite deja mai sus, a scris şi două romane, Cu puţin timp înainte de coborârea extratereştrilor printre noi şi Circul nostru vă prezintă... (de fapt, titlul romanului a dat titlul unei rubrici-editoriale din Suplimentul de cultură).

Încă de la citirea titlurilor ne dăm seama că cele două romane sunt nişte parodii. Primul, scris la persoana I, asumându-şi tradiţia interbelică a romanelor „ionice”, cum le numeşte profesorul Nicolae Manolescu, dar impurificând-o cu tot felul de reziduuri culturale, sau din zona hippiotă, Vama Veche, Stuffstock, variante autohtoniste ale mişcării Beat, experimente pe care le mai întâlneam prin romanele din tinereţe ale lui Mircea Eliade, adică transfer de cunoaştere de experienţe prin alcool sau femei. Naratorul din Cu puţin timp înainte de coborârea extratereştrilor printre noi, cu vagi lecturi din existenţialişti – din Sartre, Camus şi Cioran (influenţa acestuia din urmă mi se pare cea mai puternică) –, trece de la agonie la extaz, participă la tot felul de chefuri, este trădat în dragoste, după modelul Crăcănel, şi îşi ţine lui însuşi şi cititorilor lungi monoloage dramatice, în care se autoblamează ceva de speriat, semn că nu are o prea bună părere despre sine însuşi. Universul e destul de sordid, cel al căminelor studenţeşti, iar stările sale cam oscilante, care trădează un temperament uşor isteroid, adaugă o nuanţă de gri în plus acestor poveşti de dragoste eşuate. Naratorul e un individ în stare de urgenţă, pe culmile disperării, dar care este salvat în final de umorul cu care priveşte lumea înconjurătoare. Pentru el ironia e doar un colac de salvare in extremis, îi dă acea plasă de siguranţă în care se agaţă după ce a executat triplul salt mortal al autoanalizei la trapez. Rezultă de aici un soi de demitizare a romanului analitic, răsucit şi contorsionat, încât păstrează doar o urmă firavă a ceremonialului de odinioară. Tema geloziei, atât de comună în romanele interbelice, este aici abandonată în favoarea eşecului perpetuu în amor, dar asta este, nu poţi fi câştigător în toate, dacă ai învins în literatură, nu poţi avea pretenţia să ai noroc şi în dragoste.

Ultimul roman în ordine cronologică e mai buf decât acesta, mă refer aici la Circul nostru vă prezintă, roman la limită, căci parodiază atât sexul, cât şi pornografia ca industrie de loisir. Tot un roman la persoana I, teoretic asumat autobiografic, dar e în acelaşi timp un roman parabolic, pe care autorul l-a construit pornind de la un afiş al unui circ:

„MARE ATRACŢIE!

CIRCUL NOSTRU VĂ PREZINTĂ UN CAZ UNIC:

OMUL‑PASĂRE!

O ZI ZBOARĂ, O ZI NU ZBOARĂ.

AZI NU ZBOARĂ!”

După ce citeşti textul, îţi dai seama că textul are vagi conotaţii sexuale, e un soi de metaforă sexuală ascunsă, ca pana din romanul lui Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată, prin care tatăl încearcă să-şi iniţieze, sexual, fiul, ajuns la pubertate.

E un soi de gimmick textual, de semnal prin care autorul încearcă să-şi orienteze cititorii spre lumea circului, făcându-le semn cu ochiul că tot ceea ce va urma va fi o pură clovnerie. Cred că şi Liviu Antonesei afirma acelaşi lucru într-o prefaţă la prima ediţie a cărţii, naratorul este înrudit prin alianţă cu clovnii lui Beckett, Fellini sau, de ce nu, cu ai lui Matei Vişniec, verişori cu cei din teatrul marelui dramaturg irlandez, dar face şi echilibristică, e un soi de funambul, care păşeşte pe linia subţire ce desparte tragicul de comic, subiectele grave de cele mărunte, banalul de filosofic, viaţa de moarte. Acelaşi ton confesiv, autoanalitic şi acuzator, aceeaşi autoironie devastatoare, dar tematica e uşor diferită, de data aceasta e mai erotizantă, cu tot felul de povestioare prin care naratorul vrea să-şi demonstreze bărbăţia, biciuită cu lecturi din reviste pornografice şi cu tot felul de vizionări de filme XXX. De data asta suntem în plin Decameron, dar în secolul XX. Iniţierea sexuală şi textuală din pasajul afişului de circ eşuează, tatăl nu reuşeşte să transmită fiului toate experienţele sale, eroul are un libido de invidiat, intră în tot felul de situaţii, care mai de care mai comice, încât, prin contrapunctul grav, al monologurilor şi solilocviilor dramatice, ai senzaţia că asişti la un spectacol de teatru al absurdului. Însă scena cea mai dramatică şi cea mai comică deopotrivă e cea în care eroul narator se vede pus în situaţia de a salva de la moarte pe un spânzurat, pe care îl va duce apoi la spital, parodie absolută a temei eseurilor cioraniene despre sinucidere. By the way, Cioran nu va pune niciodată în practică acest mod de a-ţi încheia socotelile cu viaţa, pentru el sinuciderea e o simplă retorică textuală, iar nu o soluţie existenţială.

În loc de concluzie

Nu aş fi dorit să închid textul atât de abrupt, dar o limită de 18.000 de semne impusă de necesităţi redacţionale mă obligă să mă opresc aici. Şi, în loc de concluzie, am să vă îndemn doar atât, citiţi literatura scriitorilor tineri din Iaşi, nu veţi regreta! Sau cum spunea campania primei promoţii de scriitori ai Editurii Polirom, din care au făcut parte şi cei trei muşchetari din Copou – Dan Lungu, Florin Lăzărescu  şi Lucian Dan Teodorovici – Pariaţi pe literatura tânără!

__________

1. Dl profesor Al. Călinescu a fost referentul meu din Iaşi al tezei de doctorat. Îi mulţumesc şi pe această cale cam indirectă!

2. Titlul e construit în mod intenţionat după un tipar naiv. Vezi Lucian Dan Teodorovici, volumul 96.00, editat la Editura Liternet în  2002, p. 100. O variantă upgradată în volumul Atunci i-am ars două palme,  ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2004.

3. Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2004, vol. I şi vol. II, Iaşi, Editura Polirom, 2005.

4. Se întâlneşte aici cu un faimos Pistruiatolog român, colegul meu de cenaclu Angelo Mitchievici

5. Florin Lăzărescu, Jurnal intim, la adresa http://lazarescu.reea.net/