Un prozator nou şi foarte puternic - Călin Ciobotari

Probabil, cel mai important fenomen literar al ultimului deceniu şi jumătate, a fost, la Iaşi, explozia unei veritabile „şcoli de proză”, sprijinită, în ultima treime a intervalului de programul Polirom iniţiat odată cu „Votaţi literatura tînără” din iarna anilor 2003 - 2004. Sigur, programul nu este destinat doar literelor ieşene, ci este unul naţional, dar de el au profitat, poate cel mai bine, literaţii ieşeni. Şi asta nu pentru că sînt „în coasta editurii”, de vreme ce manuscrisele sosesc din toată ţara, ci pentru că această „şcoală” chiar a apărut într-un mediu cultural caracterizat, generaţii de-a rîndul, îndeo­sebi prin expansiunea poeziei şi, eventual, a literaturii eseistice şi de idei. Gheaţa a fost spartă de Dan Lungu, autor între timp tradus în Franţa şi Germania, urmat de Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu, la rîndul lor traduşi, în aceleaşi arii culturale, iar anul acesta a apărut romanul Gabrielei Gavril Fiecare cu Budapesta lui. În paralel, şi-au continuat apariţiile remarcabile cei debutaţi la începutul intervalului: Dorin Spineanu, Cătălin Mihuleac, Şerban Alexandru. O parte din poeţii importanţi ai generaţiei mele, începînd cu Nichita Danilov şi continuînd cu Mariana Codruţ, Ovidiu Nimigean şi Lucian Vasiliu, s-au convertit, măcar parţial, la proză, ba chiar şi eu am publicat un volum de povestiri acum trei ani, un altul urmînd să apară în această toamnă. Acest fenomen mi se pare unul foarte important, pentru că marchează o evoluţie spre maturizare a literelor ieşene sincronă, de altfel, cu cea a literaturii române contemporane în ansamblul său. În momentul de faţă, avem la Iaşi mai bine de zece prozatori serioşi, între aproape 30 şi puţin peste 50 de ani, deci în plină formă, pe care putem conta – şi nu e puţin lucru!

Ei bine, pe acest fond, a apărut un nou prozator – şi încă unul foarte puternic. Mă refer la Călin Ciobotari. Fără îndoială, cine se întîlneşte prima dată cu romanul Şşşt! Generalul visează..., apărut la începutul verii la Polirom, se va mira şi se va întreba de unde a apărut un tînăr autor atît de bine structurat încă de la primul său roman. Pentru mine, nu a fost însă o surpriză, întrucît am avut şansa să-i citesc, ba chiar să-i şi lansez volumul de povestiri cu care a debutat în literatură – Planeta singurătăţii şi alte povestiri, Princeps Edit, Iaşi, 2005 – , dar într-un tiraj relativ confidenţial şi nu foarte bine distribuit – neşansa editurilor mici! –, dar şi cele patru piese de teatru, excelent construite, apărute la începutul acestui an, în volumul Securitatea se plictiseşte de moarte, tovarăşe Comandant! Patru piese cu iz de eternitate, din păcate, în aceleaşi condiţii editoriale. În acel volum de debut, pe spaţiile mici ale povestirii, stilul era complet format, inventivitatea narativă şi forţa de construcţie erau deja la ele acasă. De asemenea, era vizibilă plăcerea efectivă de a povesti, în absenţa căreia, în opinia mea, proza este imposibilă, motiv pentru care, de pildă, aşa-zisul „nou roman francez” mie nu mi-a spus niciodată nimic şi nici nu-mi va spune, acum spre bătrîneţe! Meritul acestui excepţional prim roman al autorului este acela că pune în lumină respectivele calităţi într-un spaţiu mult mai amplu şi mai ramificat, mai „arborescent” decît cel al povestirii.

Este un roman excepţional şi pentru simplul motiv că pot spune despre ce este vorba în el, la rigoare, îl pot şi povesti, fără să-i răpesc în vreun fel cititorului plăcerea lecturii. Ca în orice carte adevărată, nu este important, în primul rînd, ce anume se spune, ci cum se spune. Scurt spus, este un roman despre totalitarism, cel comunist dacă vrem, scris în jurul a trei personaje emblematice pentru o asemenea lume – Călăul, Victima şi Arhivarul. Destinele acestora sînt urmărite, la început în trei poveşti cumva paralele care, aproape pe nevăzute, ajung să se intersecteze şi, în cele din urmă, să se împletească, vorba lui Nicolae Manolescu preluată de Doris Mironescu, prefaţatorul cărţii, „într-un desen din covor”. Ei bine, marea izbîndă a lui Călin Ciobotari constă tocmai în această ţesătură, care-mi relevă un spirit al construcţiei şi o artă a compoziţiei puţin obişnuite la un prozator atît de tînăr. Şi mai este ceva – aerul parabolic, de povestire exemplară pe care îl emană romanul. Din acest motiv am şi spus că putem situa acţiunea, eventual, într-un regim comunist, al nostru, dar o putem situa oriunde, în orice formă de regim totalitar. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu o naraţiune schematică, uscată, demonstrativă – dimpotrivă, ea musteşte de detaliile concretului senzorial, are „carnea” fără de care nu există literatură, însă exemplaritatea poveştii străbate tocmai prin acest înveliş de mici întîmplări cotidiene, mici evenimente ale vieţii, un înveliş bogat în imagini şi trăiri interioare, plin de culori, sunete, mirosuri ş.a.m.d.

Şi, în sfîrşit, vreau să subliniez modul absolut remarcabil, de un foarte rar profesionalism la un romancier atît de tînăr, în care acesta glisează dinspre „realism” spre „parabolic”, pentru a se încununa cu o dimensiune „fantastică”. Maniera în care dosarele încep să „prindă viaţă”, să se certe între ele, să-i vorbească şoptit Arhivarului, apariţia propriului său dosar, căruia îi dă „să fumeze” etc. sînt secvenţe scrise cu pana unui mare scriitor. Văd aici rezultatul nu doar al bunei experienţe pe care autorul a avut-o, în calitatea sa de cititor, cu marii prozatori sud-americani, ci şi o probă elocventă a marelui său talent, a impecabilei deprinderi de a pune „tehnica” în slujba poveştii. Momentul acela de translaţie în poveste nu e mai puţin remarcabil decît cel al morţilor care ies din cimitir şi încep să umble pe străzi în romanul Incident la Antares de Verissimo, dacă nu mă înşală cumva memoria. Sînt nişte pagini pe care sînt invidios, pe care aş fi vrut să le scriu – desigur, invidios cu toată prietenia!

Ca şi cărţile celorlalţi vreo zece autori amintiţi în articol, Şşşt! Generalul visează... de Călin Ciobotari este un roman care trebuie obligatoriu citit – şi pentru plăcerea pură şi simplă a lecturii, dar şi pentru a vedea nivelul foarte ridicat la care a ajuns proza ieşeană în ultimul deceniu şi jumătate. Iar pe autor, de bună seamă, trebuie să stăm cu ochii „ca pe butelie”, căci ne va rezerva, fără îndoială, şi alte plăcute surprize!

_______

Călin Ciobotari, Şşşt! Generalul visează...