O carte despre superlativul femeii

Obişnuit, timp de cîteva secole modele, doctrinele, modelele estetice au venit în teritoriile literare româneşti cu preponderenţă din Paris, generînd nu doar epigoni, dar şi cultivînd ideea sincronizării, competiţiei.

Există însă mai multe probe concludente (Noul roman francez de Romul Munteanu, Personajul literar în secolul al XIX–lea francez, Timp şi spaţiu în literatura franceză din secolul al XIX-lea de Anca Sîrbu etc.) ce demonstrează că demersul analitic românesc a depăşit faza recuperării, resorbţiei modelelor.

Un argument edificator în acest context este şi volumul Pariziana romanescă: mit şi modernitate (Editura Institutul European, Iaşi, 2006), semnat de Elena Prus, un studiu monografic inedit în care autoarea îşi propune să-i (i)lumineze şi pe francezi cum au stat lucrurile cu femeia pariziană - personaj emblematic al realităţii şi literaturii franceze din secolul al XIX-lea. Ne putem imagina cît de mari au fost riscurile acestei temerare întreprinderi estetice asumate integral. În lipsa în spaţiul european a unor studii teoretice şi analitice de sinteză despre natura istorică, socială, estetică a femeii pariziene, despre specificul ei ca personaj literar, Elena Prus a trebuit să se orienteze după bătăile propriei inimi, să mizeze, în mare, pe propria cultură filologică, experienţă estetică, formaţie intelectuală care, transportate în pagini, se constituie într-o textură de factură modernă. Curajul de a răspunde acestei fascinante provocări a dat, iată, rezultate pe măsură.

Pariziana… este la origine o teză de doctor habilitat şi, evident, acest fapt a determinat în mare parte structura (riguroasă) şi stilul (savant) al cărţii.

Dumitru Irimia remarca în prefaţa la o altă carte valoroasă a Elenei Prus - Poetica modalităţii la Proust - o calitate meritorie: „… subtilul echilibru între rigoarea exegetului şi sensibilitatea artistică a cititorului inocent”. Şi în cazul Parizienei…, Elena Prus îşi asumă ambele partituri: a cititorului inocent şi a lectorului specialist: „Am încercat să îmbinăm o lectură tradiţională a personajului Parizienei (în capitolul I) cu o lectură modernă, marcată de dreptul la imaginaţie şi interogare asupra sensurilor (în capitolul II)”, reuşind să realizeze o interpretare poetică nouă a acestui fenomen original al civilizaţiei şi literaturii franceze.

Succesul Parizienei… (calităţile volumului sînt în stare să satisfacă orizonturi de aşteptare pretenţioase) este asigurat, în conştiinţa mea, de conceptul bine elaborat: relaţionarea diverselor moduri de reprezentare a femeii pariziene: socială, literară, mitică şi teatrală, operaţii care presupun, respectiv, şi interpretări adecvate: ontologică, estetică, etiologică şi fenomenologică, precum şi invocarea istoriei evenimenţiale şi a evoluţiei mentalului colectiv. Ar mai fi de remarcat instrumentarea predilectă a unor metode şi tehnici moderne de investigaţie, arhitectonica elegantă, forţa de penetraţie şi de sinteză, calitatea demonstraţiilor, spiritul inter şi transdisciplinar auctorial.

Pariziana… e o lucrare scrisă, cum ar spune-o Radu. G. Ţeposu: cu inteligenţa inflamată de efortul înţelegerii a ceea ce face. Autoarea realizează un film cu toate episoadele procesului de emancipare socială şi estetică a parizienei, al mutaţiilor care se produc atît în conştiinţa publică, cît şi în cazul constructelor epice, insistînd, după caz, pe metamorfozele poeticii romaneşti moderne. Pentru a-şi susţine construcţiile teoretice, clasificările, demonstraţiile, delimitările cu materia epică necesară, Elena Prus, care are apetit pentru proza franceză, îi frecventează pe Zola, Maupassant, Flaubert, Balzac, Alphonse Daudet.

După ce revizuieşte dosarul critic al problemei cercetate şi investighează dintr-o perspectivă socio-culturală întreg registrul de proiecţii identitare care definesc Pariziana (homo modernus, homo gallicus, homo dixneuviemis, homo miticus, homo urbanus, homo eroticus, homo dramaticus şi homo ludens), Elena Prus emite judecăţi fără cusur: „Pariziana este femeia mondenă care caută să se deosebească prin felul său aparte de a fi. O caracterizează dorinţa de elitism şi diferenţiere. Pentru Parizienele distinse de la sfîrşitul secolului este caracteristic un rafinament sofisticat. Dorinţa lor de excentricitate, căutarea stilului, eforturile permanente de a lăsa fără suflare audienţa, se compară cu voinţa Preţioaselor de a se demarca de vulgaritatea cadrului ordinar. Pariziana întruchipează ceea ce se numeşte le savoir vivre moderne sau le savoir vivre au feminin.

Pariziana este femeia modernă conştientă de valoarea sa. Ea este superlativul femeii în general , şi al femeii franceze, în special. A fi femeie şi a fi Pariziană este un rol dublu. Femeia pariziană vizează afirmarea unui anumit tip de autenticitate specific franceză şi pariziană”.(…) „Esenţializîndu-se printr‑o formulă de mitopo(i)etică a aparenţei, Pariziana este artist în tot ce o înconjoară, de aici po(i)etica măştii, po(i)etica scenelor, po(i)etica modei, po(i)etica verbalului şi nonverbalului”.

Impresionează îndeosebi modul subtil în care e surprins şi fenomenul teatralizării căruia îi sînt supuse partea publică şi cea secretă a existenţei Parizienei, care devine „un teatru în sine”, o femeie-spectacol sau, într-o accepţie modernă, one women show. O simplă enumerare a multiplelor roluri pe care le joacă Pariziana în Comedia urbană e capabilă să sensibilizeze antenele receptorului: Balul ca spectacol, Călătoriile, Scena primei apariţii a Parizienei, Scena de seducere, Scena rupturii etc., astfel că, treptat, studiul academic devine şi… beletristică.

Volumul este redactat în peniţă vioaie şi are, în destule pagini, o irezistibilă forţă de seducţie. Doar cîteva exemple ilustrative: „În acest context, Femeia nouă, cu paşi mărunţi, discret, dar eroic, pe eşafod, pe baricade, în cluburi, în presă, în exil sau în saloane, desfăşoară o considerabilă energie în vederea emancipării sale”. Sau: „Femeile pariziene ale lui Maupassant sînt mai puţin naive, mai puţin sentimentale, mai aproape de bărbat, pentru care sînt amante şi prietene”. Sau: „Imaginea Europei secolului al XIX-lea este una virilă, de la acţiunile lui Napoleon pînă la Revoluţiile şi Restauraţiile alternative”. Sau: „Pariziana nu poartă haine pentru a se acoperi, ci pentru a se descoperi avantajos: Rougon observă că toaleta doamnei Bouchard este sumară cu bună ştiinţă, pentru a pune în valoare ceea ce se pierde sub fustele largi şi rămîne de obicei neobservat …” Şi, în fine: „Pariziana de la sfîrşitul secolului este mai îndrăzneaţă în pasiunea sa: ea schimbă şi inversează rolurile în geometria baletului intim, devenind agent activ al scandaloaselor poveşti de amor, de adulter şi divorţ”.

Mai mult decît justificată mi se pare şi consideraţia autoarei că Pariziana este şi personaj postmodernist avant la lettre: „Pariziana anunţă anumite trăsături postmoderniste, cum ar fi: integrarea în cultura spectacolului, bazată pe improvizare, dimensiunea ludică a fanteziei, indeterminarea, spontaneitatea, triumful esteticii asupra eticii, accelerarea stilului de viaţă şi al activităţii etc.”.

Aş vrea să cred că Pariziana romanescă: mit şi modernitate, o carte scrisă cu profesionalism şi vervă creatoare, în stare să producă satisfacţii intelectuale, va deveni un obiect de interes şi un subiect de comentat nu doar pentru iniţiaţi.

Sîntem un popor care iubim la nebunie adjectivele. Voi evita însă cît mai elegant posibil asemenea exerciţii şi voi zice arghezian: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”.

___________

Elena Prus, Pariziana romanescă: mit şi modernitate.  Editura Institutul European, Iaşi, 2006

1