Încercare sumară asupra criticii de artă plastică postsovietică

M-am întrebat adesea în anii din urmă ce funcţie şi ce rost are critica de artă, precum şi jurnalismul de artă pentru mediul cultural din spaţiul dintre Prut şi Nistru. Delimitarea asta geografică, forţată şi contraproductivă, face ca fenomenele să fie privite conjunctural şi rupte de contextul internaţional. Oarecum, ea este justificată. Şi asta pentru că cel puţin din exterior cultura basarabeană este percepută ca un organism cultivat în seră. De aceea, critica de artă menţine şi descrie în bună măsură starea asta de „strâmtorare”, şi de „asediu”. O scanare „sumară” a contribuţiilor scriptice din perioada postsovietică nu configurează o imagine prea îmbucurătoare. Textele de întâmpinare, rapoartele de expoziţii şi analizele sunt puţine şi, cel mai adesea, inconsistente ca informaţie. Iar asta face ca la o consultare retrospectivă substanţa acesteia să nu folosească prea mult la posibile sinteze. Rarele cărţi, dedicate fenomenelor artistice, sunt încă prea tributare schemelor şi metodologiei din era sovietică. Bibliografia internaţională depăşeşte doar arareori graniţele intelectuale ale RM. Majoritatea contribuţiilor au un caracter fie prea academist (cele elaborate în laboratoarele deja fostului Institut pentru studiul artelor al Academiei de Ştiinţe – anuarul ARTA poate fi o bună sursă de documentare), fie prea schematic, expeditiv (cronicile apărute în presa periodică şi cea culturală). Pe de o parte, pot fi constatate articole scrise de critici şi istorici de artă profesionişti, iar pe de alta, e vorba de texte ticluite şi propuse de ziarişti şi jurnalişti care se îndeletnicesc cu informarea culturală. Mai există o specie de cărţi: albumele encomiastice, editate inclusiv în regie proprie, şi din surse de finanţare a căror paternitate este incertă, dacă nu chiar reprobabilă. De cele mai multe ori, acestea au menirea să ungă orgoliul artiştilor, aceştia închipuindu-şi că „marea consacrare” depinde în mod decisiv şi ireversibil de tolba cea subţire a cuvintelor adunate între coperţi cartonate şi lucioase (s-a „plămădit” şi o tagmă de critici ataşaţi acestui tip de producţie).

O presă specializată de artă lipseşte în acest moment, deşi existau două periodice, ART-hoc şi Atelier. Am încercat cu alte ocazii o focalizare a atenţiei asupra acestor doi poli publicistici, de aceea nu voi insista.

În opinia proprie, cea mai mare contribuţie în materie de istorie a artei, din ultimul deceniu cel puţin, a fost realizată prin proiectul editorial al Editurii ARC, care a scos la lumina zilei colecţia de albume „Mari artişti basarabeni ai secolului XX”. Acest efort a cuprins următoarele nume ale culturii vizuale din veacul trecut: „Eugenia Maleşevschi” (Tudor Stavilă), „Lazăr Dubinovschi” (Vladimir Bulat), „Mihail Grecu” (Ludmila Toma), „Andrei Sârbu” (Constantin I.Ciobanu), „Igor Vieru” (Eleonora Brigalda-Barbas), „Nina Arbore” (Gheorghe Vida), „Valentina Rusu-Ciobanu” (Constantin I.Ciobanu), „August Baillayre” (Tudor Stavilă), „Leonid Grigoraşcenco” (Irina Calaşnicov), „Theodor Kiracoff” (Tudor Stavilă),  „Miliţa Petraşcu” (Ioana Vlasiu), „Alexandru Plămădeală” (Tudor Braga), „Pavel Şilingovshi” (Eleonora Brigalda-Barbas), „Serghei Ciocolov” (Natalia Vasilieva). A fost un proiect ambiţios care a durat ani de zile (2002-2007), şi a necesitat o imensă muncă de documentare, negociere, redactare, fotografiere, scanare, machetare, dar în acest moment se poate spune că în materie de artă avem un ghid de referinţă pentru oricine s-ar documenta asupra fenomenului vizual din spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru. Prin ce atrage această colecţie, aceste cărţi? Prin formatul lor tipic de album de artă, prin textele lor atractive, moderat academice, bine aşezate în pagină, prin materialul amplu biografic asupra artiştilor, prin materialele inedite aduse la lumină, care au putut fi de-abia acum aduse în faţa publicului, graţie acribiei şi perseverenţei autorilor. Multe dintre imaginile şi referinţele despre perioada interbelică sunt inedite, surprinzătoare. Aflăm că cei care au „modelat” fizionomia artistică a Basarabiei erau şcoliţi în instituţii de învăţământ artistic din România şi Occident. Şi că „amprenta” aceasta a făcut marca modernităţii basarabene. Chiar dacă majoritatea celor care după 1944 au deprins arta în mediul universitar sovietic, astăzi se poate observa ataşamentul lor faţă de valorile stilistice, cromatice, tematice şi formale româneşti, printr-o „contaminare” benefică, deşi nu întotdeauna directă, şi nici prea conştientizată, cu linia „clasicistă” a artei româneşti. Iar acest lucru se referă atât la mediul pictural, dar şi la expresia sculpturală. Este locul a se remarca că, deşi nu sunt întru totul de acord cu selecţia artiştilor intraţi în această serie, şirul acesta acoperă totuşi destul de bine întreaga problematică şi întregul evantai tematic pe care arta basarabeană le-a cuprins de-a lungul întregului veac: de la realism, formalism, decorativism, abstracţionism până la realismul socialist şi formele deviate din acesta. Foarte armonios lista aceasta este acompaniată de o lungă serie de cataloage, pe care aceeaşi Editură ARC o susţine în paralel cu proiectul „Mari artişti basarabeni ai secolului XX”. Este vorba de cataloage de autor dedicate unor artişti locali mai tineri şi mai puţin tineri, dar care toate împreună descoperă, în etape, tabloul destul de complex al unei arte care este mai interesantă decât însuşi actul critic, care nu ţine, după opinia mea, pasul cu aceste evoluţii. Fugitiv, aş aminti aici de cataloagele unor plasticieni, precum: Elena Bontea, Simion Zamşa, Tudor Cataraga, Dumitru Verdianu, Ada Zevin, Vlad Bolboceanu, Mihai Ţăruş ş.a. Publicaţiile amintite au toate texte introductive, iar acestea sunt puse în armonie cu aparatul critic şi materialul iconografic inclus în catalog.

Pentru arta contemporană şi noile media sunt în bună măsură acoperitoare publicaţiile centrului de artă contemporană din Chişinău – [ksa:k], la a căror „moşire” au lucrat de-a lungul anilor specialişti locali, dar şi de aiurea. Pentru istoria artei ele sunt încă „fragede”, dar pentru critica de artă se constituie într-un material de prima mână. Poate că tezele de doctorat la care se lucrează acum vor aduce o limpezime mai mare şi mai concludentă asupra proceselor şi etapelor artistice din ultimele decenii ale secolului XX.